La război ca la război sau la pensie ca la pensie


sursa:http://www.zazzle.com/funny+crimes+posters

Azi m-am dus la bancă. Mi-am luat trei foi (a se citi adeverințe) și apoi am plecat să le depun la Casa de Pensii Arad.

Am intrat, am ajuns în fața camerei 3, am întrebat cine e ultimul venit și am fost somat de o doamnă că peste ea n-o să trec. Nici nu aveam de gînd.

Apoi mi-am odihnit cadavrul încă în viață sprijinindu-mi posteriorul de masa din hol că nu mai erau scaune libere. Jumătate din coadă (nu a mea) aștepta tăcută în picioare de frica lui Spidi Golzales Tuciuriu ce putea croșeta orice apărare de pensionari în devenire pentru a se băga-n față. Brusc și deodată doamna amenințătoare își revizuiește dosarul și decide să facă un tur de orizont dincolo de orizontul meu vizual, olfactiv și de alte nații. Se eliberează un scaun, dar doamna amenințătoare putea reveni ca țunami de la Fukujima, așa că mă sprijin tot pe masă.

Aproape că mă simțeam singur cînd deodată, de la stînga la dreapta, apare un nene, domn, amploaiat fără ecuson, în cămașă cu mînecă scurtă, pantaloni de nici-un-fel, ca pe la 40+ și trecînd înspre camera 3 sau mai sus, uitîndu-se la mine mă interpelează intempestiv în limba locală, de parcă aveam 8 ani și patru luni neîmplinite:

– Luați loc pe scaun!

– Mulțumesc, nu.

– De ce stați pe masă?

Mă uit bănuitor la el. Ăsta o caută cu lumînarea. Păi atunci ce pot face? Încă un șăf. N-aveam chef de așa ceva…

– Așa vreau.

– Luați loc pe scaun!

– Nu vreau. (El contrariat și cu un aer tot mai dur.) Vă consolează cu ceva faptul că fac chimioterapie? (Nu mizam pe nimic, nici măcar pe fărîma de empatie a călăului față de victima condamnată la moarte. Și ăla-și ascute securea să nu taie capul din mai multe lovituri…)

– Stați pe scaun!!! Nu se stă pe masă!

– Mănîncă cineva? Nu mănîncă nimeni.

– La dumneavoastră acasă așa faceți?

– Da.

Și pleacă.

Intervine autoritar paznicul de la intrare ce chibițase de la distanță.

– Unde așteptați?

M-am făcut că nu știu despre ce e vorba. Mă uit speriat nevoie mare la el.

– Dumneavoastră.

– La 3.

– (Amenințător) Luați loc!

– Nu vreau.

Se uită și mai amenințător.

– Și dacă nu vreau, ce-o să-mi faci? O să mă dai afară? O să mă bați? O să chemi poliția?

– Se vede că n-ai habar de bunul simț!

– Precis. (M-am enervat!) Ești tu calificat să-mi faci morală?

– Dumneavoastră, nu tu!

– Serios? Hai las-o Ști ce? Cînd te vezi data viitoare cu șeful tău, să ceri fișa postului pe care ai semnat-o fără s-o citești: acolo nu scrie că ai îndatoriri pe linie de morală. Nu uita că ai postul ăsta că noi existăm.

Deci, fără  bună ziua, ce mi se cere mie cînd intru într-un birou, fără vă rog, fără nu vă supărați, doar cu bîta autorității statului în fața milogilor ce stau la rînd fără să existe un sistem de ordine, cînd dosare intră și ies cu pile și intervenții telefonice, slujbașii statului s-au luat de mine că nu le place unde stau eu. Ba mai împart și morala cu autoritatea statului.

Mă tem că nu le-a mers cu mine. Nu de alta, dar nu mai fumez așa ceva!

Echilibrul și echilibristica



Cu toții ne menținem echilibrul. Mai ales cînd mergem. E greu de mers pe un fir sau pe o bîrnă. Pentru asta trebuie să faci echilibristică. De fapt poți să faci echilibristică și dacă ai ceva la bord. Înțelegeți ce.

Nu mi-am propus să fiu un tip echilibrat și probabil că nu sunt. Dar am constatat că nu-mi plac cei ce o iau razna și nici cei ce fac echilibristică, indiferent de domeniu. Mi se par niște dezechilibrați. Unii hazoși, alții plini de tristețe. Vă dați seama, așa complexat cum sunt, cum aș arăta eu în postura asta. Nici nu vreau să mă gîndesc. Totuși, poate-ntr-o zi o să-mi dau în petec. Dacă cumva se-ntîmplă, e clar: sunt dus. Și ca să nu dau un exemplu negativ, vă rog, împachetați-mă și expediați-mă în afara razei mele vizuale.

Acestea fiind de comun acord zise sau stabilite, să trecem la treabă.

Israelul și arabii. Sau de ce nu nemții și restul lumii. Sau turcii și valahii. Sau normanzii și saxonii din Anglia. Sau ungurii și românii. Sau europenii și Atilla. Adică unii și alții… Pe limba tuturor ai noștri și ai lor sau prietenii și dușmanii.

Dacă-i asculți pe primii, au dreptate. Dacă-i asculți pe ăialalți, ei au dreptate. Greu. Subiectiv. Dar n-ai ce face. De obicei se operează cu preferințe, nu cu dreptate. Și aici vrea să ajung. Cine a fost de vină pentru declanșarea primului război mondial? Teroristul sîrb? Imperiul Austro-ungar? Germania? Ce mai contează cînd au murit milioane de oameni?

Cine a declanșat al doilea război mondial? Puterile învingătoare în primul că și-au bătut joc de Germania? Hitler? Stalin? Ce mai contează? Cîte asemănări între conflictele astea și situația din Gaza și Israel… Am murit iarăși milioane de oameni. Și vor mai muri.

Eroii unora criminalii altora. Și invers.

Mă uit cîteodată pe net și mă încearcă sentimente ambivalente: ce bine că rușii sunt bătuți de nemți ce ne-au luat o mare parte din țară, au luat din Polonia (masacrul de la Kathyn) și ce bine că sunt pedepsiți pentru teroarea bolșevică cînd au omorît milioane de oameni nevinovați… Ce bine că Hitler și adepții lui au încasat-o că au pus civilizația occidentală în pericol, că au exterminat milioane de oameni nevinovați… E greu să fii echilibrat, dar nu imposibil. Cînd te gîndești ce s-a întîmplat la noi după 23 august 1944 e și mai greu.

Îmi plac evreii. Sunt buni la tot ceea ce fac. Au cele mai multe premii Nobel, au făcut din Israel ceva ce n-a făcut nimeni, au demonstrat că pot învinge armate de zece ori mai mari. Ce e a lor, e a lor. Reușesc. Cîți mai cred în Dumnezeul lui Israel, asta e altă chestiune.

Arabii: îmi plăceau poveștile lor. Cîteva filme. În rest nu știam nimic în afara publicațiilor de stînga sau de dreapta mai recente, adică de prin 1967. Arafat, El Fatah m-au lăsat rece. Dar am citit Lawrence of Arabia, ceea ce mi-a schimbat un pic perspectiva. Apoi tratativele de pace între Israel și palestinieni. Apoi masacrele de la Sabra și Shatila, ocuparea Libanului de către Israel. Și ce a urmat. Războiul dintre Irak și Iran. Complicațiile din Liban începînd cu anii 60. Războiul din 73, land for peace, tot tacîmul cu premiile Nobel pentru pace. Arabii ce se aruncau în aer prin Israel în autobuze, magazine, piețe. Pămîntul palestinienilor confiscat de Israel. Palestinieni alungați în țări ce nu sunt a lor. Musulmani și creștini, nu contează, Israelul nu iartă.

Conflict, război, cruzime, răzbunare, sînge. E greu să fii echilibrat. Israelul are stat, armată, bani. Palestinienii nu mai au aproape nimic. Se poate spune că după ce englezii au hotărît să le dea evreilor un cămin, o țară, i-au lăsat pe arabii din țara aia fără așa ceva și nici nu au fost interesați de soarta lor. Acum ei sunt străini în propria lor țară, ei rătăcesc. (Apropo de chestia asta, mai țineți minte cine ne-a vîndut lui Stalin: englezul Churchill. Că era obsedat de Grecia.)

Este asta o soluție? Chiar dacă ar fi, unde este eficiența ei? Apoi terorismul arab: este o soluție? Evident, nu! Este o soluție să faci ca scopul existenței și luptei tale să fie distrugerea Israelului? Dacă numai pentru asta trăiești, poate că meriți să mori, mai degrabă decît să trăiești.

Care ar fi soluția? Nu știu. Dar îndrăznesc să spun că nu se va schimba nimic pînă cînd musulmanii nu-i vor sancționa pe teroriștii islamici și-i vor declara în afara legii islamice. Dar nici nu se va schimba nimic pînă cînd Israelul nu va recunoaște că arabii ce au locuit în Palestina britanică au aceleași drepturi asupra pămîntului ca și evreii. Și aici alte complicații.

Cine-a zis că-i simplu?

E greu să fii echilibrat, nu?

Dar să fii creștin și să-ți iubești dușmanii cum o fi?