Un tren fără titlu


Realismul cefereului, secțiune prin societatea românească de sorginte neaoș

Genunchiul Lumii

Rareori o vezi aşa la televizor sau pe facebook. Nici celor, încă pătimaşi într-ale politicii, nu le este astfel arătată sau pusă în discursuri. Iar sociologii sau jurnaliştii ar trebui să o caute aşa, mai cu sîrg, şi mai cu sîrg să o scoată din laboratoare sau redacţii. Şi vorbesc despre ţară. Iar ca să o vezi „aşa cum e”, nu ai decît să te urci într-un tren, un tren care să te ducă dintr-un colţ în altul al ei pret de, să zicem, vreo 20 de ore, cu opriri în 40 de staţii. Şi să nu ai, ca premisă de altfel favorabilă obiectivităţii tale, „norocul” unui vagon de clasa 1, ci acela al unui vagon ordinar de la a 2-a (mai sunt destule în ciuda opiniilor optimiştilor fani ai Cefereului!), un vagon slinos, înghesuit cu opt locuri în compartiment, survolat de nişte muşte insistente şi accesorizat cu odorurile inconfundabile…

Vezi articolul original 467 de cuvinte mai mult

Amanta vecinului şi bordelul de la subsol – altă postare moralizatoare


Dedicată nostalgicilor comunismului și partizanilor islamismului

CRONICA [R]

Ideea romantică a lui Eminescu, privind igienizarea cu ajutorul a două instituţii, puşcăria şi casa de nebuni, avându-l în final pe Ţepeş pe post de incendiator, mi se pare profetică. Spre neliniştea mea, profeţia a început să prolifereze, încât uneori mă întreb, nedumerit şi cu gândul la nepoatele mele, dacă vom avea soarta Iranului sau a Irakului. Nu glumesc.

Memoria mea nu e suficient de distrusă pentru a nu-mi aminti ostilitatea, chiar făţişă, după ce Ceauşescu virase spre naţional-comunism, faţă de Uniunea Sovietică. Sentimentul antisovietic îi înfrăţea pe ascultătorii Europei Libere cu propagandiştii de partid şi în ultimă instanţă chiar şi cu miliţienii şi securiştii. Aşa s-a încheiat era “socialistă” şi a început ce se vede acum. Chiar dacă ne despart mai puţin de trei decenii de perioada aceea, după care cică ar fi nostalgici 60% dintre noi – eu cred că e o minciună ordinară, dar asta e altă…

Vezi articolul original 288 de cuvinte mai mult

Umbrele Lunii


sursa:http://boulderneigh.blogspot.ro/2013/04/im-being-followed-by-moon-shadow_25.html

Citesc o altă carte de Irvin Yalom, Călăul dragostei. E mai greu de citit. Sau poate de înghițit. Parcă prea țintită. Dar e bună. Nu pot citi într-una. Trebuie să fac pauze, să mai pierd timpul. E dură, directă, fără menajamente. E lupa, farul în fața morții.

Nu se poate să nu te identifici cu ceva din poveștile astea de psihoterapie. Nu de alta, dar sunt cîteva. Dar mai ales cu prologul. Unul lung. Sec. Precis. Fără ieșire. Sau, de fapt, cu ultima ieșire. Cu ultimul rit de trecere. Ciudat.

Trăiești o viață în incidența morții. Oare morții din cimitir nu zac o veșnicie sub incidența vieții? Ce e viața? Dar moartea? Sună pesimist.

De fiecare dată cînd încerc să scriu ceva despre sfîrșit, despre moarte, mi se pare că e prea devreme. Că e de speriat. Taboo. Ciudat. Din nou. Pentru că atît de des pomenim versetul cu avantajele mersului într-o casă de jale. N-aș vrea să fac din blogul meu o casă de jale. Nu mă definește. Și mă deranjează. Jalnic?

Eniuei! Trăiesc uitîndu-mă la umbrele Lunii (ca să nu-l plagiez pe Yalom ce zicea că privește la soare). De ceva timp. În general de vreo 60. În special de vreo 10. Mai acut, dar totuși cronic, de vreo 6.

Cîteodată sună alarmant cifrele astea. Altădată nu. Îmi aduc aminte cum dintr-o eroare copilărească pe cînd aveam 58 de ani spuneam că am 59. Și iac-așa am fost mai tînăr cu un an și am stat doi ani la aceiași vîrstă. Ce-nseamnă să dai în mintea copiilor…

Mai auzi că cineva se uită la umbrele Lunii, apoi altul. Rămîi surprins. Cel puțin eu.

Întîlnirea de 40 de ani de la terminarea liceului. Pe unii nu i-am mai recunoscut. Nici ei pe mine. E drept. La mine a fost ceva rapid. Neprevăzut. Nu atipic. A mai rămas doar o profă în viață. Poate și altele, dar n-au venit. Profa de francă ieșea de multe ori în lacrimi din clasa noastră. Era tînără și unii-și permiteau. Cam multe. S-au dus și ăia.

În Purgatoriul, unde v-am spus că petrec tot a treia săptămînă cîteva zile, mai întrebăm de unul, de altul. Dispar. L-am sunat pe unul dintre ei după ce am ieșit și m-a tăiat. Eu nu l-aș fi tăiat. Nici el n-o să mă mai taie…

L-am revăzut pe unul mai tînăr ce a venit așa… Rîdea, era vesel. Bravo lui. Cînd doar vizitezi Purgatoriul ești vesel. N-ai de ce să plîngi. Ce știa Dante… Eu sunt vesel tot timpul. Prost să fii să te întristezi pentru ceva ce nu poți controla.

Îi fac în ciudă Lunii. Atîta pot. În rest, mai vedem. Mă confrunt însă cu o lipsă acută de energie. Locul te curăță, dar te și usucă. Hei glumeților, știu că unii se curăță definitiv, dar mi-am recapitulat materia și am constatat că am trăit cîteva vieți. Cine știe, în viața anterioară am fost pisică și mi-au mai rămas cîteva vieți. Nu-i spuneți lu fi-mio că le bagă la bătaie în cine știe ce joc pe calculator și le pierde.

N-am avut parte de răpiri din Purgatoriu, nici de îngeri care să m-atingă cu un deget, cu un toiag de argint sau de vreun vis cu Isus. Sau am avut, dar l-am uitat. Nici n-am avut coșmaruri. Eventual nopți mai albe printre sforăiturile colocatarilor, cursele locale ale personalului și zorile ce se iveau sub bîzîitul aproape amenințător al țînțarilor. Și la prima chemarea a muezinului la rugăciune: Termometru? Vrea cineva termometru?

Sună hilar sub spectrul morții islamiste, a morții hamasiste, israelite sau ruse. Se omoară oamenii de parcă moarte-i cea mai ieftină marfă din lume. Rămîi interzis ca la filmele documentare cu lagăre de exterminare. Islamiștii auto-intitulatului calif nebun de Bagdad trimit pe Lună musulmani și creștini pe bandă rulantă. Ăștia nu-și fac procese de conștiință? Or fi psihopați? sau altceva? Te uiți la filmele lor și rămîi interzis. Mie mi-e greu să tai o găină. Ei parcă-s de pe Lună…