China Source – Ten Lessons from the Church in China


Ce au pierdut bisericile noastre? Exact ce se vede în lecțiile chinezilor.

Persona

China Easter Day

  • God’s ways are not our ways. Before 1949, optimistic China missionaries imagined that, under the most favorable conditions, there would be 15 million Christians in China. God had a different plan. Today, it is several times that number. (Brent Fulton)
  • The true nature of the church. Much of the spectacular growth took place after believers had been stripped of everything we normally associate with church – Bibles, church buildings, denominations, pastors, and trained leaders. What remained was a core group of committed disciples, filled with the Holy Spirit, worshiping, fellowshipping, learning, and serving together – the true marks of the church. (Brent Fulton)

Vezi articolul original 553 de cuvinte mai mult

Jucându-mă Marocco cu gândurile


Din nou despre peștele din capul țării. Atenție! Gaze!!! Pute cam tare.

POLITICA ÎN PIONEZE - Horia Pană

Marocco♦ Una dintre cele mai mari cacealmale este aceea că unde-i lege nu-i tocmeală. Nu mă refer de data asta la sentinţele nu de puţine ori caraghioase ale diferitelor instanţe judecătoreşti sau în flagrantă contradicţie de la o instanţă la alta, fără ca cineva să răspundă pentru nefastele lor consecinţe. Ci mă refer la efectele interpretării unor anumite contestaţii la un act normativ, recte cele care ridică probleme de inacceptbilitate, dar şi de neretroactivitate. De pildă, cea privind ordonanţa care a dat temporar frâu liber migraţiei politice a aleşilor locali sau cea care îi deschide lui Ponta portiţa din spatele casei pe unde să fugă şi să facă pe mortu-n păpuşoi cu pseudo-doctoratul lui. Dar exemplele sunt mai multe şi mai sofisticate decât acestea. Nu contează, precum nici care instanţe anume se pronunţă, Curtea Constituţională, Înalta Curte sau însuşi Parlamentul.

Ce înseamnă neretroactivitatea? Când o lege intră

Vezi articolul original 1.263 de cuvinte mai mult

Cine a mai văzut vreodată un cal verde?


Un cal verde fără pereți? Atipic. Dar veridic. Înclin să-l cred pe Nea Gămălie. Barem are o gămălie. Ăialalți n-au.

dyo

Nea` Gămălie a văzut unul. Trecea, acum două zile, prin Valea Seacă în drum spre stâna de capre, când l-a zărit păscând în poienița de dincolo de sălcii. E adevărat, l-a văzut printre crengile acelea de care nimeni nu s-a mai ocupat de multă vreme … ”Dar l-am văzut deslușit” le repeta Nea` Gămălie celor care dădeau din cap cu neîncredere și insunuau o închipuire a bătrânului, provocată de caniculă. ”Era mai verde decât cămașa lui Gicuță [pădurarul satului].” Această ultimă precizare nu reușea decât cel mult să le smulgă interlocutorilor un tardiv zâmbet. Nu există cal verde: știau cu toții asta. Le-a spus-o, după slujbă, și popa din sat, fără a uita să le aducă aminte că ”așa se întâmplă cu cei ce nu-și fac timp să vină la slujbă, rătăcesc pe cărările lui Ucigă-l toaca; sper că ați priceput ce era de priceput, ai?”.

Până și…

Vezi articolul original 601 cuvinte mai mult

Confesiuni (2): motive, pretexte sau piedici pentru a vegeta într-un loc banal


Dez-bisericizarea este un Bau-Bau clasic. Un fel de drac al Satanei propovăduit de toți cei ce n-au curajul să gîndească dincolo de gardul propriilor dogmatisme. Plecînd de la să nu părăsim adunare noastră cum au unii obicei, pînă la tradițiile osificate ce dictează că aici la noi nici nu s-a auzit, nici nu s-a făcut așa ceva, Doamne ferește, piedicile ce stau în calea dez-bisericizării sunt înscrise de obicei în adeneul familiei: noi suntem ortodocși, catolici, baptiști, penticostali sau mai știu eu ce, noi în credința asta ne-am născut și în asta o să murim! Păcat de Petru, Ioan, Pavel, Barnaba și alți detractori ai religiei strămoșești!

Să ne mai întrebăm de ce în urmă cu mai puțin de 500 de ani puteai ajunge bar-B-Q pentru o ceată de credincioși înfocați? Nu. Nu trebuie să ne mirăm că încă se mai încing păruieli, apostrofări și amenințări de regreți că nu există (încă) o poliție a Internetului mai eficientă. Bine că am scăpat de Inquisition, dar nu și de inchizițiile noastre personale…

O altă piedică în calea dez-besericizării este tocmai atitudinea criticată în Apocalipsă și amendată cu respingere totală de către Dumnezeu: starea căldicică. Sau mai bine spus, comoditatea. Îmi aduc aminte de frații ce rămîneau într-una din bisericile arădene pentru că acolo s-au obișnuit, pentru că încă cine știe, se va arăta un înger ce va tulbura apele. Dar așa cum zice și Scriptura, dacă apele erau deja tulburate și nu te arunci în ele, adică dacă nu faci nimic, nimic, exact nimic o să se-ntîmple. Era călduț și afară bătea vîntul. Vorba cîntecului: afară vîntul bătea măi!

Un alt motiv, pretext sau piedică adevărată, dar absolut puerilă, mi se pare că este interesul sau ceea ce noi numim lucrarea cu copiii. Și citez fără ghilimele: Am rămas în biserica asta/continuăm să mergem la biserica asta pentru că au o lucrare bună cu copiii. Lui Adișor/Adinei îi place așa de mult de sora de la grupa de copii, și ne-am gîndit, unde să mergem?E singurul motiv pentru care mai mergem la biserică.

Hai, zău așa… Jos pălăria! Dacă contează binele copilului, în detrimentul binelui întregii familii, atunci ăsta da sacrificiu! Dar nu cumva riști să faci din copilul tău un fariseu ca tine, perseverînd în minciuna cu care te anesteziezi? De fapt situația asta nu-ți place, nu le place nici altora și în mod sigur nu-i nici lui Dumnezeu. Dar e convenabil pentru că nu ieși în evidență, te ascunzi în turma de 99 de oițe cuminți și nu ești categorisit oița neagă a turmei. Fuga de responsabilitate este tocmai ceea ce predicatorii amatori înfierează la credinciosul ca tine atunci cînd pomenesc de ultima judecată: scuzele nu țin în fața lui Dumnezeu! Și tocmai acestor predicatori și bisericii lor le-ai căzut victimă, direct sau indirect.

De ce ai transformat, din proprie inițiativă, biserica lui Dumnezeu într-o anticameră a iadului, un purgatoriu în care (deși nu-l accepți dogmatic) te complaci să trăiești cîteva ore în fiecare duminică cu întreaga familie? O să lăcrimezi peste ani și ani cînd copilul îți va mulțumi că l-ai dus la sora Smaranda în loc de sora Tamara și asta l-a salvat de iad? Copilării!

În fine, dincolo de motivele în care nu mă regăsesc, care sunt motivele mele pentru care am ieșit din biserică? Iată cîteva:

Primul și probabil cel mai important este că biserica a devenit un loc aproape eminamente al datului din gură! Mă gîndesc că n-ar fi chiar atît de rău, dacă s-ar da bine din gură. Dar nu prea este așa. Care ar trebui să fie calitatea și subiectul predicării să depășească concurența din afara bisericii? Nu neapărat necreștină. Să nu uităm că în ziua de azi chiar și bunicii accesează internetul. Cu atît mai mult copiii și nepoții noștri. Și de ce să mă plictisesc în biserică cînd pot să mă plictisesc mai ieftin și mai confortabil acasă. Sau să nu mă plictisesc deloc. De ce?

Pentru că și dacă se dă bine din gură, sporovăiala nu înlocuiește acțiunea. La biserică este ca la cinema. Într-un film de acțiune vezi ce se întîmplă, de fapt doar ți se povestește despre o urmărire pe viață și pe moarte, un salt cu parașuta, dragoste cu miss Univers pe plaja din Bahamas și bineînțeles bani, mulți, mulți bani. În biserică filmul ce rulează e nemaipomenit, minuni, pericole, fapte de vitejie, credință, multă credință. Totul este eroic, logic sau minunat.  Filmul ce-l văd eu la biserică îl știu pe dinafară. A dispărut suspansul. Mă plictisesc, nu mai sunt acolo decît fizic. Și atunci ce să fac? Să citesc Biblia? Să mă uit la decolteuri?

Deci mi-ar place un film bun să mă țină conectat. Dar mai presus de orice, și Biblia tocmai asta mă face să simt, am nevoie de acțiune nu doar ca poveste, ci ca mod de viață. Dacă n-am niciun rol în filmul care rulează, trăiesc o viață ce nu mă reprezintă. Ca urmare, nu contează că filmul ce-l vizionez are Oscaruri la toate categoriile, dacă eu nu joc în el. A trecut vremea în care noi dădeam peisajele și americanii dădea actorii, scenariu, regizorii, etc.

Și nu, nu-i invidiez pe profesioniștii ce sunt angajați să dea din gură și nu vreau să le iau locul. Sunt doar nedumerit de ce biserica, o adunare a celor cu un statut special ce ar trebui să facă ceva special a devenit un loc atît de banal, cu oameni banali unde se vorbesc banalități, de multe ori prost și se fac lucruri banale. A face ceva într-o biserică în afară activităților ce au legătură cu așa-zisul serviciu divin și catiheză este rara avis.

De aici rezultă în mod normal, deși Isus n-a murit în mod banal, că bisericile tind să ajungă o adunare lipsită de importanță ce nu comunică mai nimic lumii. Decît angajat în banal, mai bine dezangajat din banal. Chiar și ieșirea dintr-un astfel de loc comunică mai mult și în mai multe direcții decît faptul că mă complac într-un anonimat banal.