Doctrine militare naționale: România


sursa: http://www.generalcomics.com/funny-directory/30/3013/02.php

Demult, tare demult, cam acum 35 de ani, am achiziționat o carte despre doctrinele militare ale unor state: România, Iugoslavia și încă vreo trei. Mă interesa Elveția, Israelul, Africa de Sud. Nu mă interesa doctrina URSS, SUA sau Panama. Era epoca blocurilor militare (NATO, Tratatul de la Varșovia, ASEAN, etc.). Nici nu aveam să caut doctrinele militare ale Germaniai naziste, ale Italiei lui Musollini, ale Franței și Marii Britanii din aceiași epocă. Erau istorie.

Era clar că fiecare stat cu pretenții își alcătuia/alcătuiește o doctrină de apărare proprie și făcea/face eforturi să o pună în aplicare. Doctrina României a fost imaginată, elaborată, modificată și adaptată treptat după retragerea consilierilor sovietici, distanțarea economică și ideologică față de URSS, invadarea Cehoslovaciei, intervenția militară turcă în Cipru, lovitura de stat a lui Jaruzelski din Polonia după scoaterea în ilegalitate a sindicatului Solidaritatea. Pe de o parte România dorea să-și apere teritoriul ducînd un război de apărare al întregului popor (colaborînd cu Jugoslavia), dar pe de altă parte se alinia acțiunilor statelor ce făcau parte din Tratatul de la Varșovia și reacționa la eventuale amenințări a blocului NATO, colaborînd cu vecinii ce aveau aproximativ aceiași orientare politică (Ungaria, Bulgaria, URSS).

De remarcat că doctrina militară română prevedea opoziția forțelor armate, a gărzilor patriotice și a formațiunilor de apărare ale tineretului și că după o mobilizare generală ar fi opus rezistență toți cetățenii români capabili să poarte o armă. Cartea nu analiza sorții acestei doctrine împotriva unui anumit dușman, dar cam toată lumea știa că singurul stat ce ar fi avut capabilitatea și voința politică să atace România era URSS. Doctrina era un bau-bau, o petardă care să atragă atenția opiniei publice că țara noastră este victima unui atac neprovocat. În  practică, o astfel de doctrină nu ar fi asigurat supraviețuirea statului român, mai ales că majoritatea orașelor importante, reședințe de județ, inclusiv capitala se aflau la o distanță de sub o zi de înaintare a unei divizii moto din cel de-al doilea război mondial.

În ciuda apelurilor radio dramatice ca Occidentul să ajute Ungaria și Cehoslovacia după declanșarea ocupării acestor țări de către trupele tratatului de la Varșovia (lipseau tratatele de alianță și asistență mutuală dintre aceste țări și NATO, existînd posibilitatea ca învazia să fie doar o provocare pentru declanșarea unui alt război mondial) Occidentul nu a intervenit. Avînd în vedere lipsa de reacție a Marii Britaniei și Franței ce garantaseră frontierele Poloniei în 1939 și lipsa reacției acestor țări împotriva Germaniei hitleriste, ce a dus la acapararea Cehoslovaciei și Austriei de către Germania nazistă, se pune întrebarea: ce șanse are un stat fără prea multă armată să se opună cu succes unui agresor (de obicei un stat vecin, mai puternic)?

Nu este un secret că în conflictele în care a fost implicată în istoria modernă, cu excepția Primului Război Mondial România a pierdut mai mult decît a cîștigat. De exemplu, în perioada comunistă sărbătoream Războiul de independență, fără să plîngem ocuparea și ruperea Basarabiei de către Rusia. Nu ne sărbătoream morții din Primul Război Mondial pentru că eram acuzați că devenisem o închisoare a popoarelor, fiind imperialiștii ce au ocupat fără drept teritoriile altor state (Basarabia și Bucovina). Doar în unele manuale de istorie existau informații despre participarea României la Războaiele balcanice. Preferam să le uităm. Am cîștigat și am pierdut Quadrilaterul.

Apoi în manualele de istorie nu existau explicații corecte despre intrarea României în Al doilea război mondial de partea Germaniei (aliată cu Ungaria ce ne-a luat Ardealul de Nord), campania de dinainte de 23 august 1944 era trecută sub tăcere.

Acum mă întreb care o fi doctrina militară proprie în cazul în care izbucnește un conflict. Dincolo de garanțiile NATO, de suspendarea unilaterală recentă de către Rusia a zborurilor Open Sky, la ce să ne așteptăm în fața unei Rusii tot mai agresive și a uni Occident pasiv. Pînă una-alta America e departe și frate cu noi e mai degrabă turcul, nu americanul. Între bulgari și sîrbii pro-ruși, între ungurii cu un guvern tot mai de dreapta și o Ucraină în curs de dezmembrare care ar fi cea mai eficientă politică de menținere a integrității naționale.

Trebuie să ne reamintim că România a refuzat investiția de la Ghimbav pentru producere a elicopterelor Cobra (mare nevoie o să avem de ele împotriva diviziilor de tancuri), nu mai produce singurul aparat de atac la sol ce nu era fabricat în URSS (IAR 93), avem prea puține avioane, tancuri vechi răsmodernizate și așa mai departe. Unde nu-s bani, nu e nici armată. Suntem la fel ca și înaintea celor două războaie mondiale: slab înarmați, cu o armată plină de promisiuni, fără experiență de luptă. Asta o fi doctrina noastră?

Cum va arăta istoria secolului XXII?


sursa:http://www.historyofparliamentonline.org/

Mai ieri-alaltăieri îmi scormoneam creierul să găsesc un personaj mai de vază, unul demn de cărțile de istorie ale secolului XXII.

Dacă e să-i enumăr pe cei din cărțile de istorie pre-comuniste m-aș gîndi la domnitorii munteni și moldoveni. Bineînțeles numai la unii dintre ei. Apoi în materie de cultură, în afară de Barbu Lăutaru, cîțiva tenori și primadone, cîțiva pictori și scriitori, ba și niște poeți, unii oameni de știință și ingineri ce au studiat în străinătate, vreo două capete încoronate și vreo doi-trei miniștrii, urmează o mare pauză.

Perioada comunistă îi preia sau îi interzice pe unii dintre ei, dar și își fabrică personaje mai mult sau mai puțin fictive (Vasile Roaită de exemplu), la care se adaugă miturile eroilor în viață, acei comuniști importanți ce conduceau destinele poporului asociați cu unele personaje ce se deziseră de vechiul regim și trecură cu arma și bagaje de partea roșilor. Ulterior au fost și aceștia alungați de prin cărțile de istorie. Cultura română n-a putut nega creația artistică a celor ce și-au împletit talentul cu osanalele ridicate epocii Ceaușescu. O excepție o constituie poate sportivii. Deși o prioritate a regimului, chiar dacă unii sportivi au fost adulați în perioada comunistă, sportul nu s-a compromis la fel ca și cultura.

Apoi epoca post-comunistă. Cel mai mediatizat a fost Iliescu. Fără să-l uit pe meteoricul Petre Roman. Coposu, Rațiu și Câmpeanu erau mai tot timpul ținta presei ca exemple negative. Mihai I n-a făcut excepție. La capitolul ăsta intră și Năstase. Nu-i trec cu vederea nici pe auto-declarații eroi ai fotbalului jucat sau exploatat. Hagi, Popescu, dar și Gigi, frații Păunescu și alți cîțiva, au dobîndit notorietate jucînd sau exploatînd fotbalul mai ales după 1990.  Xate se vor rezolva. La noi, ca pe vremea comunismului, va fi raiul pe pămînt. Din cauza asta toți românii din străinătate vor reveni acasă. Pentru că cei plecați vor fi acuzați că își fac de rușine țara. Le-ar trebui un certificat de patriotism emis de o instituție anume, poate de un minister. Probabil Ministerul Patriei. Un fel de fatherland românesc. Și iarăși vom fi întrebați ce gîndim, ce credem și ce avem de gînd să facem.

După catedrala neamului, ce mi se pare absolut necesară, istoria neamului, politica neamului, alimentația neamului și moda neamului. (Probabil că se va cere desființarea penitenciarelor. Sunt anacronice într-o astfel de societate!) Să vedeți ce de patrioți vor răsări! Se va decerna titlul de Cel mai bun român. Se va plînge. De emoție. De diferite emoții.

Ce se vor bucura ungurii, bulgarii, ucrainenii, nemții, sîrbii, turcii, tătarii și alte naționalități conlocuitoare… În fine vor fi și ei români. Va urma o altă rescriere a istoriei, a geografiei, a muzicii, a poeziei, a sportului. Ce vorbesc eu, va fi revoluția pe care o așteptăm, o dorim, o visăm. Dar să sperăm că ne vom trezi la timp. Prea vom semăna cu Coreea. Aia mai friguroasă.