Soarta


sursa:http://www.ifmelranthezoo.com/2013/05/29/fate/

Se știe că poporul român este fatalist. Se știe și că popoarele slave, mai ales cele din est, sunt fataliste. De ce? De mere!

Nostalgia și fatalismul merg mînă-n-mînă. Cu cît suntem mai nostalgici după comunism, cu atît suntem mai fataliști. Am uitat de nebunia din decembrie 89. Acum o numim prostia din decembrie 89. Și tot așa, tîgîdîm-tîgîdîm ajungem să gîndim că soarta noastră e bătută-n cuie. Cuie comuniste, rusești.

Ne-a plăcut în comunism că toată lumea avea de lucru. Că mergeam în stațiune. Că nu era corupție. Că nu era criminalitate. Că țiganii stăteau la locul lor. Că România n-avea datorii. Că gazul era ieftin. Că nu se tăiau pădurile. Că nu se furau pămînturile. Că aveam combinate nedărîmate. Că cefereul era ieftin. Că pensia era pensie.

Nimic nu se putea schimba decît de sus. Cu cît mai de sus, cu atît mai fatidic. Soarta ți-o hotăra statul. Statul eram noi. Nouă nu ne păsa.

Și acum ce ne oprește să mișcăm? Vestul. Ce ne influențează soarta? Băncile. Creditul cu buletinul. Magazinele cu marfă sclipitoare. Cazinourile cu jocuri de noroc.FNI, Banca Agricolă, Caritasul, pămînturile retrocedate aiurea. Casele încă nerotrocedate. Falimentarea fostelor întreprinderi de stat. Șomajul. Facultățile ce vînd diplome unor studenți habarniști. Corupția. Necinstea. Mita. Într-un cuvînt, răutatea. Ce soartă avem!

Ce bine era pe vremea comuniștilor: făceai armată, mergeai la ședințe, la mitinguri, la defilare de 23 august, la Cîntarea României, la Daciada, la porumb, la cozi, la muzică patriotică, la folclorul de tip nou, la concentrare, la canal, la metrou, la Casa poporului.

Se spune că în timpul unei parade de 1 Mai la Moscova în coloanele de muncitori și țărani ce treceau prin fața mausoleului lui Lenin, unul dintre participanții la defilare pe numele său Itzic, îl zărește pe un cunoscut, pe Ștrul și începe să strige:

– Ștrul, Ștrul, sunt eu prietenul tău, Itzic! Unde ai dispărut? Ce mai faci? Ștrul se uita chiorîș, se ferea, fugea spunînd:

– Nu știu cine ești, nu te cunosc! Lasă-mă-n pace!!! Itzic insista:

– Ștrul, Ștrul, sunt eu prietenul tău, Itzic! Nu te mai face că nu mă cunoști. Am lucrat împreună amîndoi la hidrocentrala de pe Amur…

– Nu știu cine ești, nu te cunosc, pleacă de aici!!!

– Ștrul, Ștrul, sunt eu prietenul tău, Itzic! Ne știm de atîta vreme.

– Nu știu cine ești, nu te cunosc!!! Itzic insistă:

– Măi Stul, nu mai ții minte, am împărțit același prici la Auschwitz! La care Ștrul răspunde:

– O, Auschwitz? Ce vremuri!!!