Dont col az, ui col iu!


Atenție: unele imagini pot dăuna credinței personale!

Trăim într-o țară ce se vrea ortodoxă. Sau creștină. Cum vreți. În fond cel puțin așa afirmă majoritatea cetățenilor ei. Chiar și cei catolici. Cu toate astea relația cetățenilor ei cu Dumnezeul creștin este de tipul Dont col as, ui col iu! Adică nu te deranja să ne contactezi; dacă va fii necesar o să te contactăm noi. Și gata. L-am trimis pe Dumnezeu la plimbare. Să ia pauză. Ce, ne trebuie acum? Să-și vadă de-ale lui. Să nu ne deranjeze. Are el popii, călugării, mironosițele și alte categorii de factura asta. Noi e în control. Cum zice leatul ăsta americanizat.

Vecin cu maneaua, refrenul zicea, Lasa-mă pe mine să te sun, La la la la la la, Nu mă cauta ca un nebun, La la la la la la, Ție-ți plac toate Doar pentru o noapte… Merită citit cîntecul ăsta că e emblematic. Începe cu ce vrea autorul din domeniul Lui:

Hey, sexy, parca ai cazut din Rai
Tu de dai cu pe josul, eu alerg prin tramvai
Si sper sa nu te lase benzina
Ca eu am de gand sa cobor la prima

Ai lacat la suflet, baby
Eu am cheia
Doamne, bine ca ai inventat femeia
Pardon, pardon, parca e maraton.

Cam așa e tot ce face românu: cruci, biserici, drumuri, poduri, școli, alianțe, teze de doctorat, promisiuni, jurăminte. Pe moment. De moment. O etică aluzivă, lichidă și incoloră.

Program teve de dimineață. Știri, horoscop, gagici, aluzii, minciuni, muzică, vremea. Și în încheiere iar horoscop. Unul mai micuț. Nu se așteaptă nimic altceva decît realitatea, obictivitatea și materialul. De aia avem canal separat pentru religie. Dont col az, ui col iu!

Dar de ce avem religie în școli? Dar de ce o facem separat, să ne separăm mai tare? Nu suntem toți cetățenii aceleiași țări? De ce avem atît de multe rimainduri materiale că cineva acolo sus ne iubește, dacă atunci cînd are de zis ceva îl punem pe hold? E mai ieftin? E mai scump!

 

Intri în politică te faci de…


sursa: http://www.zazzle.com/stink+posters

E bine să faci politică cît mai departe de casă. Cam în stilul hoțului ce nu-și fură vecinii. Dar în momentul în care ai intrat (nu contează cum), ai devenit ținta tuturor. Dacă nu ai vînă de politician, nu ești bun de nimic. Dacă ai, precis ești corupt. Românul nostru cel de toate zilele cam între astea două extreme își folosește neuronul. Și țipă.

Nu sunt fan Mircea Diaconu, dar am zis că merită ce a primit de la electorat. Așa cum se spune că electoratul le-a dat multora ce-au meritat. Nu ce-au jinduit. Dar acum au apărut bocitoarele de profesie: mama-mia ce-a pățit dreapta! Tata-tia, cu ce ne-am procopsit la europenele asta, cu cinstitu de Diaconu! Domle, numai proștii au votat! Ba numa aparatu de partid! Iar au intrat porcii în parlamentul european!

Bocitoarele și bocitorii s-au apucat de analize. Sărmanii! Eu le fac de două ori pe lună și nu mă plîng… Ce rău e în Occident unde extrema dreaptă a luat-o în sus! Ce rău e la noi unde stînga a luat-o în sus! În timp ce mai tot occidentul ce contează e de stînga…

Am constatat că la noi, în politică e ca la biserică: acolo sunt cele mai mari și urîte scandaluri. De ce? Că se presupune ceva și se întîmplă pe dos. Cum intră cineva în politică se face de substanță! Că e a lui cutare, că a făcut afaceri, că a furat, că a mințit, că e lae, că-i bălae. Și cui îi pasă? Cu ceva mai mult de 30% votanți activi, cred că țara e liniștită și îi place ce-a ieșit. dacă n-ar fi așa ar fi ieșit la vot. Ca în 90.

Acuma cred că nici unul dintre candidați nu a avut un program de inițiativă precis, ci unul general: o să lupt pentru aia sau cealaltă, nu care vor fii inițiativele sale legislative. Așa că, nimeni nu va influența nimic prin parlamentul european. Dacă mă uit în retrovizor o văd pe Ebba cum dădea cu limba română de pămînt, pe Gigi făcîndu-și cruce mai abitir ca un călugăr de la Muntele Athos și pe Monica Macovei transpirînd de ciudă că a depus doar peste 150 de inițiative legislative și i-au fost aprobate numai 50. În sensul ăsta, zic că merita realegerea. Dar nu vreau să mă bag să nu mă fac de vorba aia…

Rămînînd tot în nota asta nu pot să nu constat că Johannis a probat cu brio celebra zicală a poporului dac: veni, vidi,vax! Adică am venit, am văzut, am dat kix! Asta o să-l vindece oare de marea politică sau va fi propus în curînd să candideze la postul de primar al Bucureștiului? Nu se știe, nu se știe…

Dacă bocitoarele ar fii cît de cît obiective și și-ar mai sufla din cînd în cînd mucii și și-ar da mai des cu ștergătoarele de parbriz, ar observa că după alegerile astea nu plînge nimeni. Nu plînge nimeni după Vadim, după DD, după MRU și nici după blodina cu afișaje Vuiton. Dar nici prea mare veselie nu e. De ce oare?

Păi în neghiobia lui politicianul român nu prea știe ce să facă la parlamentul european unde nu se poate fura ca acasă. Tot în neghiobie, și tot în substanța  aia rău mirositoare a politică, politicianul român știe că zilele lui sunt măsurate aidoma scrisului holografic de acum peste 2500 de ani: meme mene, tekel upfarsim! Postul de europarlamentar e o recompensă a partidului sau e o trambulină. Eu zic că e o recompensă cu o scîndură peste bordul corabiei lui Barbă-Neagră. Ești suspendat deasupra mării politicii.

Tot mai bine printre-ai noștri! Aici ai dinamică. Sau ce vrei tu!

Înainte de a încheia nu pot să nu-l (NUL) amintesc și pe Băse. Acest președinte ce a inspirat o națiune întreagă: sadat de-a dreapta, dar se pare că se va da de-a berbeleacul. Ce-o să pută… Ce bine i-ar sta cu un bandaj pe piciorul ăla de lemn chior (că numa cap nu-i!) și un batic pe kelie în loc de tricou cu PMP! A dus flota, a dus apartamentul, a dus sute de hectare acolo unde trebuie. Miroase a hidrogen sulfurat de parcă suntem în anticamera iadului! Și trăiește bine. Nu-l invidiez chiar dacă mi-am mai pierdut simțul olfactiv în ultimul timp.

Eu deja mă întreb ce va spune poporul la alegerile alea normale. Oricum românul n-a fost deranjat niciodată de extrema  dreaptă. Doar a fost legionar. Și carlist. Și cuzist. Și așa mai departe. Același popor care a decis că stînga trebuie să guverneze.

Mitul salvatorului providențial


Omul, spre deosebire de animale, trăiește cu speranța salvării providențiale. Și-o întreține. Și-o confirmă. Și-o cultivă. Îi place la nebunie. E ceva ce îl unge la inimă. La suflet.

Bineînțeles. Cine-ar refuza să fie salvat de la moarte? Poate sinucigașii. Dar în mod normal, toți ne dorim să fim salvați de te miri unde, te miri ce și asta mai tot timpul. Suntem leneși? Nu cred. Nu degeaba spunem că speranța moare ultima. Cînd moare speranța murim și noi. Am avut o colegă de birou ce se numea Speranța. Poate mai trăiește…

Și acum despre alegeri.

Contrar vestului continentului, la noi dreapta, cu tot cu extrema ei, a intrat la apă. Corneliu Vadim Tudor s-a boșorogit.  E un neandertal men cu okelari de soare în degrade. Indiferent cîte blonde elimină la Antenă. Nimeni nu mai crede că un stergător de parbrize ceaușiste o să propulseze România direct acolo unde-i e locul. Adică în rai. Chiar mă gîndeam zilele trecute la România – grădina Maicii Domnului. Hmmm… Dacă așa arată grădină, cum o arată restul?

Udemereul. Pagubă-n ciumperci! Pînă și un amărît de actor român e mai bun ca un partid întreg. Etnic? Cine se mai identifică cu maghiarul neaoș în Europa? Poate Bella Kun. Apropo udemereul ăsta e de dreapta, stînga sau e ambidextru? Mie mi se pare că udemereul este soluția imorală. Indiferent cine conduce ei sunt la guvernare sau imediat la guvernare. Chiar ne reprezintă? Cum? Unde? De ce? E un fel de hopa-mitică. Adică un fel de mitici unguri. Nu unguri mitici. Să nu confundăm! Nu ne salvează ăștia pe noi.

Apoi PNL-ul. Ăștia și-au dat cu firma-n cap. Antonescu parcă-a uitat că a apelat la Johanis ca la Rambo. Să-i salveze partidul. Are ceva în cap omu ăsta, dar e prea superficial. Și auto-suficient. Pentru un partid e ceva fatal. Îl ia pe neamț și-l elimină pe directorul de teatru cu probleme. Să fim curați. Imaculați. Sec. Apoi Rambo o încasează. La fel și directorașu. Numai că directorașu încasează peste 300000 de voturi. Cît aproape juma de penele și pdl. Mai mult ca trei partide ce voiau să ne salveze. Un mit. Sau o mită!

PDL-ul. Partidul oportuniștilor pe cale de desființare. Cam ca și PNȚ-CD-ul. Cine vrea să fie în partidul condus de un buldog? De dreapta? Zău așa. De bani. De profitori. De făcut plinul și de demarat unde e rost de mai mult.

PMP-ul cu Elena Udrea. O glumă. Un banc. De partid. O blondă la conducere? În frunte? Știți bancu cu blonda ce conduce un partid pus la cale de un președinte cu chelie, fost marinar, ce și-a băgat o fată-n parlamentul de la Strassbourg, alteia i-a cumpărat sute de hectare și și-a aranjat și fratele? Nici eu nu-l știu, dar mîine vor apare cîteva. Sunt românii proști, dar nu sunt blonzi! Să mă ierte blondele de bună-credință! O salvatoare blondă ce pozează în Playboy? S-ar răsuci și Ceașescu-n mormînt! Și tiza Elena decedată cu primul președinte.

PP-DD. S-a închis postul de scandal. S-a dus și partidul. Un lider de partid trist. Un Robinson Crusoe al unei televiziuni eșuate pe o interes pustiu. Românu e prostit ușor, dar și uită ușor. Spre deosebire de Robinson Crusoe ce s-a salvat, Diaconescu nu s-a salvat pe sine-însuși. Un mit ce a fost demolat de însuși cel ce l-a promovat. O altă sinucidere politică. Un alt fel de Voiculescu.

Ah! Și Voiculescu. Ăsta cică ar fi de stînga. Stînga cui? Celula aia din stînga, pe celularul de la etajul I. Alegeți dvs. penitenciarul. Curînd.

Deci dreapta a încasat-o. Stînga a trimfat. E drept că dreapta asta nu-i dreaptă. E strîmbă. Și stînga e strîmbă. Ponta cu plagiatul, Iliescu cu morții, Năstase cu închisoarea și alți afaceriști ca Michi Șpagă (cine știe cu ce se ocupa ăsta?) ne vor asigura o salvare instant. Promisiuni de mărire a indemnizației la copii, pensii mai mari, creștere economică mare (de ce nu cred mitul ăsta oare?). Retorica lui Ceușescu plus autostrăzi de-a lungul și de-a latul partidului. Pă bani! Suntem însă liniștiți. Nu mai dăm după ei cu tîrnăcopul să-i scotem de sub asfalt că s-au topit în conturi ofșor! Offf!!!

Ia salvatoru neamule!

La recrutare sau mobilizare


http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Grigorescu-Gornistul.jpg

Încep prin a spune că-n orice armată au existat dezertori. Sau fricoși. Sau excepții. Evreii le dădeau voie celor căsătoriți să stea acasă un an să-și facă de cap, celor ce au cumpărat un ogor la fel. Probabil nu se vindeau prea multe ogoare. Celor fricoși li se spunea să-și vadă de treabă și nu există dovezi c-ar fi fost mulți fricoși. Știau ei că nu cîștigi prea multe războaie cu tipi din ăștia. Mă gîndesc…

E adevărat că mobilizarea se făcea de obicei sub pedeapsa închisorii sau a morții. La noi era la fel.

Acum bate vînt de război. Cică e un vînt rece. Se va mai înfierbînta el. Se pun întrebări pe net de genul ce faci dacă te cheamă, e adevărat că te cheamă, va izbucni războiul. Tot netul te îndeamnă să nu-i aperi averea cutărui milionar și cea a politicienilor corupți. Sau doar a politicienilor și a odraslelor lor. Că ce, e războiul nostru?

Asta m-a făcut să mă gîndesc la primul război mondial ce a pornit de la onoare. Uătevă zis minț… Știu că au murit mulți soldați. Și foarte mulți civili. Prea mulți. Dar cînd a început, de ce au vrut să se omoare oamenii că Austriei îi era ciudă pe Serbia și i-a trimis un ultimatum ce nu putea fi acceptat de nici o țară de pe planeta asta? De prostia din capul unora și altora. Că altfel nu-mi explic.

Deci oamenii s-a omorît pentru un principiu sau mai bine spus pentru o țicneală. În faza aia erau entuziasmați de război. Și unii și alții. Se visau într-o săptămînă la Paris, alții la Berlin. Vise! Românii au spus pas.

Ce simplu s-au dus la război. Interesele cui? Averea cui? Profitul cui? Și acum cînd s-ar putea să fie război, ne gîndim: merită? Sigur că războiul nu merită, dar trebuie să ne gîndim dacă mai vrem să fim români și dacă mai vrem ca România să existe. Nu se mai dă pămînt dacă te înrolezi, chiar dacă avem homleși și săraci cu duiumul. Nu știu dacă se va mai da ceva.

Poate e bine ca tot românul să citească 20 de ani în Siberia ca să știe ce să aleagă. Dacă pericolul ar veni din  altă direcție nu știu ce e de citit. Vorba aia, cine de la 18 la 35 de ani mai citește în țara asta ceva în afară de sîmîsîuri, meiluri și subtitrări? Îs rău? Poate obiectiv.

Nimeni nu mai citește poezie patriotică. Nu se mai aude așa ceva la radio. Nici la teve. Ce auzim la radio? Reglame! Muzică. Știri. Concursuri pe audiență. Și cam gata.

Dacă cineva va da la radio mai multe poezii cu iz patriotic precis se va spune că e în bătaie de joc. Uite cum trăim. Ce salarii avem. Ce autostrăzi. Ce prețuri. Ce aia sau cealaltă. Mă întreb cine va beneficia de posterele de după război cu textul Aici e fiul dumneavoastră

Și pe ăia ce spun asta să le dai un automat, cartușe, uniformă și să-i pui să se joace de-a pac-pac. Cu cine, cu marțienii?

1977 – Petitionarii


Persona

1977 - petitionarii

Odata cu revenirea in tara a pastorului Iosif Ton, anii 70 au fost plini de actiuni care incercau sa largeasca libertatile foarte limitate acordate credinciosilor de catre regimul comunist. Intre acestea, la loc de cinste, era conceperea unor memorii, adresate fie conducerii cultului, fie direct autoritatilor comuniste, si adunarea de semnaturi in sustinerea lor.

In fotografia istorica de mai sus Genovieva Sfatcu arata unul dintre aceste memorii, conceput si semnat in anul 1977. In poza mai apar, de la stinga la dreapta, Silvia Tarniceru, Mirel Tepes, Ica Caciora, Tudorel Sfatcu, Lia Tositiu, Marcela Manastireanu, subsemnatul, si Cristi Tepes.

Vezi articolul original 132 de cuvinte mai mult

Dușmani? Ce să faci cu ei?


Isus spune să-ți iubești dușmanii! Nu zice să n-ai dușmani. Zice să-i îndrăgești. N-am nimic împotrivă. Dar mai întîi trebuie să-i ai.

Deci întrebarea nr. 1 este: Cum să-ți faci dușmani? Cred că metoda cea mai simplă ar fi să le faci tu niște rele ca să-ți devină dușmani. Concluzia e că nu poți satisface pe toată lumea și dacă-i iubești pe dușmani, trebuie să iubești orice nenorocit de dușman, chiar și ăla care a încasat-o.

Apoi, dacă ai dușmani și-i iubești, trebuie să fii în preajma lor. Și cum zice să-i iubești la prezentul continuu, înseamnă că și dacă-i iubești tot o să-ți fie dușmani. Greu domle cu dușmanii ăștia! Mai ales că Isus spune să-ți ierți fratele, nu dușmanul. Hmmm…

Și așa am ajuns la o dilemă: pe cine să iubesc mai mult, pe dușman sau pe aproapele meu? Dar cum rămîne cu Dumnezeu? Cînd să-l mai iubesc și pe el? Creștinismul ăsta devine tot mai dificil de pus în practică…

Uite așa o să fiu acuzat că am adoptat o etică situaționistă: fac ce-mi place în funcție de situație. De exemplu, eu vreau să pun omul mai presus de regulile religiei mele. Cam ca omul față se sabat. Și ce observ? Îmi fac dușmani. Păi pe ăștia, cum să-i împac? Cum să-i iubesc? Și cînd? Și dacă o fac în timpul sabatului ăștia spun că-i bai!

Acuma să fim serioși! În bisericile în care am fost am observat că cel mai ușor îți faci dușmani dacă pui într-adevăr omul înaintea sistemului religios. Ce contează omul, cînd contează c-au descoperit brusc c-ai încălcat articolul nr. 1, paragraful trei, litera b al legilor nescrise. Și ca să fie siguri se asociază cu toți ce se pot asocia după toate regulile nescrise: la noi nu se face așa ceva, omul ăsta e un păcătos că nu respectă regulile noastre! Parcă i-au mai spus așa ceva unuia acum vreo 2000 de ani…

Dacă încalci regulile nescrise și nespuse ai toate șansele să ajungi dușmanul lor declarat, înfierat și ostracizat. De cît de periculos, de otrăvitor, de ereziac, de rătăcit și de necontrolat ești, nu mai vorbesc. Dac-ar fi posibil și s-ar găsi la-ndemînă o cruce, un rug, o roată, un stîlp al imfamiei s-ar rezolva mai practic. Și așa te alegi cu toți ăialalți ce nu-ți fuseseră dușmani că vor să te tragă pe roată, prin focul purgatoriului, poate direct prin focul iadului. Un scuipat ar fi ieftin, o amenințare prea banală, o înjurătură prea academică.

Și să-i iubești? Sigur. Culmea, ei te-au iertat! În fața Domnului! Pe bune! Pe genunchi! Cu mîna pe Biblie! Dar de ce-a rămas secret? Dar de ce n-au spus-o public? Sau direct? Așa-mi plac mie rugăciunile alea de iertare stil „Doamne, dacă-ți-am greșit cu ceva, te rog să ne ierți…” Super! Mă gîndesc la rugăciunea Tatăl nostru:

Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău. Vie împărăția Ta. Facă-se voia Ta precum în cer așa și pre pămînt. Pîinea noastra cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșalele noastre dacă cumva le-am greșit altora

Mi se pare foarte tare faza cu orbul din naștere. Teologie proastă, practică păcătoasă, concluzii proaste, vindecare sigură. Numai Isus era în stare de așa ceva. Ca un făcut, se întîmpla de sabat. Iar! Ucenicii vin cu teologia de baltă: cine a păcătuit, el sau părinții lui? Un dram de minte le-ar spune că n-avea cum să păcătuiască el dacă este orb din naștere. Logic! Dar Isus îi ia de acolo de unde i-a găsit: n-a păcătuit nici el, nici părinții lui. Uăci mi! (Mi minor, ca la conservator!)

Trage un scuipat pe jos (Doamne ce scîrbos!). Ba nu, două! Și cu noroiul ala necurat după regulile scrise și nescrise, unge pleoapele orbului. Fără să-l întrebe dacă vrea. Fără să-l atenționeze: Bre, o să fi ritualic necurat!!! Atenție: orbul nu auzise conversația cu ucenicii, dar avea aceiași teologie de doi bani: trebuie să fi fost ceva păcat pe undeva de era orb! Oare de ce atunci cînd păcătuiește cineva nu orbește? Li se mai spune asta adolescenților, dar nu bag mîna-n foc că-i așa cum li se spune…

Individul se duce unde-l trimite, adică la scăldătoarea Siloamului. Talmudul (Sukkoth 4. 9) spune că de sărbătoarea corturilor din iazul Siloamului se scotea apă într-un vas de aur ce era dusă în procesiune la Templu. Nu neg asta. Tot prin apropiere fusese și turnul ce omorîse în cădere 18 oameni… Orbul nostru se duce, se spală, vede. Dilema fraților lui, a apropelui sau a dușmanului:  e el sau nu e el? Parcă se jucau de-a baba-oarba!

Dacă e el, mai e păcătos sau nu? Dacă nu e el, nu e păcătos. Cine să-l verifice? Cei mai buni dintre noi: fariseii!!! Ăia ce știu toate regulile scrise și nescrise. Toate legile. Toate chițibușurile. Ăia ce sunt sfinți declarați, în teorie și în practică. Un fel de icoane vii. Uși de bi… Pardon! Uși de sinagogă!

Fariseii decid: păcătosu ăla, ce pretinzi că te-a vindecat, nu putea face așa ceva că nu ținea regulile. Murdărea duminica. Tradiția.

De cele mai multe ori cel atins de Dumnezeu nu-și mai poate găsi locul în adunarea celor religioși pentru că e fostul păcătos, conform teologiei lor eronate. Și ei nu se ating nici de păcătoși, nici de cei ce par păcătoși. Ei sunt corban! Ba, nici cel ce l-a vindecat nu e mai bun ca păcătosul ăla. Ce-mi place mie teologia asta contemporană! Veche și totuși atît de contemporană.

Apoi urmează ssstarea de vorbă. Cu șerpii aceia. Interogatoriul cu sentința premeditată, preconcepută și precondiționată. Părinții, ca și părinții spirituali ce preferă să nu fie dați afară din biserică împreună cu așa-zisul păcătos, de frică (oare o fi frica aia din apocalipsă, să fie ăștia fricoșii din apocalipsă ce vor rămîne în aut?) îl lasă baltă.

Mamă, ce-mi place fraza ce urmează!!!

„Fariseii au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu: noi ştim că Omul acesta este un păcătos.” Sau Then again called they the man that was blind, and said unto him, Give God the praise: we know that this man is a sinner. Super!

Dacă tot știți, ce mai întrebați? Exact! Parcă am fii la comitet. La oricare. Și apoteoza: „Tu eşti născut cu totul în păcat”, i-au răspuns ei, „şi vrei să ne înveţi pe noi?” Şi l-au dat afară.

Evidemon! Cum să nu dai afară un om ce-ți contrazice legea scrisă sau nescrisă, tradiția, părerea sau colecția de păreri sedimentate, betonate, și armate. Că doar nu te-o da el pe tine-afară! AFARĂ! Ce să ne mai deranjeze păcătosul ăsta/păcătoșii ăștia. Ciuri-buri… Noi e sfinți, e frumoși, e importanți, e Dumnezeu. Și gata. Rezolvat. Next pliz!

Pentru menținerea ordinii. A legii. A acelui Dumnezeu ce a făcut din haos ceva frumos. Citez din memoria ce vreau să o uit și nu pot: ,,Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al ordinii!!!” Mi se pare korekt. Koșer de corect. Mă tot întreb cine a făcut haosul. Ei, lăsați teologia…

Partea bună e că Isus îl căuta. Nu i-a trimis citație, invitație sau decizie. Nici nu l-a sunat. Bietul om nu avea nici meil… Important e, de fapt, IMPORTANT ESTE că L-A GĂSIT!!! Ostracizatul răspunde la o singură întrebare, pune și el o întrebare și i se răspunde: crezi? Să nu uităm că nu l-a identificat pe Isus imediat după ce și-a recăpătat vederea, că era departe, la scăldătoare.

Și vine verdictul cu privire la orbire: cine-și dă seama că e păcătos vede; cine neagă c-ar fi păcătos e orb. Simplu. Din nou. Asta teologie! Tot actuală, dar de bună calitate. Oare există vreo biserică în lumea asta să insereze afirmația în mărturisirea ei de credință? Pe pariu?

Concluzia: toți suntem păcătoși. Doar că unii suntem conștienți de asta. Ceilalți ne arată cu degetul ca să fie ei mai sfinți. Și gata. Noi cu dragostea, ei cu legea. Noi cu suferința, ei cu bățoșenia. Mi se pare corect. Doar că ei conduc…

Dușmani? Cum să ne fie dușmani? Dușmanii sunt ceva frumos. Pentru ce să ne fie dușmani? Ei sunt altceva. Altcumva. Ei sunt aut.

 

Rușine și… rușine


sursa: Voyager I

De mic copil am fost marcat de un acut simț al ridicolului. Îmi era rușine să fac cele mai banale chestii. Așa că eram un timid clasa întîia. Complexat fizic în mod clar. Toate astea s-au vindecat cu timpul cînd mi-am dat seama că pot mai mult, mai bine decît alții. Alții ce erau mult mai dotați la prima vedere. Dar nici eu nu m-am apreciat corect. La vremea aceea să fii făcut de rușine era cea mai mare groază. Bătaia trecea mai ușor. Nu de alta, dar vînătăile se vindecau mai repede. În schimb rușinarea în fața clasei, a colocatarilor, a colectivului de muncă întrunit sau nu într-o ședință, rămînea ca o grozavă amăreală.

Dar mai era și rușinea de alt gen. Aia după care întorceai capul. Îmi amintesc că într-o vară am ieșit cu tata pe bulevardul principal al orașului. Stăteam în centru și cred că am coborît să luăm autobuzul spre bunici. Prin fața noastră trec doi indivizi pletoși, cu ochelari de soare tip 1950 cu blugi evazați cam 40 de centimetri. Erau întruchiparea lui John Lenon, dar noi nu-l văzusem pe Lenon și nici nu eram morți după muzica lui. Cel puțin atunci.

Tatăl meu a întors capul după ei, uitîndu-se ca la o ciudățenie nemaivăzută, nemaiîntîlnită, fără sens și fără adresă. Eu nu eram chiar așa de sensibil. Era la modă părul mai lung și pantalonii evazați. Dar ăștia doi erau de poveste… M-am trezit că-i spun: „Ce întorci capul după ei ca la urs? Asta vreau și ei!” La care tata îmi replică: „Poate îți trag una peste nas!”

Tata nu-i apăra, ci își apăra punctul de vedere. Pentru el era o rușine ceea ce făceau. Pentru mine nu mai era. Era o ignorare voită, tocmai pentru a-i amenda. Două generații, două reacții sau amenzi diferite. Dacă la fața locului ar fi apărut o patrulă a miliției, cei doi ar fi fost „umflați” cu duba, tunși zero (e la modă azi!!!) și pantalonii ar fi fost corectați inedit din foarfecă: ar fi ajuns pantaloni cu franjuri! În viziunea regimului se făcea de rușine modul de vestimentație decadent, de inspirație capitalistă. Rușine în trei dimensiuni.

De fapt în viziunea celor doi pletoși evazați și nu era vorba de rușine, ci de identitate, neînțelegere, complexul superiorității, politica de partid și alte chestii socio-politice.

Peste aproximativ 45 de ani avem de-a face din nou cu ceva asemănător. Unii își expun convingerile depășindu-ne la capitolul exhibiționism: cu toate că nu știu cine sau ce sunt pozează în ființe fără sex sau cu un caracter hermafrodit. În domeniul ăsta rîma nu are rușine. N-are de ce. Dar omul are, pentru că nu e rîmă.

În urmă cu ceva timp l-am întrebat pe un pastor de ce le dă voie unor ciudați să predice în propria-i biserică. Răspunsul m-a lăsat cu gura căscată: să vadă biserica diferența și să-l aprecieze mai mult. Halucinant!

Probabil că nu e periculos să mai apară unul mai ciudat ca să te bucuri că ești normal. Cum rămîne cu rușinea? Rușinea este un bun instrument de manipulare socială, de conformare la grup, la obiceiurile și cutumele existente. Dar în același timp rușinea este o frînă în acceptarea altora. A celor diferiți. A celor ce nu sunt ca noi.

În definitiv ajungem la a pune întrebarea: cine sau ce îl definește pe om? Ce sau cine suntem? Nu e nici o rușine. Cu sau fără handicap, omul e tot om. Cu sau fără anumite caracteristici sexuale, omul e tot om. Umanitatea nu se definește cu barbă sau fără. Cu toate astea ea se definește ca fiind de un sex sau altul. Pentru că definind umanitatea independent de opțiunea sexuală aceasta nu poate exista. In vitro nu e o opțiune pentru că ea nu definește natural umanitatea, ci prin excepție. La fel adopția: ea nu denotă maternitatea sau  parenhood-ul per se, ci o variantă deficită. Omul, întîmplător reprezentat grafic pe sonda Voyager, nu este reprezentat altcumva. Tot întîmplător sau nu, atomul de hidrogen ce stă la baza vieții pe planeta noastră este definit clar. O anomalie nu l-ar mai defini. O cît de mică anomalie nu ar mai face posibilă viața pe pămînt. Lucru valabil și în reproducerea omului.

Ca urmare, omul și umanitatea lui distorsionată nu ar ajunge prea departe. Dar totuși unde se poate trage o linie? În ziua de azi rușinea nu mai e o opțiune. Dar ce ne va rezerva viitorul? Ciocnirea a două civilizații ar putea fi una dintre opțiuni. Războiul și limitarea resurselor alta. Un cataclism natural de mari proporții ar fi alta. Dar totuși pînă acolo nu vom găsi mijloace mai puțin traumatice? Probabil că nu. Probabil că da. Opțiunea rămîne deschisă.

Cert este însă că am luat-o într-o direcție în care minoritatea a ajuns să impună majorității cum să se (re)definească. Cele cîteva sute de fuste purtate de băieții din liceele franțuzești au fost un experiment reușit sau un eșec? Răspunsul ar putea veni de unde nu ne așteptăm. Apropo, papa ce mai zice?

Redefinirea tatălui


sursa: http://stonypointweb.com/spc-mens-spring-retreat/

Omul este în continuu progres. Sau cel puțin așa pretinde. Chiar și musulmanii sunt de acord. Prin prisma islamului ei progresează spre islamizarea planetei, așa cum era inițial… De cînd cu Revoluția franceză progresul s-a vrut tot mai pregnant. Napoleon a contribuit la răspîndirea ideilor progresiste, la redefinirea societății. În 1848 a venit primăvara popoarelor, apoi după 140 de ani primăvara arabilor. Comuniștii au redefinit parcă cel mai bine societatea: la gunoi cu proprietatea privată, cu plus-valoarea, cu exploatarea omului de către om. Rușii, chinezii și kampucienii (cambodgienii) au fost vîrful de lance cu nuanțe mesianice.

Ca urmare lumea s-a schimbat și s-a redefinit. Dicționare, enciclopedii, istorie, geografie, sociologie, știință și iar știință ce a redefinit cam… totul. Dar în mod interesant, comuniștii nu au redefinit lucruri lăsate de la apariția lui Adam și a Evei pe pămînt: rolul și destinația tatălui. Mama s-a mai emancipat, educația a progresat pentru luminarea individului și victoria asupra mediului, obscurantismului, a dușmanului de clasă și a înapoierii. Dar tatăl a rămas tată. Chiar dacă se spunea că în căsnicie deciziile se iau de comun acord, că femeia e egala bărbatului, nu exista o discriminare pozitivă. Dacă era capabilă femeia era promovată și gata. Bețe-n roate le se puneau și bărbaților, așa că…

Tatăl era cel ce conducea, decidea, era capul familiei. De cele mai multe ori numele de familie provenea de la el. Era explicabil: muncile erau mai grele, femeile mai sensibile. Trebuiau protejate și iubite. Se făcea mare tam-tam de ziua femeii, de luna cadourilor. Femeia era femeie și bărbatul bărbat. Era simplu, normal, clar. Comunist cu carnet sau fără, nu te puteai zminti în ceea ce privește tatăl și mama. Cei anormali se ascundeau, nu erau încurajați, ci dimpotrivă.

Cînd am ajuns la școală într-o clasă mai mare era un elev efeminat. Se făceau apropouri, dar erau nevinovate. Nu știu ce s-a ales de el. A terminat cu mult înaintea mea, nu știu cum îl cheamă. Dar acum am ajuns în Europa. Nu mai e nevoie de redefinire. Istoria și-a revenit, știința a demonstrat că e normală, geografia politică s-a mai schimbat. Dicționarele și enciclopediile comuniste și-au pierdut menirea. Nimeni nu mai definește electronica ca fiind o pseudo-știință capitalistă. N-ar avea sens. Nimeni nu mai este epurat din cauza unei Revoluții culturale stil Mao Tze-dun.

Cu toate astea redefinirea continuă: Rusia își redefinește teritoriul și conceptul de cetățean rus; Europa își redefinește conceptul de frumos votînd un individ fără prea mult sex, dar cu foarte trăsături ce provoacă confuzie: dacă ar avea un copil (sau mai mulți), cum îl va striga acel copil? Tata? Mama? Tama? Mata? Nu merg mai departe că cine știe ce risc…

Cert este că dacă pînă acum aveam oameni trecuți de 50 de ani care regretă regimul comunist, fenomenul se extinde și recrudescența homosexualității provoacă același sentiment pro-comunism și la cei sub această vîrstă. Explicația: practic rapoartele Estrela și Lunacek cer în Parlamentul European redefinirea rolului tatălui. Un băiat ce are drept mamă un bărbat sună ciudat și va avea efecte ciudate asupra lui cînd va deveni și el tată. Nu de alta, dar din punct de vedere anatomic și fiziologic un bărbat ce joacă rolul mamei nu sunt capabili să procreeze. Vasile și Gheorghe nu pot avea un copil împreună. Dacă totuși s-ar întîmpla o minune, ce s-ar alege de copilul acela? Cine-l va alăpta? Cine-i va alina durerea?

Nu există nici un fel de studii asupra identității, modificărilor cognitive și de altă natură, provocate de traiul într-o familie de acest gen. Sau formă. Cînd efectele vor apărea va fi prea tîrziu. Ele vor influența societatea: confuzia va fi totală pentru că la fel ca în cazul revoluției culturale a lui Mao, va fi nevoie de o redefinire profundă și definitivă a relațiilor, a termenilor umanismului în esența sa. Iar asta se va face doar în mod violent. De ce? Pentru că nu există o cauză naturală, firească a acestui fenomen.

De la scoaterea homosexualității din manualul DSM în anii 70 la presiunea activiștilor în favoarea homosexualității, lașitatea bărbaților a dus la dezvoltarea acestei confuzii la nivel planetar. Totuși dacă ar fi cazul să extindem același trend, unele minorități, chiar și cele religioase ar trebui să militeze mai puternic. Motivul e simplu: dacă ar fi să redefinim sau să desființăm întregul gnom al relațiilor socio-umane nu vom ajunge în punctul de unde am plecat, adică la Adam și Eva. Vom ajunge la haos. Asta în condițiile în care cei mai mulți dintre noi l-am scos pe Dumnezeu din ecuație. Și asta îmi dă de gîndit.

apoartele Estrela si Lunacek prin care se solicita statelor membre să recunoască „familia” homosexuală, să permita adopțiile de către cuplurile de homosexuali și, mai rău, să încurajeze întroducerea educației homosexuale în școli. – See more at: http://www.dcnews.ro/sebastian-bodu-desfiin-eaza-o-declara-ie-a-rovanei-plumb_443471.html#sthash.E7PNPCbp.dpuf
apoartele Estrela si Lunacek prin care se solicita statelor membre să recunoască „familia” homosexuală, să permita adopțiile de către cuplurile de homosexuali și, mai rău, să încurajeze întroducerea educației homosexuale în școli. – See more at: http://www.dcnews.ro/sebastian-bodu-desfiin-eaza-o-declara-ie-a-rovanei-plumb_443471.html#sthash.E7PNPCbp.dpuf
apoartele Estrela si Lunacek prin care se solicita statelor membre să recunoască „familia” homosexuală, să permita adopțiile de către cuplurile de homosexuali și, mai rău, să încurajeze întroducerea educației homosexuale în școli. – See more at: http://www.dcnews.ro/sebastian-bodu-desfiin-eaza-o-declara-ie-a-rovanei-plumb_443471.html#sthash.E7PNPCbp.dpuf
apoartele Estrela si Lunacek prin care se solicita statelor membre să recunoască „familia” homosexuală, să permita adopțiile de către cuplurile de homosexuali și, mai rău, să încurajeze întroducerea educației homosexuale în școli. – See more at: http://www.dcnews.ro/sebastian-bodu-desfiin-eaza-o-declara-ie-a-rovanei-plumb_443471.html#sthash.E7PNPCbp.dpuf

PONTA OFFSHORE. Dovada că premierul Ponta a luat un apartament ce a fost trecut printr-un offshore


Investigatii cenzurate

Image

Sursa foto: Andreea Alexandru, Mediafax

Țin cont de sfatul jurnalistului simpatic Ovidiu Vanghele, care m-a îndemnat să fiu bărbat, nu domnișoară și să mă depășesc pe mine însumi, să nu mă lamentez că-mi lipsesc cititorii, ci mai degrabă să-mi documentez ceva mai bine materialele, să le scriu mai bine și să vin cu dovezi. Mulțumesc Ovidiu 🙂 pentru gândurile bune. Așa că azi am decis să mă upgradez măcar la capitolul dovezi (așa cum de altfel recunoscusem că am o restanță față de voi, cititorii, în urmă cu câteva luni, pentru unele episoade):

Dovada că apartamentul cumpărat de Victor Ponta cu două luni înainte de a ajunge premier a trecut prin offshore-ul „Sthemko Holding Inc” din Panama.

Document 1. Dovada din Monitorul Oficial că firma care a deținut mai mulți ani apartamentul lui Victor Ponta a fost deținută de un offshore din Panama și a fost cedată unuia din directorii offshore-ului…

Vezi articolul original 1.339 de cuvinte mai mult

Si vis pacem, para bellum sau ce să faci cînd n-ai armată


sursa: http://www.entrepreneurdex.com/page/sun-tzu-the-art-of-war

Găsită în scrierea De Re Militari a lui Publius Flavius Vegetius Renatus din secolul IV-V, expresia Si vis pacem, para bellum se poate traduce cu „dacă vrei pace pregătește-te de război.“ Sugestivă zicală. Pe deasupra și înțeleaptă. Se pare că nu i-a fost străină nici lui Plato. Bineînțeles că de-a lungul timpului au existat și alte variante, dar în esență ideea e că dacă vrei să nu-i surprize, adică război, trebuie să te îngrijești de înarmare, armată, arme, etc.

Mă gîndesc la zvonurile cu mobilizarea, cu apropierea trupelor ruse de granițele României și de eventuala dezvoltare a conflictului în afara granițelor Ucrainei. În război, după cum bine se știe apar surprize și acestea sunt foarte neplăcute.

Doar ca să vă liniștesc: fiul meu a fost deja la recrutare acum cîteva zile, nu este mobilizare, relaxați-vă. Cît puteți, că FNI nu lucrează pentru mine, nici MApN. Trenurile pline de tancuri românești (ultimul nostru răcnet) și transportoare blindate se deplasează ziua, așa că nu vă faceți grijă. Grijă să-și facă deștepții ăia din Rusia ce trec de pe o orbită pe alta satelitiții spion și-i dirijează deasupra noastră să ne numere tancurile. Cînd tancurile s-ar deplasa noaptea, cu pază, cu trupe, atunci va fi cazul să ne alarmăm. Vorba cuiva la zecile de tancuri de pe tren: un vagon, un tanc; un tanc, 50 de tone; 3 zeci de vagoane, 150000 de tone plus masa vagoanelor. Care locomotivă trage în România așa ceva?

Și din nou la conflict sau război. Nu trebuie să-l citim pe Sun Tzu ca să ajungem la concluzia că un război, chiar și cîștigat este extrem de scump. Pe vremea sa cam 200 de oameni lucrau pentru doi militari. Parcă. Pe vremea lui Frederick supranumit și cel Mare Prusia a ocupat Pomerania ce aparținea Austriei, dar costurile războiului s-a ridicat la sume astronomice.

Ca urmare, diplomația este o cale mult mai ieftină și mai bună. Chiar și cînd ai o armată bine echipată și instruită, ceea ce nu e cazul nostru.

Ce va face România în cazul unui conflict cu Rusia? Va fi în linia I și dacă vrea și dacă nu vrea. Dar, pînă acum Rusia duce un război ieftin în care nu s-au tras prea multe gloanțe. El se desfășoară în afara granițelor sale și nu implică distrugeri masive. Cu toate acestea nimeni nu trebuie să fie păcălit de sloganul rus cu privire la statele tampon. Exact așa s-a întîmplat și în 1939. Polonia, statul tampon a fost înghițit într-o lună. Puțini știu că în tratativele eșuate cu Marea Britanie și Franța Stalin a cerut coridoare de trecere spre Germania. Dacă i s-ar fi dat Polonia era ca și ocupată înainte de declanșarea războiului și rușii ar fi fost la o aruncătură de tanc de Berlin, apoi Paris.

Apoi să nu uităm nici lecțiile pe care ni le-au servit Ungaria (1956) și Cehoslovacia (1968), unde rușii s-au retras ca să reintre în forță. Cu chiu și vai au ieșit.

În războaiele moderne ceea ce contează este informația. Un stat bine pus la punct alocă cel mai mare buget serviciilor de spionaj, supraveghere, cifru și contraspionaj. Numărul analiștilor, a specialiștilor în general, este tot mai mare. Cînd mă uit la serviciile noastre văd că se alocă bani. Sper să fie și rezultate. Războiul electronic și informatic nu este o joacă a unor hackeri în stil holiudian. E ceva pe viață și pe moarte. Dacă tot avem tineri capabili în domeniu poate le dă cineva de lucru. Miram-aș, că tocmai se întreba cineva dacă ar mai fi cazul ca cei antrenați în așa ceva să mai fie scutiți de anumite impozite. Și așa pierdem și pacea și războiul…

Fără armată și fără informeișîn nu o să rezistăm chiar dacă ne bazăm pe NATO. E mai ieftin să investești în prevenție decît să lupți un război pe care n-ai cum să-l cîștigi. Poate se gîndește cineva la asta și pe la noi. Poate face ceva, dacă se tot gîndește. Sper să nu așteptăm după chinezi…

Așa ar fi normal, nu?

Fascismul din retorica lui Putin


Nu mai este o noutate că Putin minte. A mințit despre uniformele rusofonilor, despre faptul că Rusia n-are nici un amestec, despre faptul că nu există trupe ruse în Ucraina, despre faptul că rușii vor pace, etc. Dacă stau bine să mă gîndesc, cu toate că el vrea să semene cu Stalin, nu prea aduce cu tătucu, ci cu unul dintre personajele basmului românesc: cu Gerilă! Minte de îngheață apele. Dacă n-ar fi așa de tragic, mai că-ți vine să rîzi…

Mă tot uitam pe net, motivat de retorica lui Putin, a ministrului lui de externe (ăsta cu cine vrea să semene?) și a aparatului lui de propagandă referitor la fasciștii din Ucraina. Am văzut babuște nevricoase cu fanioane rusești manifestînd cu sîrg și cu gură mare împotriva fascismului ucrainean. O fi, nu contest. Dar mă tot întreb cam cum erau anti-fasciștii ăștia acolo de unde provine hitlerismul sau altfel spus fascismul lui Hitler? Ceea ce m-a făcut să sap mai departe.

Peste ce dau? Peste niște poze din 1927 a liderului Partidului Comunist din Germania, Ernst Thälmann în fruntea detașamentului cel mai devotat al partidului, o Securitate pe cale de devenire dacă pune mîna pe putere:

sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Rotfrontk%C3%A4mpferbund

Ah, ce frumos se îmbina în 1927 asfaltul cu șinele de tramvai! Dar astea nu sunt  atît de importante. Ce mai vedem însă?

Vedem uniforme, vedem cisme, centuri, diagonale, chipie, bransarde, tobe, paradă cu cetățeni pe margine. Stînga cu Frontul Roșu ce saluta cu pumnul stîng ridicat la tîmplă, gata să impună dictatura proletariatului asupra fasciștilor cu care se asemăna atît de mult. Fasciștii însă nu s-au ascuns de frică.

În vechile cărți de istorie editate în România lui Dej se spunea că la alegerile ce au urmat Partidul Comunist German conta pe 3 milioane de voturi. Era inexplicabil de ce a ajuns la putere Hitler! A ajuns (și aproape nimeni nu a știut și nici nu știe acum, dar și dacă știe e prea tîrziu) pentru că Stalin a decis să scufunde Partidul Socialist. El a decis ca simpatizanții comuniști să voteze împotriva socialiștilor. Ca urmare a cîștigat Hitler. Ori dacă Stalin chiar voia să evite o confruntare cu nazismul german putea să o facă. Dar el miza pe revoluția roșie… Apoi am aflat că banii rușilor l-au sprijinit tot pe Hitler. Să nu uităm că deja mai multe companii germane construiau și testau în RSFSR avioane, tancuri, armament.

Deci N.S.D.A.P. sau partidul nazist a cîștigat alegerile, Hitler a devenit cancelar și așa mai departe. Apoi Germania atacă URSS și este înfrîntă de Aliați. Armata Roșie ocupă Berlinul. S-a zis cu nazismul. Naziștii sunt judecați, lichidați, torturați. Nu numai ei, ci cea mai mare parte a poporului german. Cine vrea să se convingă să se uite pe http://pictureshistory.blogspot.ro/2011/01/massacres-by-russian-soldiers-during.html Da, n-am uitat de crimele nemților în țările ocupate, inclusiv în URSS.

Vreau să spun doar că atunci cînd sunt în joc banii și puterea nu mai contează culoarea politică, neamul, ci altceva. În esență fascismul a fost rău, dar mă gîndesc că ar trebui să existe niște nuanțe. Nu toți cei de dreapta sunt fasciști, chiar dacă comuniștii i-au catalogat și pe socialiști ca fiind fasciști și i-au lichidat. Nu credeți? Documentați-vă! Apoi nu toți cei de stânga sunt comuniști, chiar dacă stînga, mai ales în SUA este catalogată ca fiind comunistă.

De aceea ar trebui ca Putin, ministrul său de externe, babuștile și filo-rușii să se uite prima dată în propria ogradă, să-și caute și să-și declare fasciștii acolo. În Rusia neo-fasciștii declarați serbează ziua de naștere a lui Hitler. Maltratează străinii pe stradă. Declară că-i vor lichida. Au adoptat salutul fascist. Instigă la ură, crime. Se antrenează cu arme. Susțin că holocaustul este un mit și distribuie literatură despre acest subiect. Musulmanii, evreii și imigranții sunt cel mai mare pericol pentru Rusia. Și strigă în gura mare salutînd în chip  fascist: Slavă Rusiei!!! Cam tot ce spun și fac filo-rușii sau rusofonii din Ucraina. Ciudat măi!

Și atunci cum și cînd mai poți să-l crezi pe Putin, guvernul său, media rusă? Cetățeanul rus ce are la dispoziție doar surse sovietice și ex-sovietice crede tot ce i se spune. Și mai susține și extrema dreaptă. Doar că este ciudat să fi fascist în Rusia. Dar nu imposibil! Mai rămîne doar să-ți conciliezi sentimentele naționale cu invadarea unei alte țări pe care o declari tot fascistă. Dacă stau să mă gîndesc, cineva-i nebun în toată treaba asa. Sper să nu fiu eu!

Și încă ceva, așa ca cireașa de pe tort sau crema de ciocolată de pe înghețată. Precis vă aduceți aminte de străzile cu denumirea Gheorghe Dimitrov. Dimitrov a fost conducătorul Partidului Comunist Bulgar din 1946, secretar al Federației Sindicatelor înainte de război, parlamentar înainte de Primul Război Mondial, întemnițat pentru că a votat împotriva intrării în război, condamnat la moarte în contumacie pentru că s-a opus noului guvern militar în 1923. Fugit în Rusia el devine conducătorul Internaționalei a II-a sau a Comniternului, fiind prieten cu Stalin. În 1933 pe cînd se afla în Germania este arestat și judecat pentru incendierea Reichstagului, dar este declarat nevinovat. Contribuția sa la teoria marxist-leninistă constă în teza ce susține că fascismul este dictatura celor mai reacționare elemente ale capitalismului financiar. Asta mi s-a spus din pruncie la școală.

Ei, din ce familie provine Dimitrov? Ați ghicit! Dintr-o familie protestantă. Cel puțin mama sa, Parashkeva Doseva era.

Și în final, preluînd definiția fascismului a lui Dimitrov și ceea ce face Putin, mă tot întreb cum stă treaba cu fascismul ăsta. Mai ales în Rusia.

Doctrine militare naționale: România


sursa: http://www.generalcomics.com/funny-directory/30/3013/02.php

Demult, tare demult, cam acum 35 de ani, am achiziționat o carte despre doctrinele militare ale unor state: România, Iugoslavia și încă vreo trei. Mă interesa Elveția, Israelul, Africa de Sud. Nu mă interesa doctrina URSS, SUA sau Panama. Era epoca blocurilor militare (NATO, Tratatul de la Varșovia, ASEAN, etc.). Nici nu aveam să caut doctrinele militare ale Germaniai naziste, ale Italiei lui Musollini, ale Franței și Marii Britanii din aceiași epocă. Erau istorie.

Era clar că fiecare stat cu pretenții își alcătuia/alcătuiește o doctrină de apărare proprie și făcea/face eforturi să o pună în aplicare. Doctrina României a fost imaginată, elaborată, modificată și adaptată treptat după retragerea consilierilor sovietici, distanțarea economică și ideologică față de URSS, invadarea Cehoslovaciei, intervenția militară turcă în Cipru, lovitura de stat a lui Jaruzelski din Polonia după scoaterea în ilegalitate a sindicatului Solidaritatea. Pe de o parte România dorea să-și apere teritoriul ducînd un război de apărare al întregului popor (colaborînd cu Jugoslavia), dar pe de altă parte se alinia acțiunilor statelor ce făcau parte din Tratatul de la Varșovia și reacționa la eventuale amenințări a blocului NATO, colaborînd cu vecinii ce aveau aproximativ aceiași orientare politică (Ungaria, Bulgaria, URSS).

De remarcat că doctrina militară română prevedea opoziția forțelor armate, a gărzilor patriotice și a formațiunilor de apărare ale tineretului și că după o mobilizare generală ar fi opus rezistență toți cetățenii români capabili să poarte o armă. Cartea nu analiza sorții acestei doctrine împotriva unui anumit dușman, dar cam toată lumea știa că singurul stat ce ar fi avut capabilitatea și voința politică să atace România era URSS. Doctrina era un bau-bau, o petardă care să atragă atenția opiniei publice că țara noastră este victima unui atac neprovocat. În  practică, o astfel de doctrină nu ar fi asigurat supraviețuirea statului român, mai ales că majoritatea orașelor importante, reședințe de județ, inclusiv capitala se aflau la o distanță de sub o zi de înaintare a unei divizii moto din cel de-al doilea război mondial.

În ciuda apelurilor radio dramatice ca Occidentul să ajute Ungaria și Cehoslovacia după declanșarea ocupării acestor țări de către trupele tratatului de la Varșovia (lipseau tratatele de alianță și asistență mutuală dintre aceste țări și NATO, existînd posibilitatea ca învazia să fie doar o provocare pentru declanșarea unui alt război mondial) Occidentul nu a intervenit. Avînd în vedere lipsa de reacție a Marii Britaniei și Franței ce garantaseră frontierele Poloniei în 1939 și lipsa reacției acestor țări împotriva Germaniei hitleriste, ce a dus la acapararea Cehoslovaciei și Austriei de către Germania nazistă, se pune întrebarea: ce șanse are un stat fără prea multă armată să se opună cu succes unui agresor (de obicei un stat vecin, mai puternic)?

Nu este un secret că în conflictele în care a fost implicată în istoria modernă, cu excepția Primului Război Mondial România a pierdut mai mult decît a cîștigat. De exemplu, în perioada comunistă sărbătoream Războiul de independență, fără să plîngem ocuparea și ruperea Basarabiei de către Rusia. Nu ne sărbătoream morții din Primul Război Mondial pentru că eram acuzați că devenisem o închisoare a popoarelor, fiind imperialiștii ce au ocupat fără drept teritoriile altor state (Basarabia și Bucovina). Doar în unele manuale de istorie existau informații despre participarea României la Războaiele balcanice. Preferam să le uităm. Am cîștigat și am pierdut Quadrilaterul.

Apoi în manualele de istorie nu existau explicații corecte despre intrarea României în Al doilea război mondial de partea Germaniei (aliată cu Ungaria ce ne-a luat Ardealul de Nord), campania de dinainte de 23 august 1944 era trecută sub tăcere.

Acum mă întreb care o fi doctrina militară proprie în cazul în care izbucnește un conflict. Dincolo de garanțiile NATO, de suspendarea unilaterală recentă de către Rusia a zborurilor Open Sky, la ce să ne așteptăm în fața unei Rusii tot mai agresive și a uni Occident pasiv. Pînă una-alta America e departe și frate cu noi e mai degrabă turcul, nu americanul. Între bulgari și sîrbii pro-ruși, între ungurii cu un guvern tot mai de dreapta și o Ucraină în curs de dezmembrare care ar fi cea mai eficientă politică de menținere a integrității naționale.

Trebuie să ne reamintim că România a refuzat investiția de la Ghimbav pentru producere a elicopterelor Cobra (mare nevoie o să avem de ele împotriva diviziilor de tancuri), nu mai produce singurul aparat de atac la sol ce nu era fabricat în URSS (IAR 93), avem prea puține avioane, tancuri vechi răsmodernizate și așa mai departe. Unde nu-s bani, nu e nici armată. Suntem la fel ca și înaintea celor două războaie mondiale: slab înarmați, cu o armată plină de promisiuni, fără experiență de luptă. Asta o fi doctrina noastră?

Cum va arăta istoria secolului XXII?


sursa:http://www.historyofparliamentonline.org/

Mai ieri-alaltăieri îmi scormoneam creierul să găsesc un personaj mai de vază, unul demn de cărțile de istorie ale secolului XXII.

Dacă e să-i enumăr pe cei din cărțile de istorie pre-comuniste m-aș gîndi la domnitorii munteni și moldoveni. Bineînțeles numai la unii dintre ei. Apoi în materie de cultură, în afară de Barbu Lăutaru, cîțiva tenori și primadone, cîțiva pictori și scriitori, ba și niște poeți, unii oameni de știință și ingineri ce au studiat în străinătate, vreo două capete încoronate și vreo doi-trei miniștrii, urmează o mare pauză.

Perioada comunistă îi preia sau îi interzice pe unii dintre ei, dar și își fabrică personaje mai mult sau mai puțin fictive (Vasile Roaită de exemplu), la care se adaugă miturile eroilor în viață, acei comuniști importanți ce conduceau destinele poporului asociați cu unele personaje ce se deziseră de vechiul regim și trecură cu arma și bagaje de partea roșilor. Ulterior au fost și aceștia alungați de prin cărțile de istorie. Cultura română n-a putut nega creația artistică a celor ce și-au împletit talentul cu osanalele ridicate epocii Ceaușescu. O excepție o constituie poate sportivii. Deși o prioritate a regimului, chiar dacă unii sportivi au fost adulați în perioada comunistă, sportul nu s-a compromis la fel ca și cultura.

Apoi epoca post-comunistă. Cel mai mediatizat a fost Iliescu. Fără să-l uit pe meteoricul Petre Roman. Coposu, Rațiu și Câmpeanu erau mai tot timpul ținta presei ca exemple negative. Mihai I n-a făcut excepție. La capitolul ăsta intră și Năstase. Nu-i trec cu vederea nici pe auto-declarații eroi ai fotbalului jucat sau exploatat. Hagi, Popescu, dar și Gigi, frații Păunescu și alți cîțiva, au dobîndit notorietate jucînd sau exploatînd fotbalul mai ales după 1990.  Xate se vor rezolva. La noi, ca pe vremea comunismului, va fi raiul pe pămînt. Din cauza asta toți românii din străinătate vor reveni acasă. Pentru că cei plecați vor fi acuzați că își fac de rușine țara. Le-ar trebui un certificat de patriotism emis de o instituție anume, poate de un minister. Probabil Ministerul Patriei. Un fel de fatherland românesc. Și iarăși vom fi întrebați ce gîndim, ce credem și ce avem de gînd să facem.

După catedrala neamului, ce mi se pare absolut necesară, istoria neamului, politica neamului, alimentația neamului și moda neamului. (Probabil că se va cere desființarea penitenciarelor. Sunt anacronice într-o astfel de societate!) Să vedeți ce de patrioți vor răsări! Se va decerna titlul de Cel mai bun român. Se va plînge. De emoție. De diferite emoții.

Ce se vor bucura ungurii, bulgarii, ucrainenii, nemții, sîrbii, turcii, tătarii și alte naționalități conlocuitoare… În fine vor fi și ei români. Va urma o altă rescriere a istoriei, a geografiei, a muzicii, a poeziei, a sportului. Ce vorbesc eu, va fi revoluția pe care o așteptăm, o dorim, o visăm. Dar să sperăm că ne vom trezi la timp. Prea vom semăna cu Coreea. Aia mai friguroasă.

ENDURING STICKING POINTS part 3 of 4


Interesante gînduri ci periculoase ramificații pentru unii creștini mai fundamentaliști din ziua de azi. Mă tot întreb cu putea Daniel cu un astfel de nume transformat să aibă parte de viziuni de la Dumnezeu. Sau cu alte cuvinte cum putem fi atît de înțepeniți în gîndire?

Waging Wisdom

identity The question I want to begin with, here, is why did the four Jewish friends have a sticking point about the king’s menu but not about a change at the heart of their identities? That is, they accept radically different personal names (Daniel 1:7). This must have been a most distasteful compromise to these devout Yahwists, whose birth names are in various ways associated with characteristics of the God of Israel. But when they enter the Chaldean Institute their Hebrew names are formally changed to denote various pagan gods. Although some of these names have not been satisfactorily explained, the following indicates the enormity of the changes:
  • “Hananiah” in Hebrew means Yah has favored [me]. His new name, “Shadrach,” means something like Command of Aku (Aku being a Mesopotamian lunar deity).
  • “Mishael” means Who is what God is? His name is changed to “Meshach,” Who is what Aku is?

Vezi articolul original 516 cuvinte mai mult