Repetitia mater studiorum est


Încă din antichitate s-a observat că prin repetare se învață. Învățarea se poate face mecanic și atunci se numește tocire. Cineva care tocește știe ce a învățat, dar de cele mai multe ori nu știe cum să folosească ce a învățat, ca un papagal. În regimul comunist s-a pus un accent deosebit pe practică în învățare. Nu doar de dragul producției, ci și de dragul învățării. Așa au apărut în multe discipline laboratoarele. Apoi s-a încercat și cu vizualizarea. S-a trecut dincolo de planșele de la bio și de hărțile de le geogra. S-au făcut scheme de funcționare, grafice, s.a.

Prin anii 90 a pătruns la noi pentru copii învățarea prin joacă, cînd vizualul devenea tot mai folosit și cititul cel mai puțin popular. Seminarele erau o practică veche în învățămîntul superior, dar nu au prea convins. Am încercat să introduc învățarea prin învățarea altora în paralel cu discuții de grup, dar cursul ce întrunea studenți din ani diferiți nu a fost cea nai fericită alegere, cei din anul mai mare avînd complexe de superioritate.

În învățămînt a apărut o altă terminologie. Mai user-friendly, mai modernă. Este vorba despre distributed practice. În traducere, învățarea pe etape sau practicarea memorării pe termen lung spre deosebire de învățarea de azi pe mîine sau înghesuirea învățăturii în memoria de scurtă durată. Pe limba studenților și a elevilor, înlocuirea învățării dinaintea testelor, de obicei seara tîrziu sau noaptea, cu o învățare gradată pe o perioadă mai lungă de timp. Materialul învățat în acest fel nu  mai este stocat în memoria de lungă durată, așa că o dată trecut hopul (testul, examenul) el nu apare în memoria de lungă durată. Pe termen lung această practică de învățare pompieristică este în detrimentul studentului/elevului pentru că înainte de examenele finale, după mai mulți ani, acesta constată că informația pare să fi dispărut. Drept urmare trebuie să o ia de la capăt și stresul este și mai accentuat.

Nimic nou, această distributed practice, pentru că nu este nimic altceva decît învățarea ritmică, fără stresul dinaintea examenului sau al testului, învățarea conștiincioasă. Repetiția este mama învățăturii. Dar prea puțini studenți și elevi recurg la această practică. De vină sunt celelalte atracții ale vieții, specifice vîrstei. Pentru a contracara această practică nocivă educatorii au trecut la o altă practică, distributed testing, adică examinarea gradată.

În loc de un examen pe semestru sau pe an, este mult mai indicat să se dea mai multe teste sau examene de-a lungul anului. Nimic nou nici aici, existau în urmă cu 40-50 de ani examenele parțiale. Apoi, sub influența americană s-a introdus nota procentuală: eseu, teste, examen=100% din notă, fiecare examinare fiind un anumit procent din nota finală. Totul pentru a-l determina pe student/elev să ia o notă mai mare.

Ca urmare se micșorează stresul, se ține studentul/elevul în priză, se ameliorează nivelul cunoștiințelor. Dar există o competiție educator/student ce se aseamănă cu competiția tun/blindaj. Educatorul nu trebuie să se bazeze numai pe periodizarea învățării  și a examinării. Discuțiile, punerea în practică a informației și învățarea altora sunt cîteva metode prin care învățarea se face mult mai rapid, informațiile fixîndu-se în memoria de lungă durată. Trebuie găsite soluții ca aceste metode de învățare să poată fi aplicate în practică. Redeschiderea învățămîntului profesional (școlile profesionale) și aplicarea metodelor de învățare de la baza piramidei poate crea cadrul propice pentru recuperare în acest domeniu de învățămînt ce a fost ignorat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s