Isus în Absurdistan (1)


sursa: http://robbwolf.com/2012/02/24/a-walk-on-the-wild-side-your-guide-to-exotic-meats/

Într-o duminică oarecare, Isus îl întreabă pe creștinul ce voia să fie vindecat: Vrei să te faci sănătos? El răspunde: N-am pe nimeni să mă ducă la spital. E înghesuială mare și nu ajung la rând. Isus îl tratează pe loc cu cuvintele: Rabatează-ți recamierul și ia-ți tălpășița. Dar era duminică și legaliștii-i spun că a făcut un lucru rău. A încălcat o regulă: duminica nu se lucrează. Uelcom to Absurdistan!

Ca să fie și mai lată, Isus îi spune ca nu cumva să mai păcătuiască că o să i se întâmple mult mai rău. Acum devenise Isus legalist. Absurdistan iubirea mea!

Cam același lucru l-am trăit, fără a-l înțelege, în urmă cu vreo doi ani. Am ieșit dintr-un Absurdistan mai mare și am intrat într-un Absurdistan mai mic. Mai mic, dar mai absurd. Nu numai că era mic, n-ar fi fost un bai că era mai cozii, dar era mult mai absurd. Mai că regretam Absurdistanul cel Mare.

Așa că ceea ce m-a scos pe mine din Absurdistanul cel Mare m-a scos rapid și din Absurdistanul cel Mic. Pe cei din Absurdistanul cel Mic i-a scos altceva din Absurdistanul cel Mare: frica. De eșec, de penibil, de gura lumii. Un alt fel de legalism. Era de fapt un transfer dintr-un Absurdistan mai mare, într-un Absurdistan mai mic. Dar tot Absurdistan se chema.

Isus făcea ceea ce făcea pentru că de fapt lucra ce îl vedea făcînd pe tatăl. Simplu. Tatăl lucrează, dă viață, iubește, învie morții. Fiul face ce-l vede pe Tatăl, dă viață. Fiul face ce face Tatăl. Tatăl nu judecă, judecata este a Fiului. Tatăl are viața, Fiul are viața. Fiul face voia Tatălui.

E ceva absurd în toate astea? Ar fi dacă lucrurile nu s-ar lega. N-ar avea sens să mori pentru ceva absurd. Și ar fi și mai absurd ca Fiul să învie după ce absurdistanezii l-au omorît. Nu l-a înviat credința noastră. Nici eforturile noastre de reformare a Absurdistanului.

Absurdistanul există. Logic. Absurdistanezii sunt (la fel de) logici. Nu logica mă ține sau mă scoate din Absurdistan. Nici măcar credința. Poate credința ce mă face să plîng cu cei ce plîng și să mă veselesc cu cei ce se veselesc. Credința dincolo de logică. Credința ce învie morții.