Dușmani? Ce să faci cu ei?

Isus spune să-ți iubești dușmanii! Nu zice să n-ai dușmani. Zice să-i îndrăgești. N-am nimic împotrivă. Dar mai întîi trebuie să-i ai.

Deci întrebarea nr. 1 este: Cum să-ți faci dușmani? Cred că metoda cea mai simplă ar fi să le faci tu niște rele ca să-ți devină dușmani. Concluzia e că nu poți satisface pe toată lumea și dacă-i iubești pe dușmani, trebuie să iubești orice nenorocit de dușman, chiar și ăla care a încasat-o.

Apoi, dacă ai dușmani și-i iubești, trebuie să fii în preajma lor. Și cum zice să-i iubești la prezentul continuu, înseamnă că și dacă-i iubești tot o să-ți fie dușmani. Greu domle cu dușmanii ăștia! Mai ales că Isus spune să-ți ierți fratele, nu dușmanul. Hmmm…

Și așa am ajuns la o dilemă: pe cine să iubesc mai mult, pe dușman sau pe aproapele meu? Dar cum rămîne cu Dumnezeu? Cînd să-l mai iubesc și pe el? Creștinismul ăsta devine tot mai dificil de pus în practică…

Uite așa o să fiu acuzat că am adoptat o etică situaționistă: fac ce-mi place în funcție de situație. De exemplu, eu vreau să pun omul mai presus de regulile religiei mele. Cam ca omul față se sabat. Și ce observ? Îmi fac dușmani. Păi pe ăștia, cum să-i împac? Cum să-i iubesc? Și cînd? Și dacă o fac în timpul sabatului ăștia spun că-i bai!

Acuma să fim serioși! În bisericile în care am fost am observat că cel mai ușor îți faci dușmani dacă pui într-adevăr omul înaintea sistemului religios. Ce contează omul, cînd contează c-au descoperit brusc c-ai încălcat articolul nr. 1, paragraful trei, litera b al legilor nescrise. Și ca să fie siguri se asociază cu toți ce se pot asocia după toate regulile nescrise: la noi nu se face așa ceva, omul ăsta e un păcătos că nu respectă regulile noastre! Parcă i-au mai spus așa ceva unuia acum vreo 2000 de ani…

Dacă încalci regulile nescrise și nespuse ai toate șansele să ajungi dușmanul lor declarat, înfierat și ostracizat. De cît de periculos, de otrăvitor, de ereziac, de rătăcit și de necontrolat ești, nu mai vorbesc. Dac-ar fi posibil și s-ar găsi la-ndemînă o cruce, un rug, o roată, un stîlp al imfamiei s-ar rezolva mai practic. Și așa te alegi cu toți ăialalți ce nu-ți fuseseră dușmani că vor să te tragă pe roată, prin focul purgatoriului, poate direct prin focul iadului. Un scuipat ar fi ieftin, o amenințare prea banală, o înjurătură prea academică.

Și să-i iubești? Sigur. Culmea, ei te-au iertat! În fața Domnului! Pe bune! Pe genunchi! Cu mîna pe Biblie! Dar de ce-a rămas secret? Dar de ce n-au spus-o public? Sau direct? Așa-mi plac mie rugăciunile alea de iertare stil „Doamne, dacă-ți-am greșit cu ceva, te rog să ne ierți…” Super! Mă gîndesc la rugăciunea Tatăl nostru:

Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău. Vie împărăția Ta. Facă-se voia Ta precum în cer așa și pre pămînt. Pîinea noastra cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșalele noastre dacă cumva le-am greșit altora…

Mi se pare foarte tare faza cu orbul din naștere. Teologie proastă, practică păcătoasă, concluzii proaste, vindecare sigură. Numai Isus era în stare de așa ceva. Ca un făcut, se întîmpla de sabat. Iar! Ucenicii vin cu teologia de baltă: cine a păcătuit, el sau părinții lui? Un dram de minte le-ar spune că n-avea cum să păcătuiască el dacă este orb din naștere. Logic! Dar Isus îi ia de acolo de unde i-a găsit: n-a păcătuit nici el, nici părinții lui. Uăci mi! (Mi minor, ca la conservator!)

Trage un scuipat pe jos (Doamne ce scîrbos!). Ba nu, două! Și cu noroiul ala necurat după regulile scrise și nescrise, unge pleoapele orbului. Fără să-l întrebe dacă vrea. Fără să-l atenționeze: Bre, o să fi ritualic necurat!!! Atenție: orbul nu auzise conversația cu ucenicii, dar avea aceiași teologie de doi bani: trebuie să fi fost ceva păcat pe undeva de era orb! Oare de ce atunci cînd păcătuiește cineva nu orbește? Li se mai spune asta adolescenților, dar nu bag mîna-n foc că-i așa cum li se spune…

Individul se duce unde-l trimite, adică la scăldătoarea Siloamului. Talmudul (Sukkoth 4. 9) spune că de sărbătoarea corturilor din iazul Siloamului se scotea apă într-un vas de aur ce era dusă în procesiune la Templu. Nu neg asta. Tot prin apropiere fusese și turnul ce omorîse în cădere 18 oameni… Orbul nostru se duce, se spală, vede. Dilema fraților lui, a apropelui sau a dușmanului:  e el sau nu e el? Parcă se jucau de-a baba-oarba!

Dacă e el, mai e păcătos sau nu? Dacă nu e el, nu e păcătos. Cine să-l verifice? Cei mai buni dintre noi: fariseii!!! Ăia ce știu toate regulile scrise și nescrise. Toate legile. Toate chițibușurile. Ăia ce sunt sfinți declarați, în teorie și în practică. Un fel de icoane vii. Uși de bi… Pardon! Uși de sinagogă!

Fariseii decid: păcătosu ăla, ce pretinzi că te-a vindecat, nu putea face așa ceva că nu ținea regulile. Murdărea duminica. Tradiția.

De cele mai multe ori cel atins de Dumnezeu nu-și mai poate găsi locul în adunarea celor religioși pentru că e fostul păcătos, conform teologiei lor eronate. Și ei nu se ating nici de păcătoși, nici de cei ce par păcătoși. Ei sunt corban! Ba, nici cel ce l-a vindecat nu e mai bun ca păcătosul ăla. Ce-mi place mie teologia asta contemporană! Veche și totuși atît de contemporană.

Apoi urmează ssstarea de vorbă. Cu șerpii aceia. Interogatoriul cu sentința premeditată, preconcepută și precondiționată. Părinții, ca și părinții spirituali ce preferă să nu fie dați afară din biserică împreună cu așa-zisul păcătos, de frică (oare o fi frica aia din apocalipsă, să fie ăștia fricoșii din apocalipsă ce vor rămîne în aut?) îl lasă baltă.

Mamă, ce-mi place fraza ce urmează!!!

„Fariseii au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu: noi ştim că Omul acesta este un păcătos.” Sau Then again called they the man that was blind, and said unto him, Give God the praise: we know that this man is a sinner. Super!

Dacă tot știți, ce mai întrebați? Exact! Parcă am fii la comitet. La oricare. Și apoteoza: „Tu eşti născut cu totul în păcat”, i-au răspuns ei, „şi vrei să ne înveţi pe noi?” Şi l-au dat afară.

Evidemon! Cum să nu dai afară un om ce-ți contrazice legea scrisă sau nescrisă, tradiția, părerea sau colecția de păreri sedimentate, betonate, și armate. Că doar nu te-o da el pe tine-afară! AFARĂ! Ce să ne mai deranjeze păcătosul ăsta/păcătoșii ăștia. Ciuri-buri… Noi e sfinți, e frumoși, e importanți, e Dumnezeu. Și gata. Rezolvat. Next pliz!

Pentru menținerea ordinii. A legii. A acelui Dumnezeu ce a făcut din haos ceva frumos. Citez din memoria ce vreau să o uit și nu pot: ,,Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al ordinii!!!” Mi se pare korekt. Koșer de corect. Mă tot întreb cine a făcut haosul. Ei, lăsați teologia…

Partea bună e că Isus îl căuta. Nu i-a trimis citație, invitație sau decizie. Nici nu l-a sunat. Bietul om nu avea nici meil… Important e, de fapt, IMPORTANT ESTE că L-A GĂSIT!!! Ostracizatul răspunde la o singură întrebare, pune și el o întrebare și i se răspunde: crezi? Să nu uităm că nu l-a identificat pe Isus imediat după ce și-a recăpătat vederea, că era departe, la scăldătoare.

Și vine verdictul cu privire la orbire: cine-și dă seama că e păcătos vede; cine neagă c-ar fi păcătos e orb. Simplu. Din nou. Asta teologie! Tot actuală, dar de bună calitate. Oare există vreo biserică în lumea asta să insereze afirmația în mărturisirea ei de credință? Pe pariu?

Concluzia: toți suntem păcătoși. Doar că unii suntem conștienți de asta. Ceilalți ne arată cu degetul ca să fie ei mai sfinți. Și gata. Noi cu dragostea, ei cu legea. Noi cu suferința, ei cu bățoșenia. Mi se pare corect. Doar că ei conduc…

Dușmani? Cum să ne fie dușmani? Dușmanii sunt ceva frumos. Pentru ce să ne fie dușmani? Ei sunt altceva. Altcumva. Ei sunt aut.