Cum stau lucrurile cu comunismul în România (3): partea goală a paharului


sursa: http://tvarheolog.com/2011/10/21/1981-12-31-revelion-1982-ziarul-scanteia/

De multe ori se pune aceiaşi întrebare: De ce sunt oamenii nostalgici după comunism? Întrebarea n-are sens pentru că oamenii nu sunt nostalgici după comunismul în sine sau doar după ce a reprezentat comunismul, ci după o perioadă din trecut a vieţii lor, ce a coincis cu regimul comunist din România. Simplist? Poate. Dar în același timp seamănă foarte tare cu basmul lui Petre Ispirescu Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte.

După ce am arătat care a fost partea plină a paharului, iată acum şi o mică parte a paharului gol din perioada comunismului. Nu vreau să mă limitez doar la perioada 1980-1989, ci mă voi referi la întreaga perioada începînd cu 23 august 1944, cu toate că terorismul comunist a apărut imediat după MRSO din 1917 din Rusia. Nu vă așteptați să fiu exhaustiv…

În primul rînd comunismul în România a fost o marfă de import. Fără trupele sovietice şi fără amestecul direct al trimişilor lui Stalin în politica internă a ţării noastre comunismul nu ar fi avut nici o şansă. La nivelul omului de rînd comunismul s-a manifestat violent impunînd principii, legi şi obiceiuri ce erau străine nu numai românilor, ci în general fiinţei umane. Confiscarea pămînturilor, a magazinelor, a caselor, în general a bunurilor de producţie (din mediu rural cum ar fi animale de tracţiune, vaci, maşini agricole – batoze, semănători, secerători, tractoare, etc.  şi din oraşe mașini și utilaje, toate intreprinderile) eliminarea totală din armată, poliţie, justiţie, învăţămînt, din viaţa culturală a aşa-numitelor elemente burgheze sau duşmănoase față de dictatura proletariatului, a dus la apariţia oportuniştilor, a trădătorilor de tot felul.

Denunţurile, arestările, interogatoriile şi condamnările pe baza unor legi ilogice şi inumane au transformat ţara într-o imensă închisoare ce avea în final aproape 22 de milioane de suflete. Grănicerii nu mai apărat frontierele de invadatori, ci de cei ce voiau să fugă din societatea socialistă multilateral dezvoltată ce-şi dorea construirea socialismului la oraşe şi sate şi dorea, conform documentelor progratatice ale PCR şi a cuvîntărilor lui Nicolae Ceauşescu să înainteze spre visul de aur al întregii omeniri, comunismul (sic!).

Dar consolidarea acestui tip de societate s-a făcut cu forţa, programat, fără să se ştie totuşi prea bine care va fi pasul următor. Trecuse deja perioada în care ştiam cu toţii că în urma hotărîrilor Biroului Politic al PCUS din URSS, URSS va ajunge din urmă statele capitaliste avansate şi le va depăşi. Urma conform programului naţional român să depunem eforturi ca România să depăşească înapoierea industrială şi să progreseze. S-au făcut eforturi, împrumuturi la bănci străine şi s-au achiziţionat tot ce trebuia. Rămînea de pus în practică programul partidului.

Dar între timp Ceauşescu a făcut o vizită de lucru în China, Kampuchia şi Corea de Nord. Inspirat de modelul comunismului oriental el a dat frîu liber cultului personalităţii, cu toate că anterior a admis că se făcuseră şi greşeli pe vremea lui Dej. În conducerea ţării este implicată Elena Ceauşescu. Controlul absolut devine un imperativ şi în acest context, speriat de datoriile acumulate se decide limitarea fondului de dezvoltare şi a celui de consum. Obiectivul principal a fost plata înainte de termen a datoriilor, cu toate că o altă țară socialistă, Ungaria, avea o datorie mai mare pe cap de locuitor şi în loc să recurgă la măsuri de austeritate, a liberalizat societatea în ciuda prezenţei trupelor ruse.

Pe plan intern măsurile luate s-au concretizat în: exporturi masive de materiale şi materii prime, ridicarea preţurilor pe piaţa internă și limitarea importurilor. Efectele s-au văzut imediat în necesitatea de a produce în ţară tot ce se importa (de cele mai multe ori la o calitate mai slabă), scăderea calităţii produselor datorită sistării retehnologizării. Ca urmare produsele româneşti s-au învechit, şi-au pierdut din fiabilitate şi nu mai puteau concura cu cele de pe piaţa externă. Autoturismele româneşti, camioanele, autobuzele se puteau vinde aproape numai în lumea a III-a în sistem barter sau la preţ de dumping.

Cu toate că producţia agricolă se diminua, se raportau producţii record. Era la modă să se obţină 10000 kg de grîu la hectar. Doar că niciunde nu se obţinea atîta. Ca urmare exista discrepanţa dintre adevărul din teren şi minciuna propagandei de partid ce domina statul socialist. Iată de ce toată lumea avea de lucru, dar produsele erau demodate, cu toate că se producea tot ce trebuie magazinele erau goale, cu toată producţia record pîinea, uleiul, zahărul, laptele, untul, carnea, ouăle, curentul, benzina erau raţionalizate. Cu cît ne apropiam mai mult de comunism, cu atît situaţia era tot mai grea, în ciuda celor prorocite de ideologii partidului şi de teoreticienii clasici ai sistemului marxist-leninist.

Omul de rînd cît și activistul de partid putea vedea că sistemul capitalist nu intrase în colapsul prorocit de teoreticienii comuniști, ba din contră Germania învinsă după un război mondial era țara spre care se scurgeau cetățenii români de origine germană, ce preferau să o ia de la zero acolo, decît să continue să trăiască în România, cu toate că mulți dintre ei aveau o stare materială satisfăcătoare.

În ciuda succeselor trîmbițate în media regimul nu putea accepta că după 40 de ani de socialist era nu mai bine, ci mai rău, cu toate că generaţiile de pionieri, utecişti şi actuali comunişti erau acei oameni de tip nou în care partidul a investit atîta și care trebuiau să facă trecerea la comunism.

Viața omului de rînd se desfășura anost între serviciu și locuință cu mari pauze de stat la cozi interminabile pentru cele mai banale lucruri: la lapte dimineața de la ora 4 sau 5, la hîrtie igienică, la pui vineți de circa un kilogram, banala pîine sau cu ocazia sărbătorilor de iarnă (Crăciunul nu era pomenit) la portocale. Ajuns acasă în apartamentul de bloc unde se dădea rar căldură și lumină el putea viziona două ore de emisiuni teve în care tendința era de a arăta marile cuceriri revoluționare în două telejurnale ce puteau ocupa tot timpul de emisie dacă Ceaușescu era într-o vizită de lucru prin țară sau în străinătate. Filmele erau căsăpite de cenzura ce schimba pînă și titlurile pentru a nu se plăti pentru difuzare. Cel mai longeviv și anacronic serial a fost Dallas ce în final a fost eliminat de pe ecrane. Cinematografele aveau tot mai rar filme bune. Ecranele teve erau invadate de Daciada, o competiție fără sfîrșit în domeniul artei și a sportului.

Totuși apăruseră fisuri: antene parabolice pe blocuri alături de lozincile oficiale, tunere video cu casete din Occident și posturile TV străine Budapesta, Belgrad, Novi-Sad, unde se putea vedea altceva decît la programele cenzurate. Adevărul nu putea fi cenzurat. Diferența între munca depusă și salarul primit, dar și imposibilitatea de a cheltui cu folos banii a dus la frustrări ce erau accentuate de turiștii străini, de rudele din străinătate și de eventualele excursii la care se putea încă participa.

La cererea partidului totul era indigenizat, de la strungurile enorme pentru capete barelor de foraj, la guma de mestecat și jeansi. Diferea doar… calitatea. Statul socialist impunea prețurile în piețe, deținea monopolul producției, al importului și exportului și nu puteai cumpăra nimic în rate în afară de apartament și mașină, după care așteptai circa 3 ani. Cu benzina, căldura și curentul raționalizate orizontul omului se reducea la propria-i familie, politica PCR oprindu-se la ușa proprietății. Astfel în România socialistă s-a ajuns la o dihotomie privat-social cetățeanul trăind neoficial în schizofrenie: oficial el era comunist, dar în privat trăia ca un burghez.

Politizarea şi ceauşizarea vieţii a avut rezultate previzibile: tot mai mulţi indivizi au fost puşi în posturi în care îşi mascau incompetenţa cu obedienţa faţă de partid şi de familia Ceauşescu. Aceast stare de fapt a dus în 1989, după punerea în practică a politicii de perestroika şi glasnost din URSS, a primăverii de la Praga, refugierii masive cu trenurile a cetăţenilor est-germani în vest şi a căderii zidului Berlinului la un sentiment de aşteptare, de premoniţie cu privire la o schimbare majoră şi în România.

Refuzul lui Ceauşescu de a schimba ceva, cu toate că datoria externă fusese deja plătită, refuzul său de a renunţa la funcţia de secretar general al PCR la congresul al XIII-lea în noiembrie 1989 a pus capac aşteptării pentru mai bine a unui popor deja obosit şi malnutrit ce nu mai avea nimic de pierdut dacă murea sau continua experimentul comunist. În acest context s-au declanşat evenimentele din decembrie 1989.

Atunci partea goală a paharului a depășit partea plină a paharului care era doar amintiri despre o perioadă mai bună și despre care se povestea salivînd. Cu toții știm ce a urmat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s