Domn, tovarăș, frate


sursa:http://leo-butnaru.blogspot.ro/2011/03/teatrul-avangardei-ruse-la-bucuresti.html

În pușcăriile comuniste erau închiși atît domni, cît și tovarăși. Tovarășii se numărau printre angajați și nu erau deloc domni, dar tot închiși erau și nici nu se eliberau din funcție. Pușcărie pe viață! Pentru ca diferența dintre ei și foștii domni să fie mai evidentă, tovarășii temnicieri li se adresau foștilor domni cu apelativul „Banditule.” Totuși foștii domni ce se adresau tovarășilor caralii trebuiau să folosească apelativul „Domnule.” Ei, mai nou bandiți, nu puteau să fie „tovarăși” cu actuali domni. De unde și un apelativ folosit de unii care sesizau diferența, dar nu-și puteau explica contradicția existentă. De aceea ei se adresau zbirilor cu apelativul „Domnule tovarăș.”

O situație, de fapt o răsturnare de situație, în care existau doar victime: trecute, prezente și viitoare. Frica, ura, tortura dictau în numele unei așa-zise clase ce domina nu numai conștiința, ci și trupul și sufletul.

Un gardian al regimului comunist accepta datorită regulamentului să fie apelat cu „Domnule,” apelativul clasei pe care o ura și din care nu a făcut parte. Nu e de mirare că pentru a-și eleva  poziția i se adresa fostului domn cu apelativul „Banditule,” degradînd cealaltă ființă umană la nivelul abject de scursură deviată a societății. Astfel îi anula acestuia, cel puțin teoretic, personalitatea umană.

Lipsa hranei, a odihnei, purtatul zeghei, bătăile, înjurăturile și hărțuirea continuă la care era supus acesta, îi anulau deținutului, cetățean român cu drepturi iluzorii, bruma de omenie care o mai avea. Practic el înceta să mai fie om. În comparație cu el și un maidanez era mai avantajat.

Deși nu era condamnat la moarte „banditului” i se ofereau nenumărate ocazii să moară pentru simpla vină că făcea parte dintr-o categorie ce era numită generic „dușmani ai poporului.” Cu toate că  au fost eliberați în 1964 supraviețuitorii sistemului concentraționar comunist din România au fost în continuare urmăriți, șicanați, persecutați.

Sistemul nu uită.

Pe vremea unirii Moldovei cu Țara Românească, adică aproximativ cu 75 de ani înainte de instaurarea comunismului la noi în țară, Alecsandri scria Hora unirii. Păcat că după 23 august 1944 temnicierii comuniști nu citeau poezie:

Eu ți-s frate, tu mi-ești frate, În noi doi un suflet bate!

Poate din cînd în cînd ar trebui citite versurile astea și în unele biserici din zilele noastre.

Sistemul nu se schimbă. Nici Domnul!