In Blog We Trust


Scînteia, organul de presă al PCR nu mai spune nimic. Nici TVR nu mai reprezintă linia oficială. Antenele s-au compromis. Ziarele au devenit fițuici.

Dar la mare putere e internetul. Blogurile. Mărturisirile unui politician, ale unui reporter sau ale vreunui profesionist sunt luate la feis valiu.

Chiar dacă dolarul s-a devalorizat, adevărul, sau ce crede lumea că e adevărul, are valoare. Fiecare îl apreciază la o anumită valoare pe rețelele de socializare. Mai dă un laic, un șeă sau rebloghează. Și îi crește cota.

Accesările îți cresc veridicitatea precum crește sau descrește valoarea acțiunilor la bursă. Nu mi se pare deloc că ar fi nepotrivită zicala In Blog We Trust. De cele mai multe ori dăm crezare știrilor, interpretărilor, dezvăluirilor și manipulărilor de pe bloguri. Pe bloguri confesiunile par mai credibile. Cu toate că sunt gratis. Sau așa credem noi…

Acuzațiile sunt mai accesibile și mai siropoase dacă apar pe blogul unuia în temă. Sau a unuia rejectat de sistem.

Uităm însă că multe, poate prea multe bloguri sunt scrise de profesioniști. Că sunt aliniați, că sunt cumpărați, că sunt folosiți.

În anii 80 adulții serioși au început să poarte blugi. Ca să fie mai tineri, mai nonconformiști. În anii 90 tinerii non-comformiști au început să fugă pe străzi îmbrăcați în pielea goală. Să încerce vreun babac să-i imite! Ei n-aveau nimic de pierdut. Babacii n-au putut să-i imite. Pierdeau prea mult.

Tot așa cu blogurile și cu blogăitul. Poate la o altă scară, dar în esență, a avea un blog sau mai multe și a scrie despre adevăr implică timp și o anumită doză de risc.

Acum cîțiva ani ceva somități și-au făcut blog. Lingăii și entuziaștii au reacționat instinctiv. Doar ca să constate că somitățile n-au timp de blogărit. Pentru ei Taim iz manei! Și manei e limitat pentru că timpul e limitat. N-au ei timp pentru altele mai importante, darămite pentru blog…

Timp de răspuns la comentarii? Timp de scris ceva? Ce să mai vorbim de inspirație? Dacă n-ar fi așa nu s-ar căuta ședău raiteri pentru bloguri de numa-numa!

Nici nu vreau să riște. Cum să intri în dialog cu un oponent? Nu discuți cu Satana. Nici cu sataniștii. Baiu mai e că deși i-ar înjura, i-ar desființa, pe blog nu se poate că e prea public, prea se vede și prea se împrăștie vorba. Mai bine bloguiesc pe tăcute. Sau deloc. Un fel de credință ascunsă. Doar că asta-i sabotează încet dar sigur: cei de pe bloguri sunt mai credibili decît meseriașii vorbei în încăperi. Vorba aia: In Blog We Trust!

 

Uan păteită, tu păteităs, tri pateităs, fo!


Eram prin clasa a V-a sau a VI-a cînd într-o zi de școală ne încolonează pe toți și ne ducem la cinema. Veselie mare, am scăpat de ore. Gălăgie cît cuprinde, sala arhi-goală, locuri rezervate pentru țoci. Începe filmul cu Sidney Poitier, Un cartof, doi cartofi.

America mașinilor late, a mașinilor care dacă le calci se ridică botul. Nu Moskviciuri rablagite, nu Volgi cu trei viteze și Pobede răpciugoase. Și tipa asta blondă ce se țuca cu un negru. Și băiețelul ăsta alb, mai mic ca noi, al cărui tată apare aut ăv năuueă cu un animal mare de nu-ți puteai închipui… Că el nu mai stătea cu blonda. Și clișee americane cu badi, cauboi și partnăr…

Probabil că au vrut să ne bage pe gît cum se rezolvă rasismul în stil american. Sau că divorțul nu e atît de rău.

La noi divorțul era tabu. relațiile cu cineva de culoare tot așa. Știam doar o mamă singură, divorțată. Oameni negri nu vedeam. Dar am fost șocat. Mi-a rămas un fel de amăreală de la un film pe care la vîrsta aia nu puteam să-l discern. Nici măcar incorect. Nu m-au făcut mai tolerant cu cei de culoare, nici mai permisiv. Nici mai comunist.

Oare de ce nu ne-au dus la un film sovietic anti-rasist, pro-divorț, cu Pobede, Volgi, Katiușa, Mașa și Serioja? Dădea de bănuit?

A doua zi la școală, colegul meu de bancă, cu mai multă ținere de minte și cu mai mare aplicație spre limba americanilor conversează cu dira, o nemțoaică biiine făcută și bine îmbrăcată stîrnind gelozia: Uan păteită, tu păteităs, tri pateităs, fo! Eu nici nu pricepusem despre ce era vorba. Eram încă șocat!

PS Am găsit încă o cacofonie acceptabilă: etiCĂ CApitalistă. Se pune?