The Upsetting Reality Of Modern Day Poverty.


Poverty in a very rich world.

kathleen kerridge

This is a post about a subject very close to home.  My home.  It is about politicians who wouldn’t know poverty if it chewed on their overpaid arses.

It’s about Jamie Oliver.

Now, to put this out there, I loved Jamie.  For years and years, I idolised the man.  He taught me to cook, when I could barely operate a Pot Noodle and we lived off Smash (dehydrated potatoes) and pasta (we even overcooked that).  I would watch all his shows and learn, slowly, from the TV.  In less than a year, I was able to cook a three course meal for 15 people.  Gourmet became easy and I was soon laughing my way through 3 meat roasts and cooked-from-scratch curries.  I owe my skill in the kitchen to Jamie.  I have a lot to thank him for.

Jamie Oliver was good to watch, when I had money.  Before I had…

Vezi articolul original 1.439 de cuvinte mai mult

Pyjamas party (1)


Ne despart cam 50-60 de centimetri. Suntem doar doi în aceiași încăpere. Un fel de 2.5×4. O măsuță, două scăunele din același material gri. Un fel de pal melaminat. Prize, comutatoare, două corpuri de iluminat. Alb, gri. Sticlă, plastic, termopan. O toaletă cu chiuvetă și duș. O altă chiuvetă cu noi. Apă caldă și rece la discreție. Hîrtie igienică personală. Săpun personal. Un coș de gunoi. Grafice de curățenie. Tubulatură pentru oxigen. Noptiere. Cuiere. Paturi. De data asta cu telecomandă. Reglabile. Chiar se poate dormi.

Pernă personală. Apă personală. Papuci personali. Prosoape personale. Halat personal. Somn de voie. Muzică. Dans, antren și voie bună. Cine le are…

Eu. El. Locuim la cîțiva kilometri distanță. Nu ne cunoaștem, dar ne-am mai văzut. Tot pe aici.

Eu 60. Chiar 60? El 74.

Se plînge de mîna dreaptă inflamată. Înjură încet. Povestește istoria înțepăturilor. Nu dezvăluie sursa. Ar fi mîncat ficăței sau tocană. N-au avut vis-a-vis la fast-food. Nici măcar cozonac n-a fost la abeceul de lîngă. Nici cu mac, nici cu nucă. Își plînge caii confiscați abuziv cu poliție, autorități veterinare, tot tacîmul, în perioada scandalului cu carnea de cal. Își plînge banii pierduți pe strugurii livrați unui străin ce n-a mai plătit nimănui. Privește gînditor la tavanul cîndva alb. Se resemnează.

Ascult radio la telefon. Mă joc soliter. Tot pe telefon.

Apare un fost, îmbrăcat de oraș, cam de aceiași vîrstă cu partenerul meu de pyjamas party. Cei doi se întrețin jovial. Cine s-a mai dus? Ăla de 20 de ani, ști tu… Ăla de la Petrodava cu… și în 4 e Ionică, n-a mai rămas mare lucru din el. Așteaptă salvarea să-l ducă acasă. Dar nu vine.

Fostul se duce să-i ia cozonac. Revine după 20 de minute. A adus și apă minerală. Se ceartă pentru bani. Fostul nu vrea să primească. Partenerul meu nu vrea să se lase miluit. Se despart prieteni.

Apare femeia fatală cu seringa. Pentru el. Eu sunt liber. Am îndurat mai mult de patru ore. Apoi apare o altă femeie fatală cu transfuziile. Înjură de data asta mai cu foc. Iar o să se plimbe ca trenul că i-a dat ceva diuretic. Și într-adevăr, se plimbă. Neverosimil. Îmi mărturisește că nu bea deloc apă. De unde vine atîta? O fi vreun izvor pe undeva, ce să-i zic…

Nu mai merge transfuzia. Se rezolvă. Nu mai merge perfuzia. Se rezolvă și aia. Înjură printre dinți. Mîncarea lor.

Plec în vizită la un party mai mare în alt corp de clădire. Acolo e mai vesel. Doar oase rupte nasol. Aici doar vieți rupte. Nu se repară c-un știft, două.

Și apoi acasă unde dorm 12 ore. Pyjamas party? Foarte obositoare. Nu recomand decît cu acceptul medicului.

Pseudo-prorocie: ce-o fi cu îngerul sau demonul ISIS?


Mă gîndesc că Dumnezeu nu i-a pocăit pe babilonieni, nici pe niniveni sau pe perși atunci cînd i-a folosit. I-a pus la treabă și unii dintre ei au atacat și omorît poporul ales, Israelul. Printre cele menționate în Scripturile evreilor sunt omorîrea copiilor, spintecarea burților copiilor gravide, chinuirea prizonierilor, tăierea pomilor, împrăștierea pietrelor pe ogoare, incendierea și dărîmarea caselor. Adică jefuirea și pustiirea pămînturilor și popoarelor cotropite.

Dumnezeu i-a folosit pe cei mai răi dintre cei mai răi ca să-și atingă scopul cu poporul Israel. Nu știu dacă l-a folosit pe Hitler, eu cel puțin, n-am cunoștiință despre prorocii în direcția asta. Nici referitor la Stalin.

Dar nici nu am cunoștiință cu privire la vreo prorocie despre mersul istoriei în viitorul apropiat. Majoritatea e blocată la Apocalipsă. Totuși, nu cred că Apocalipsa este o viziune exhaustivă. Creștinismul și iudaismul susține o evoluție liniară a istoriei cu un Dumnezeu care se implică activ, nu este un spectator pasiv, ci, dacă vreți o expresie mai actuală, Dumnezeu este un jucător activ, un fel de președinte activ pe firmamentul istoriei.

Să fiu sincer, la momentul atacului turnurilor gemene din New York Dumnezeu părea că-și face simțită prezența prin judecată asupra opulentei societăți americane. Doar că judecata a transferat-o Fiului. Dacă ar fi să menționez prima și cea mai importantă dintre obiecții.

Păi și atunci cum stăm cu capitolul nenorociri, războaie, foamete, cutremure, pustiiri?

La cîțiva ani după 9.11.2001 eram martorul unei convorbiri între un adevărat personaj, un acționar britanic (așa le zic eu celor ce spun să sunt creștini și acționează pe teritoriul altei țări ca să dobîndească foloase) și o personajă, se pare foarte influentă, cu legături la Casa Albă, ce căuta să găsească un personaj autohton demn de participare la masa de dimineață cu rugăciune a americanului Tufiș jr. din Washinghton DC.

Nu găseau și nu găseau. Ba la noi în Arad, cel ce fusese invitat mai demult nu se mai încadra în rigorile doamnei. Sincer, nesincer, habar n-am de ce am fost și eu pe acolo, dar cert este că la un moment dat personaja a spus ceva ce mi-a rămas în memorie. A sunat cam așa, din cîte-mi amintesc:

Eu nu-mi mai pot explica de ce Dumnezeu încă binecuvintează America și de ce se mai îndură de noi… Apoi după un oftat, singura explicație este că atunci cînd vine cîte o judecată din partea lui Dumnezeu se pocăiește foarte profund…

OK. Să zicem că e așa. Cine știe? Dar în Europa în curînd nu are cine să se mai pocăiască. Nu mă luați cu pilda lui Avraam, Sodoma și Gomora, că dacă-l caut pe Lot printre denominații nu vă găsesc nici o rudă apropiată pe care s-o lăsați din proprie inițiativă să ia valea Iordanului…

Deci, Europa își merită soarta nenorocirilor ce au să vină? Și Europa n-are un singur proroc, om duhovnicesc, spiritual, în legătură cu civeva de sus care să ne dea un hint cu privire la viitor? Dezamăgitor.

Acumci cum rămîne cu ISIS/ISIL/IS? Sau cu cele asemănătoare?

Dar mai întîi aș avea o altă întrebare: nici un creștin din Orientului Mijlociu/Apropiat, nu a primit vreo înștiințare referitoare la pericolul acesta?

Ceea ce mă duce cu cîteva sute de ani în urmă și mă face să mă întreb și mai tare: nimeni dintre creștinii secolului al VII-lea nu a primit nici o înștiințare cu privire la pericolul islamului?

Bănuiesc că nu. Și totuși dacă Dumnezeu și-a exercitat controlul asupra istoriei, de ce i-a dat voie islamului să se dezvolte? De ce a permis ca islamul să aibă o scriptură în care să spună că dacă nu se fac musulmani toți creștinii și evreii vor pieri?

Ca urmare a tăcerii trecute, prezente și viitoare, aș încerca o prognoză referitoare la creștinism. Nu o profeție de sus. E doar ceva logic. Sec. Rece.

Creștinismul a dispărut aproape din Europa datorită secularizării, fără prea multă violență. Ca urmare la întîlnirea cu o religie agresivă, el va dispare total. Și aici vreau să spun că existența unei rămășițe de 1-2% nu înseamnă decît dispariție totală.

Cauze? O biserică ce nu-și mai trăiește menirea. O biserică preocupată de ea, averea și poziția ei, nu de Cristos.

În contextul acesta nu mă chinuie întrebarea cînd se vor întîmpla toate aceste lucruri, ci rămîne chinuitoarea întrebarea Fiului Omului: Dar când va veni Fiului Omului, va găsi El oare credinţă pe pământ?

 

Pe cînd statul islamic mondial? Pe…


Din secolul VII islamul încearcă fără succes să cucerească întreaga planetă. Sau mai bine-zis să o recucerească. Conform paradigmei islamice, toată planeta era islamică, dar oamenii au fost mințiți de alte religii ce au preluat controlul. Dacă ne-am opri aici, am constata că dacă planeta era cîndva 100% islamică și după aceea s-a pervertit, înseamnă că islamul a fost învins de mii de religii în mii de limbi, la toate rasele. Slabă consolare că a apărut îngerul să-l pună pe Mohamed să recite.

Re-recucerirea ce a debutat cu prima campanie militară a lui Mohamed s-a bucurat de un oarecare succes în Orientul mijlociu, apoi în Africa de Nord și în Asia. Mogulii ajunseseră să domine India. O parte din Asia, Africa și o mică parte din Europa au ajuns musulmane prin expasiune militară. Apoi s-a oprit. Statul musulman poate concretizat cel mai bine prin Imperiul Otoman s-a năruit, califatul a fost desființat de Kemal Ataturk. S-a trecut la modernizarea și secularizarea islamului.

Vorbind despre islam nu trebuie să uităm că dincolo de tradiționala diviziune suniți/șiiți, islamul este împînzit de secte (http://www.informationisbeautiful.net/visualizations/islamic-sects/). Unele pașnice, altele mai puțin pașnice.

Singura paralelă ce îmi vine în minte cînd cineva spune că islamul este o ideologie, este comunismul. S-a impus prin forță și teroare. S-a extins tot așa. A fost denumit Imperiul răului și avea capacitatea de a distruge de cîteva ori întreaga planetă. Era condus de oameni însetați de putere ce renunțau la ea numai dacă mureau. Oricine era împotriva comunismului era etichetat ca dușman al orînduirii comuniste și trebuia încarcerat și exterminat. Jignirea comunismului prin atitudine, aducerea unor ofense sau vorbirea de rău erau pedepsite cu ani grei de închisoare. dacă luptai împotriva comunismului plăteai cu viața. Comunismul era o ideologie ce domnea prin teroare.

Fără să aibă organizarea și forța URSS-ului ce era propulsat de ideologia comunistă, un stat islamic mondial trebuie să se confrunte cu un mozaic de variabile de ireconciliat: națiuni, naționalități, limbi, state, culturi în stadii diferite de dezvoltare și nu în ultimul rînd islamul.

Dar nu mă interesează acum islamul, ci reacția la islam.

Există hardlainerii, durii, intransigenții ce zic, cer, țipă, ba cîteodată urlă și apasă pe trăgaci: Islamul e o religie a Satanei, Mohamed n-a fost profet, Allah e o invenție, religia asta trebuie lichidată. În viziunea lor un musulman bun este un musulman mort. Unde am mai auzit noi aceste cuvinte? Mai peste tot.

Și mai există progresiștii, liberalii, umaniștii, mai soft sau soft de tot ce nu prea țipă că nu le stă în caracter, dar se mai agită și ei cîteodată scriind, mitingînd sau filmînd. Ba mai strîng și bani pentru diferite cauze. În viziunea lor islamul e o religie ca oricare alta, Mahomed trebuie respectat, Allah trebuie respectat ca zeul oricărei religii și că dacă vrei să fii musulman e treaba ta. Ca urmare trebuie promovat un je m’en fiche respectuos…

Pe deasupra tuturor sunt musulmanii extremiști. Ei vor să extindă islamul pînă devine unica religie. Nu-ți place? E treaba lor. Ei își dau viața pentru așa ceva. Și ți-o iau și pe a ta. Nimeni nu trebuie să se supere, așa e scris în Coranul lor. Fatalitate!

Ca reacție, cei dintîi vor să desființeze islamul, următorii nu vor să-l desființeze, ultimii vor să-i desființeze pe toți ceilalți. Mijloacele vi le puteți închipui…

Și între astea două extreme își duc viața cei fără păreri, cei pașnici, cei ce cred altceva și cei pe care nu îi interesează nimic din toată afacerea asta. Adică o mare parte din noi. Dintre noi se pescuiesc peștișori pentru categoriile menționate anterior.

Dar printre peștișori am constatat și prezența unor rechinași, a unor știuci și a unor balenuțe creștine. Aceste animale pașnice le răspund musulmanilor după cum îi taie credința personală. Dar mai ales după principiul lui Lameh. O să vadă Franța, Europa, America ce-o să se întîmple pentru că i-au lăsat să intre, să se înmulțească, să propășească.

Să se ia urgent măsuri! Nu seamănă cu prorocii apocaliptici, chiar sunt! N-aș fi crezut că tocmai ei o să devină așa ceva. Dacă mă uit primprejur, văd cîțiva. Ciudată transformare! Tocmai ei care-și băteau joc de falșii proroci ai mileniului, ai Armaghedonului. Dar au căzut și ei în plasă… Minte de muscă!

Parcă vorbele despre controlul numeric al musulmanilor seamănă teribil de mult cu cele ale egiptenilor după moartea lui Iosif, cînd s-a dat o lege pentru lichidarea băieților evrei. Creștinii de viță nobilă, cei ce își bat joc de musulmani, de dumnezeul și profetul lor o să pună în aplicare așa ceva? Hmm…

Dar ei sunt împotriva eutanasiei, a avortului și a violenței. Ei sunt doar fii tunetului. Sau ai soluției Nacht und Nebel… în variantă conservator creștină.

Exagerez!

Iona, rebel with a cause (1)


Nu mai țin minte care o fi fost intenția ințială atunci cînd am scris acest titlu, acum aproape 3 ani, dar azi mi-a venit o idee.

De cele mai multe ori se bate monedă pe cît de rebel a fost Iona. Iona a fost rebel de la cap la coadă. Mai ceva ca fiul ce a spus fac tată și nu s-a dus să facă. Pe Iona nu l-a lovit amnezia. El a luat-o premeditat în direcția opusă. Ziceau marii predicatori ai sfîrșitului de secol 20 în România lui Ceaușescu, citîndu-se unul pe altul, că de fapt, într-un comentariu se spunea că Iona o luase premeditat în direcție opusă pentru că știa ce rău le va face Ninive israeliților. Și că aștepta ca Dumnezeu să-i radă de pe suprafața pămîntului ca să beneficieze Israelul de un bine mai mare. Sau mai… mic?

De aia ne place să ne jucăm de-a Iona. Nu facem ce ne spune Domnul, tocmai ca să-i facă praf el pe păcătoșii ăia. Ne pasă mai mult de castravetele nostru.

E destul să ne uităm la politica externă, să ne identificăm dușmanii tradiționali și să ne uităm la ce a spus Isus în predica de pe munte.

Apoi să ne propunem să fim fericiți cîștigînd la loto, împușcînd primul milion de euro, achiziționînd o casă, un job important sau mai știu eu ce. Din cîte-mi dau eu seama însă fericirea se cîștigă prin suferință. Asta dacă vrem să fim ca și Cristos.

My name is Khan


The movie also focuses on universal brotherhood, but we as Muslims do not believe in it. Our beliefs encourage us to live peacefully together with poeple of other religions, not to attack them, not to attack their temples, churches etc. , but it does not tell us to be brothers with those who kill Muslims, who kill thousands of innocent Muslims to revenge some criminals of the state. If brotherhood is to be established, Muslims have a greater right to be a Muslim’s brother.

Recently released „My name is Khan” is a Shahrukh Khan starrer , directed by Karan Johar focuses on the plight of Muslims in the world after the infamous 9/11. The story is beautiful, with SRK playing „Rizwan Khan” an autistic adult and thus someone who does not have the capability to hide his true feelings towards anyone.  Kajol plays his wife „Mandira”, a hindu woman from India who has a soccer loving son „Sameer” from a previous abusive marriage. Rizwan and Kajol meet in USA and get married.

The little family gels together well and faces a crisis when Sameer is killed by some teenaged boys after the 9/11 incident. Sameer is killed because he has a Muslim father and the surname „Khan”. Mandira, hurt and angry on the brutal death of her son, tells Rizwan to go and tell the world that he is not a terrorist nor was…

Vezi articolul original 435 de cuvinte mai mult

Les cinq principes de la propagande de guerre (Michel Collon)


réveil-mutin

Si vous êtes une grande puissance cherchant à déclencher une guerre, il y a une chose que vous ne pouvez jamais dire : la vérité.

Vous ne pouvez jamais dire : « Nous faisons cette guerre pour nous emparer de telle richesse ». Ni : « Ce pays dérange notre suprématie régionale ou mondiale ». Et encore moins : « Cette guerre est nécessaire pour les profits de nos multinationales ». Pourtant, c’est bien de cela qu’il s’agit, on peut le prouver pour n’importe quelle guerre récente des Etats-Unis, de la France ou de la Grande-Bretagne : aucune n’était humanitaire, toutes étaient économiques et stratégiques.

Mais ça, il faut absolument le cacher, car vous avez besoin du soutien de votre opinion publique. Il faut bien que quelqu’un paie ces guerres coûteuses, et ça ne peut être que le contribuable, même si ces milliards seraient mieux utilisés pour l’emploi ou le social. Il faut bien aussi que quelqu’un accepte de mourir dans ces…

Vezi articolul original 1.286 de cuvinte mai mult

Welcome to Baga


De ce Nigeria și nu Franța? D’asta!

Size Forty One

Welcome to Baga
where nightmares live
and dreams go to die
I had heard the men talk in low tones about what they did to Chibok
and how the nation stood still for a day and moved on

Mama never thought they would come
we have soldiers here, she would brag
oh but you see, they did
last night while men slept, they crept in on us 
plundered our lands and set our homes on fire

It burned so beautifully that it reminded me of the fireworks last Christmas 
mama and papa were taken away in that van
perhaps they will be back tomorrow 

my shoes were left behind
the ones mama bought me for school
but my life is worth more
and so I ran through the forest until I came to a temporary place of solace
where a million other children dwelt

Every night since Baga
I wake…

Vezi articolul original 39 de cuvinte mai mult

Între teorie şi practică, în România (2): în vacanță LBC


La Vîrfurile a fost ca în vacanţă. După ce ne-am întors la LBC unul dintre colegi l-a întrebat pe Markus:

– Am auzit că în România ai fost antrenat în tot felul de activităţi ilegale… Markus roşi instantaneu.

Era adevărat. Am fost la tăiat şi furat lemne de construcţie din propria pădure din care legea nu îi dădea voie proprietarului să ia, la pescuit în apa Crişului călcînd apa ca să sperie peştele să ajungă în năvod.

Altele mai puţin ilegale au fost de a mînca virşli din carne de capră şi oaie, de a vizita Timişoara şi a fi prinşi de poliţia de la circulaţie mergînd pe contrasens. Markus era băiatul cu care toate fetele de la şcoală, indiferent de naţionalitate şi religie voiau să se mărite. Ar fi putut să se însoare şi în România. El le spunea tuturor fetelor aceiaşi frază: „Eu o să mă însor numai cu o fată care este din aceiaşi ţară cu mine!”.

De fapt s-a ţinut de cuvînt. La Vîrfurile a împodobit casa atunci cînd soţia prietenului meu trebuia să vină acasă după naştere. Era prima dată cînd am luat la cunoştiinţă că se putea face aşa ceva.

Apoi a plecat. În locul său a venit Phil. Cu Phil a fost o întreagă aventură. În primul rînd am plecat după el la Bucureşti cu trenul. Cînd am ajuns la aeroport, unde ştiam că aterizase de ceva timp, m-am aşezat pe aceiaşi bancă cu el, observîndu-l vreme de cîteva minute. Nu părea prea stresat. Totuşi era.

Am plecat direct la gară, am călătorit toată naoptea şi am ajuns pe la prînz acasă. Aici a urmat ŞOCUL!

A vrut să se ducă la toaletă. S-a dus. Vă închipuiţi unde.

A vrut să se spele pe mîini. I-am arătat un lavoar de metal emailat cu apă pusă cu cana.

A căscat ochii mari. Apoi l-am pus la masă. Mîncarea a fost foarte bună pentru România: pui pane, cartofi fripţi şi salată de catraveţi. A mîncat fără poftă.

După masă i-am servit o cană de ceai englezesc. Da englezesc de tot! Sorbea zgomotos, cu nesaţ şi ofta preluing a „ceai bun”. Şi cînd te gîndeşti că era cald şi ceaiul era fierbinte. În cele diu urmă mi-a spus:

– „Alex, dacă nu ai fi tu aici, primul şi singurul lucru care l-aş face, ar fi să mă duc direct la aeroport şi să iau primul avion spre casă!”

Declaraţia sa mă făcu să mă simt bine: deci aveam o oarece influenţă asupra sa.  Phil era un englez tipic, cu diferenţa că era dispus să joace volei. Lucru pe care nu l-am făcut în România, ci în Anglia. Era stresat de mediul românesc, de tot ce se întîmpla.

De exemplu într-o seară am luat-o încet spre biserică. După prima curbă, o vacă nbună care nu voai să intre în curtea proprietarilor o luă pe lîngă noi la trap. Am fugit după ea, am ajuns-o din urmă, am determinat-o să se întoarcă şi am cravaşat-o peste crupă cu Biblia îmbrăcată în piele ediţia Cornilescu. I-am strigat lui Phil să îi aţină calea ca nu cumva să se întoarcă vaca de unde venise.

S-au executat amîndoi.  Vaca a nimerit poarta casei.

Apoi aproape de biserică, doi săteni încercau să îşi pornească aroul nărăvaş. Ne-am pus să îl împingem după ce se mai înroşiseră vreo trei buji. Am reuşit din a două încercare, cu toată opoziţia lui Phil. La îndemnul meu de a ne înjuga la o sarcină atît de lumească, răspunse privindu-mă cu mirare:
– „Şi musafirii?”

– Of course!

Apoi am ajuns la biserică. După după săptămîni de chin în care vizitasem doar Aradul, am plecat la Bucureşti să-l ducem pe Phil la aeroport. Am dormit o noapte la o „tanti”. Phil mi-a cedat partea lui din patul îngust, preferînd să „doarmă” pe jos:

– „Indiferent ce se întîmplă, eu mîine seară o să dorm în patul meu!” Avea dreptate. A doua zi am ajuns la aeroport, l-am trecut graniţa şi am plecat înainte ca avionul său să decoleze. Ne-am oprit doar la Sinaia unde am dat o tură pînă la crucea de pe vîrf.

Phil ne făcea cu mînuța din văzduh…

Riturile de trecere (1)


Apariția în lume sau Botezul

Naşterea, căsătoria, moartea sunt cîteva dintre riturile de trecere ale civilizaţiei noastre. Ar mai fi şi maturitatea, marcată mai de mult prin „examenul de maturitate”, apoi prin sărbătorirea împlinirii a 18 ani, cînd statul te consideră matur sau adult. Totuşi trebuie remarcat că fetele sunt considerate apte de căsătorie la 16 ani, pe cînd băieţii nu. Legislaţia nu le dă voie. Probabil legislatorul s-a gîndit că pînă la acea vîrstă nu este voie să lucreze 8 ore, aşa că nu îşi poate întreţine singur familia. Parcă după 18 poate…

Certificatul de naştere marca apariţia unui noi pămîntean în România. Dacă era vorba de tripleţi sau mai mult, erau mediatizați. Statul începea să îţi dea o sută de lei la salar pentru un copil şi scăpai de impozitul că nu aveai  copii. După naștere se făcea și o petrecere. Nu se făcea mare tam-tam, dar dacă lucrai undeva trebuia să aduci ceva de băut, eventual şi de mîncat. Acasă îţi invitai rudele şi după ceva timp avea loc botezul în biserică, după care urma o masă dată de obicei acasă.

Faptul că erai la +1 îşi dădea avantajul să ceri sindicatului încă o cameră şi să speri în repartizarea unui apartament cu două sau trei camere. Dar s-au văzut, în special spre finele perioadei comuniste familii cu cîte 3-4 copii locuind într-o garsonieră. Bineînţeles că dacă erai miliţian, securist, activist sau alt tip de „ist” aveai prioritate în faţa altor membri ai clasei muncitoare.

Ritul era marcat și de cadouri, în funcţie de posibilităţi. De obicei ceva de îmbrăcat pentru ăla micu, sau bani. La serviciu se strîngeau bani şi colegii îți luau câte ceva pentru copil. De obicei suma acoperea tot ce cheltuise omul pentru mica petrecere în cinstea noului-născut. Regimul burghezo-moşieresc dădea un ajutor de bani de naştere şi altul de deces. La un deces socialist făceai o cerere către conducere ca să-ți facă sicriul la tîmplăria intreprinderii. Era mai ieftin.

Un rit de trecere secular şi de o mai mică importanţă este cel de la 14 ani cînd statul te consideră responsabil pentru deciziile luate şi puteai fi tras la răspundere penal. Pentru asta ţi se dă cardul de identitate. Pe vremea comuniştilor primirea buletinului de identitate, documentul care atesta că poţi fi urmărit în justiţie şi care purta toate datele tale esenţiale şi trebuia să îl ai la tine tot timpul. Înmînarea lui era un eveniment care se desfăşura de multe ori într-un cadru festiv, la fel ca şi alte rituri comuniste de trecere cum erau primirea în organizaţia de pionieri (n-am fost „şoim al patriei”, dar probabil că era la fel) –  U.T.M. sau U.T.C. şi organizaţia de partid, adică P.M.R. şi P.C.R.

Buletinul de identitate era sfânt, păstrat cît mai bine pentru că deteriorarea se pedepsea cu amendă. Niciodată nu puteai ști când din senin apărea un milițian și îți cerea buletinul.

În fine, cel mai important rit de trecere pentru cei vii era nunta sau căsătoria, iar pentru cei morţi era înmormîntarea, dar ce le mai păsa acestora din urmă că erau prezenţi doar fizic şi în stare de descompunere…

Nunta

Căsătoria era neapărat făcută la sediul „Sfatului popular” (în rusă s-ar numi sediul „sovietului”). Acolo un ofiţer al stării civile îţi îndruga vreo două paragrafe despre grija statului român pentru familie şi cum ocroteşte el familia. Aceleaşi minciuni. Nu am văzut vreo familie ocrotită de statul comunist. Oricine putea merge la canalul Dunăre-Marea Neagră, la Casa Poporului indiferent care era situaţia lui familiară.

De fapt în tandem cu ajungerea la 18 ani şi de obicei înainte de căsătorie mai exista un rit specific băieţilor, un fel de trecere spre statutul de bărbat: încorporarea. Doi în cazul marinei sau un an și patru luni la restul armelor, armata era scurtată la şase luni în cazul celor cu facultate ce ieşeau ofiţeri în rezervă. Armata (sau perioada cînd soţul lipsea de acasă motivat) era mult timp considerată principala piedică în calea căsătoriei. Dacă voiai să te căsătorești erai întrebat de viitorii socrii: Ai făcut armata? Dacă ai făcut-o erai considerat apt, dacă nu ai făcut-o erai privit ca un bărbat în devenire. Mai aveai de așteptat că ce va face ea când tu ești plecat?

De obicei la căsătorie erau prezente rudele celor doi soţi, colegi, prieteni. Se făceau fotografii şi se dădea o masă, după încheierea ceremoniei din partea statului. Căsătoria religioasă era o opţiune suplimentară, după cea civilă, după cum este şi acum. Îmbrăcămintea de nuntă era şi este una specifică, dar nu este tipizată.

Acum totul e mai elaborat.

urmează Decesul și înmormîntarea

De ce Franța și nu Nigeria?


Franța pentru că toată lumea știe unde e Parisul. Nu Nigeria pentru că nimeni nu știe unde este Baka.

Franța pentru că Franța înseamnă istorie, literatură, modă, muzică, filozofie, cinema, sport, politică. Nu Nigeria pentru că nimeni nu știe ce produce Nigeria în afară de petrol și corupție. Unii dintre noi, mai trecuți își aduc aminte de războiul civil cu Biafra.

Franța pentru că Franței îi pasă dacă este ucis cineva. Nu Nigeria pentru că în Nigeria pot să fie uciși 2000 de oameni într-o săptămînă și guvernului Nigeriei nu-i pasă.

Franța pentru că e în Europa unde a fost o revoluție. Nu Nigeria pentru că în Africa n-a fost niciodată vreo revoluție.

Franța pentru că în ciuda corupției merge bine. Nu Nigeria pentru că în pofida corupției, încă mai merge.

Mai?

 

 

Puterea și adevărul


Puterea este executivă, adică guvernul, legislativă, adică parlamentul și juridică, adică a magistraților. Despre presă s-a spus că este a patra putere în stat. Probabil că Internetul trece drept a cincea putere, unele state cu regimuri absolutiste (cele islamice și comuniste) impunînd restricții.

Puterea și adevărul nu fac casă bună. Adevărul nu se lasă la putere. Nici puterea la adevăr. În mod normal puterea ar trebui să decurgă din adevăr. Dacă nu e așa, nu e adevăr(ată). Dar e comod atunci cînd ai pus mîna pe putere să transformi minciuna în adevăr. Sau să ascunzi adevărul. Vrei să fabrici un adevăr, cine te poate împiedica? Cine se poate opune? Să încerce!

Puterea și adevărul este titlul unui film românesc ce a făcut ceva vîlvă în 1971. L-am văzut. E drept, varianta dată publicului. Era perioada socialismului cu față umană pentru obedienți. Pentru ceilalți era o caricatură. Pentru toți cei ce cunoșteau adevărul, filmul era fals: era propagandă amestecată cu minciună. Știam și atunci că cine deține puterea dictează adevărul. Doar că unii dintre noi au fost convinși că adevărul este cel trîmbițat de putere.

Scenaristul filmului, ca și a  celor mai multe filme cu priză la public în acea vreme a fost Titus Popovici. Un personaj de film parcă!

Anul ăsta am avut niște alegeri. Alegerea președintelui cultului penticostal. După alegerea rectorului. De ce nu s-a așteptat un pic pînă după alegerea noului președinte?

Alegerea președintelui României. Am avut-o. Am avut alegeri și pentru Parlamentul României. Ne-am ales de nu ne-am văzut. Acum o să trăim cu rezultatul/rezultatele alegerilor.

Însă, rămîne marea întrebare: ce se va întîmpla cu adevărul/Adevărul? În raport cu puterea…

La penticostali am întîlnit oameni dezamăgiți. Români.

La români am întîlnit baptiști dezamăgiți.

Viața mai bate filmul?

Today’s Sons of Thunder and the Call of Jesus


I was just saying same things with different words in a precedent post. Are we singing the same song?

Waging Wisdom

peaceful water sceneDuring a church luncheon recently, I landed in a long conversation with new friend who is on a self-imposed learning curve about Christian – Muslim relations. He is reading what Muslims themselves think about their religion, currently in the area of what Islam teaches about love and mercy.

Driving home that afternoon, I found myself giving this Christian high marks for reading original sources. He is avoiding a number of traps. (1) Of making up his mind about Islam based solely the news media’s continual barrage of reporting on terrorism. (2) Of drawing conclusions without having read anything other than non-Muslim sources. (3) Of taking his cues from the diabolic rantings of the militant extremists. I’m hear to warn you that if those are your only sources, that militant radicalism may subtly, over time, begin knocking even the most well-meaning Christians off their stride of following the Price of Peace.

Vezi articolul original 391 de cuvinte mai mult

La limită…


Am fost martor, cu sau fără voie, la cîteva situații încheiate la limită. Adică la limita penibilului, a vieții, a decenței, a violenței exacerbate.

De exemplu, la o provocare, în toiul nopții încheiată cu un tremurat bun sub plapumă, la o cvasi-inundație a unui bloc pe cînd stăteam la ultimul etaj și la cîteva gloanțe șuierate pe la ureche. În decurs de cîțiva ani.

Apoi am mai zburat cu avionul, am mai trecut niște granițe, am mai întîlnit oameni și am îmbătrînit. Altfel nu v-aș mai povesti toate astea.

Am fost uneori în niște situații limită. Am fost și sursa cîtorva dintre ele.

Și mă gîndesc de unde provin. De ce am ajuns în astfel de situații.

Uneori mă uimesc cît de alb-negru gîndesc. Nu e de mirare că o iau razna…

Și văd asta în mulți dintre cei ce spun că sunt creștini. Am, avem un spirit ascuțit al dreptății. Pentru noi omul e sau bun sau rău. Sau drept sau greșit. Orice păcat e păcat împotriva majestății lui Dumnezeu, deci e grav! Și noi asta credem, asta facem.

De exemplu pușcăriașii: răi, condamnați pe drept. Deci pe lîngă că își merită soarta și pedeapsa, mai bine-ar fi să crape în închisori. Ca în închisorile din lumea a III-a. Ca în Gheenă. Să nu mai iasă niciodată de acolo.

Și cum stă cu păcatul ăla mititel ce noi zicem că-l înnegrește pe Dumnezeu și tot Dumnezeu ni l-a iertat? Noi, eu, nu merit să stau, cel puțin în purgatoriu, dacă nu în iad, cîteva ore, zile? Că doar asta cred…

Dumnezeu are pedeapsa, harul, iertarea și cîte și mai cîte.

Noi zicem că-l imităm.

Cum?

Anticipăm judecata finală.

Și verdictul ei.

În detrimentul lui Dumnezeu și a semenului nostru.

Suntem buni?

Nici măcar la limită.

 

Sibolet sau șibolet


În ultimele zile am tot citit, ba am mai și scris, despre islamul agresiv, despre teroriști, despre jurnaliști, despre religia lui Allah și profetul său. Părerile, ca și nervii, sunt împărțite: cînd uni-i atacă pe alții, cînd vice-versa. Orice s-ar face sau nu s-ar face, din asta pace nu o să iasă. Ba că provocatorii sunt de vină, ba că islamul, ba că francezii, ba că ăia proștii cu bărbi, sau democrația, liberalismul, conservatorismul, republicanismul, politicianismul, terorismul francez de acum 200 de ani, ba că nu, terorismul musulman de cînd lumea. Vorba evanghelistului, nu ne-ar încape toate cărțile din lume să-nșirăm ce-au mai zis unii sau alții.

Și de obicei se fac multe și diverse greșeli. Una dintre cele mai frecvente este tratarea islamiștilor ca și cînd n-ar fi oameni. Evident, spun occidentalii, ei nu sunt ca noi. La fel spun și orientalii despre occidentali: ăștia-s cu Satana.

Problema, mai veche, nu o să dispară nici dacă spunem că islamul este o sau religiA păcii, nici dacă în Occident se vor elimina toate referirile adverse la islam cu pretenția abuzivă că ele sunt generate de ură. Pot să nu fiu de acord cu mama mea, dar asta nu înseamnă că o urăsc. Înseamnă varietate de opinii. Islamul nu îndeamnă la asta. Nici comunismul. Și mai nou nici unele democrații.

După cum nici nu se poate face abstracție de surele ce îndeamnă la lichidarea creștinilor, evreilor și în general a necredincioșilor. Alte pietre de amintire sau de poticnire le găsim în Coran și Hadith: vîrsta pe care o avea Aisha cînd s-a consumat căsătoria cu Mohamed, prima ardere a Coranului, expansiunea prin sabie a credinței în Allah, versetele satanice, pretenția falsă a Coranului că este singura carte sfîntă nemodificată, pe cînd toate celelalte sunt alterate, pretenția că ințial religia universală era tot islamul, etc.

Dar cei ce atacă islamul uită să amintească nereușita democratizare în stil occidental a unor țări din Orient și implicarea USA în mai toate conflictele din lume. Am constatat că Irakul, Afganistanul și Siria nu sunt Japonia. Păcat. Păcat? Cine păcatele mele i-a pus să schimbe o lume ce nu voia să fie schimbată? Parcă seamănă cu schimbarea impusă de sus de Pol-pot, Lenin, Stalin, Mao, Kim Ir Sen. sau de Dej şi Ceauşescu.

Dar pe lîngă aversiunea față de iudaismul caracterizat ca fiind dușmanul de moarte și creștinismul un fel de verișor mai mic, dar la fel de rău, islamiștii ne spun că Trinitatea (cuvîntul) nu există în Biblie (de parcă noi n-am fi știut…), că Isus n-a murit pe cruce, că Allah/Dumnezeu n-are fii, că Iosif avea vreo 90 de ani cînd a luat-o pe Maria care avea mai știu eu cîți și alte cele. Serios? Și sursa e Coranul? A, şi că promisiunea venirii Duhului Sfânt este întruchipată de apariţia şi misiunea lui Mohamed.

Cert este că: civilizația apuseană l-a cam scos pe Dumnezeu din ecuația existenței umane și nu l-a înlocuit cu nimic similar. Cea orientală (sau o parte a ei) îl impune, dar sub o altă formă decît era vestul obișnuit. Cu toate astea, lumea nu s-a sfîrșit. Și noi și ei, și ateii, și liberalii și feministele și homosexualii și lesbienele sunt mai mult sau mai puțin bine-mersi! Oare de ce? De ce nu se bagă Dumnezeu sau Allah în funcție?

Toată lumea se căsătorește ca-n zilele lui Noe, ba unii sunt criticați că o fac… Toată lumea trăiește cam tot atît, indiferent de credința sau necredința personală. Fericire poate fi cu sau fără sharia, cu sau fără republicanism, ateism, socialism, creștinism, islam sau alte credințe mai mult sau mai puțin raționale.

Doar moartea ne unește.

În urmă cu ceva timp islamiștii povesteau despre fețele transfigurate ale celor ce mor ca martiri aruncându-se în aer cu dușmanii islamului. Nu prea mai ține. Te uiți pe youtube la fețele lipsite de expresie a celor țintuiți de moarte cu arma în mînă. Nici un martir ce ucide nu are o figura transfigurată de vederea lui Allah/Dumnezeu. Nu de alta, dar trecerea dincolo, într-o altă lume, indiferent cum s-ar numi ea și dumnezeul ei, nu afectează în niciun fel un trup trecător, deja mort, adică lipsit de suflet. Dacă ești angajat într-o luptă fără suflet luînd suflete de pe pămîntul ăsta, nu te aștepta să ai recompense într-o lume a sufletelor, indiferent ce credință te-a însuflețit!

Spiritul unui Dumnezeu drept o să te ia la întrebări. El nu poate fi fentat sau tratat cu versete/sure/legi.

A venit vremea nu numai să zicem pace-pace, ci și să facem pace.

Problema e că nu ne înțelegem decît la bani. Ar trebui să-i dăm cezarului ce-i a cezarului și lui Mamoma ce-i a lui Mamona?

Cum se poate negocia cu dușmanul tău de moarte?

A face din islam sau din iudaism sau din creștinism un shibolleth/sibolet/șibolet, nu e soluția.

M-a sunat Putin!


Era o zi ca oricare alta. Era o vreme ca oricare alta. Dar era iarnă. Chiar și pe uliță. Era ora, cam 10 și cîteva minute fix, ora Bucureștiului. Nu pot să-mi dau seama care era ora locală, și și dacă-mi dădeam, la ce m-ar fi ajutat? La, la-la, la, la,la, la, la, la. Cînta Fergie, Shakira sau pur și simplu Smaili. Era o lălăială de zile mari. S-o creadă Mutu: zilele erau mici, nopțile erau mari!

În orice caz, și-n orice glas, eram eu. Cîntam. Bine că nu mă auzea cîinele lu vecinu, că iar s-apuca să urle a mort. Bezmeticu!

Tocmai veneam din pivniță unde am aprins focul, cînd sună telefonul. Fixu. Cu o voce a semi-leheamite, că pe ăla sună numa mam-soacră, anafu și foști colegi drogați de la cantina săracilor că le trebe doi lei pînă luni, spusăi un alo, așa, de pamplezir. Era cu totul altceva dacă în loc de pam-plezir era unul de la Pan-pro, că ăia fac pită faină.

După ceva hîrîituri, dregeri dă voci masculine și șușoteli mîțoase, un cetățean, bănuiesc că era un cetățean, nu un oarecare, mi se adresă în suava, dar în același timp primitiva limbă a lui Gogol, Lomonosov, Stalin și Iliescu:

– Gaspada Alexeevici,

–  Gaspada? Nu stă nci un Gaspada p-aici.

– Gaspada, domnu Alexeevici, peședintili Putin ar vrea gavarit cu dumnievostră.

Nici dacă eram verișoara lui Houdini, Mița trapezista sau următorul Dalai Lama nu aș fi fost mai uimit, mai siderat și mai contorsionat de vocea cavernoasă ce părea mai degrabă farsa vechiului meu prieten din liceu, Piți. Nu Piți ăla cu na-ți-o-nala, altu…

Mă gîndeam că am mai dat eu cu blogu-n gard, ba chiar în Rusia și Putin, că l-am pictat cu diferite materii mirositoare și alte cele și nu-mi puteam reveni…

– Bă, care faci farse?

Mîțele de pe pervaz se uitau bănuitoare. Probabil că aveau impresia că iar mă sună că am cîștigat un milion de dolari, că s-a răsturnat un camion de viagra la colțul uliții sau că motanul cu șosete a mai terminat vreo două pereki de golumbi ai vecinului. Același.

Mă duse gîndu la domnu colonel, cîndva tovarăș, ce asculta prin interpuși telefonul personal ce nu-l aveam instalat la revoluție, dar la faza asta mi se blocă ramul de parcă accesam saitul ministerului educației în ziua cînd se afișează notele la bac. Minus 273,15 °C, adikă zero absolut. Eram blokat.

Dusei mîna la cap ca să gîndesc mai temeinic, dar gestul mă ajută doar să scap receptorul din mînă și legătura se întrerupse. Nu pentru mult timp însă. De sub pat, din cădița broaștei țestoase a viitoarei mele cumnate sau din adăpostul cîinilor comunitari colectați în comună după ce dubele misterioase îi deversau în nopțile fără lună, sună mobilul.

,,Noi suntem români, noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpîni!,, No, că alt rington nu mi-am putut alege…

De data asta o altă voce, fără bîrîituri, schizofrenie acustică umanoidă sau alte zgomote de fund. Adică fond. O voce ușor grizată, un picuț taraganată, dar fermă, așa ca a unui bărbat pe la 62 de ani două-trei luni și cîteva zile, ochi albaștri, păr puțin, proaspăt barberit și buzele aproape liniare (semnul de netăgăduit al ambiției și puterii) prinse să vorbească în cea mai neoș limbă moldovinească cu un puternic accent românesc de Balta-Albă:

– Domnu Alex, aș vrea să vă vorbesc personal și în acest scop am securizat această linie, astfel că va fi nevoie să dați socoteală niciunui serviciu de informații existent. Vă rog să mă ascultați.

La aceste cuvinte parcă predestinate de Mama Natura, zeul Zamolxe și umbra lui Mircea la Cozia, am rămas cu mobilul la ureche, dîndu-le de înțeles celor din casă, inclusiv pisicilor agățate de pervaz și cîinelui de sub mașină, că sunt angajat într-o aventură ce l-ar fi lăsat fără pălărie pe Indiana Jones, fără cisme pe baronul Munchausen și precis fără gît pe răposatul întru mucenicie Constantin Brîncoveanu. Nu l-am mai pomenit pe Mihai Eminescu, nici pe Nicolae Ceaușescu că erau deja super flu pentru o lume a sfinților. Mă bătea un gînd să dau de Mahatma Gandhi, de Margaret Thatcher, dar m-am lăsat păgubaș: simțeam cum mi se descarcă bateria. Nu a telefonului, ci a pismeicărului. Eram în pericol să fac atac de cord la inimă. Speram totuși că nu mi se va rupe jugulara de la picior!

-Ăăăă… Știu eu? Da, cine spuneți că sunteți? Că n-am înțeles de prima dată… Mințeam. Soția deja deschise ușa de la frigider să se-ncălzească.

– Vladimir Vladimirovici Putin.

– E… E…

– Ce „E” omule?

De data asta mîțele fură lovite de cîțiva țurțuri de la rufele ce înghețară instantaneu, băieții o tuliră să se dea cu patinele-n sufragerie unde se instală un mini-baikal autohton. Mirosea a Siberia.

– Încîntat…

Altă minciună. Nici dacă suna Sfîntu Petru pe linie directă nu aveam nevoie de mai mult de 8 secunde pentru a mă reculege. Ca la box. Eram knock-down. Bine că era duminica dimineața. Ce s-ar fi întîmplat dacă glumeții ăștia ar fi sunat cînd eram la biserică. Sau la spital… Mă transferau urgent la infecțioase, să nu se infecteze și alții că ieșea de o nouă Transnistrie. Sau la glumeți. Cine m-ar fi crezut?

– Domnu Alex, trebuie să vă întreb ceva. Ceva ce mă chinuie.

– Aha. Păi…

Era clar că ceva mergea rău în Rusia. Putin să mă sune pe mine? Și cum de știe românește? Românește-moldovenește, tot aia! Ăsta nu-i Putin! Ăsta-i Putin, cum sunt eu Serghei Lavrov! Sau Napoleon. Sau cel mai iubit dintre pămînteni…

– Mă gîndesc să mă căsătoresc cu o româncă…

Nu, de fapt n-a zis chiar asta. De fapt a zis că Elveția-i inspiră teamă că-n Rusia mulți au luat țeapă cu creditele-n franci elvețieni. Și ce dacă de la Napoleon încoace nimeni nu s-a pus cu Elveția? Nici Hitler, nici Stalin, nici papa. Apropo, tot atîtea divizii are papa? Și a mai sporovăit el încolo și-ncoace, cînd aut ăv ză blu îmi spune:

– Domnu Alex, dar cu tezaurul ce facem?

(nu știu dacă va mai urma, dar convorbirea nu s-a terminat aici. nici acolo…)

 

Spaces of Freedom in the Islamic Republic of Iran


Have you been there?

jake threadgould

Tour Guide

Spaces

I was sat on a large wicker chair in the rooftop café at my hotel in Shiraz where, in keeping with the Shirazi tradition, a group of guys next to me were reciting poetry. The scented smoke of a bubbling qaylan pipe twisted and turned on the blue tarpaulin above. Downstairs, in the courtyard restaurant, the voices of men and women competed with a cross-legged Kurdish chap in the corner, playing a sitar. Tourists and local men alike pulled chairs up to the tables of young women to chat, safely hidden from the gaze of the authorities outside. Spaces such as that hotel provide an environment of freedom in Iran. In here a woman’s headscarf can teeter tantalisingly close to sliding down the nape of her neck. In here each drag of her cigarette flies in the face of that deeply held taboo. In here large, brown eyes wandered…

Vezi articolul original 1.983 de cuvinte mai mult

A-nceput sfîrșitul! A cît-a oară…


Am trăit și vremurile cînd corectitudinea politică comunistă te obliga să minți. Sau să îți însușești neadevăruri/minciuni și să le aperi. Marxismul ne-a adus corectitudinea politică în numele poporului, a conducătorului iubit, al partidului unic și al dragostei de patrie ce însemna să fii obedient, să faci toate cele de mai sus și să nu critici nimic, că nu-nțelegi. Ei, cei mari și sfinți într-un fel. cei intangibili și merituoși o făceau pentru tine.

Era o viață ușoară, trebuia să faci ce ți se spune și să-ți maind iuăr biznis. Adică să nu întrebi, să nu-ți bați capul cu de ce, cine, cînd, unde. Observațiile erau inutile pentru că orice observație era bătură cu zece, o sute, de ere nevoie, de interpretări. Ascultarea era nambăr oan. Ordinul se executa, nu se discuta. Întocmai și la timp!

Dar după cum zicea și maestrul vrăjitor mai avansat și trecut în neființă sau la cele veșnice (I.V. Stalin), fiecare poate opta acum, moralul soldatului trece prin stomac. Așa că atunci cînd mîncarea a început să dispară explicațiile nu au mai ținut de foame. Cînd frigul punea o gheață de două degete pe geamurile apartamentului de bloc și condensul înnegrea camerele de mucegai, cetățeanul nu mai aștepta explicații, punea antena pe sîrbi și unguri, doar-doar i-o mai trece de necaz cu un film mai interzis.

Am înțeles c-a venit sfîrșitul a ceea ce unii numesc azi politicăl corektnes atunci cînd minciunile cele mai gogonate erau sprijinite de televiziune, radio, ședințe pecere, utece și alte adunări de partid. Boala a dat într-o oarecare măsură și în biserici, dar individual ne-am ținut bine. Divorțul sau schizofrenia social/individual a ținut pînă-n decembrie 1989. A trebuit să moară oameni ca să terminăm cu corectitudinea politică. Dar unii nu s-au plictisit de ea.

Corectitudinea politică reapare și la noi. Din import. Că negrii nu mai sunt negrii. Sunt africani. Și ăia din Australia ce sunt, australieni? Am înțeles încă din școala generală că indienii din America nu sunt indieni, dar parcă nici americani nu sunt. Sunt băștinași.

Noi nu mai suntem daci, nici traci. Dar cu toate că suntem români din România, mai suntem bănățeni, bihoreni, moldoveni, timișoreni și alte nații. Dacă ar trebui să fim corecți cum ne-am spune? Cum ne-ar chema?

Cum te cheamă? Soarbe-zamă!

Noroc că nu suntem așa de sensibili!

Și cu religia, cam tot așa. Să dezvolt?

Acuma ăștia de la OUP s-au gîndit să scoată porcul dintre viețuitoare, iar HarperCollins Israelul de pe hărți. Ca să nu jignească pe cine? Realitatea jignește? Ueiki-ueiki! Dar pe Dumnezeu nu-l jignește că una dintre viețuitoarele sale este obliterată? Sau Allah n-a creat porcul? Satana l-o fi creat?

Și evreii cine i-a făcut? Coranul, Biblia, Allah sau YHWH? În cazul în care chestiile aste de mai sus continuă, cele două publicații dau dovadă printre altele de lăcomie și prostie crasă.

Adevărul contestat de OUP și HarperCollins nu trebuie apărat. El este evident. Dar trebuie amintit cu orice ocazie. Pentru că un adevăr uitat nu e bun de nimic. Corectitudinea comunistă a fost debordată violent. Oare cum se va ajunge la debordarea unei corectitudini politice, religioase și mercantile?

Meic ă ghes?

Doamne, parc-a început sfîrșitul!

Poate-o fi ultimul!