Welcome to Baga


De ce Nigeria și nu Franța? D’asta!

Size Forty One

Welcome to Baga
where nightmares live
and dreams go to die
I had heard the men talk in low tones about what they did to Chibok
and how the nation stood still for a day and moved on

Mama never thought they would come
we have soldiers here, she would brag
oh but you see, they did
last night while men slept, they crept in on us 
plundered our lands and set our homes on fire

It burned so beautifully that it reminded me of the fireworks last Christmas 
mama and papa were taken away in that van
perhaps they will be back tomorrow 

my shoes were left behind
the ones mama bought me for school
but my life is worth more
and so I ran through the forest until I came to a temporary place of solace
where a million other children dwelt

Every night since Baga
I wake…

Vezi articolul original 39 de cuvinte mai mult

Între teorie şi practică, în România (2): în vacanță LBC


La Vîrfurile a fost ca în vacanţă. După ce ne-am întors la LBC unul dintre colegi l-a întrebat pe Markus:

– Am auzit că în România ai fost antrenat în tot felul de activităţi ilegale… Markus roşi instantaneu.

Era adevărat. Am fost la tăiat şi furat lemne de construcţie din propria pădure din care legea nu îi dădea voie proprietarului să ia, la pescuit în apa Crişului călcînd apa ca să sperie peştele să ajungă în năvod.

Altele mai puţin ilegale au fost de a mînca virşli din carne de capră şi oaie, de a vizita Timişoara şi a fi prinşi de poliţia de la circulaţie mergînd pe contrasens. Markus era băiatul cu care toate fetele de la şcoală, indiferent de naţionalitate şi religie voiau să se mărite. Ar fi putut să se însoare şi în România. El le spunea tuturor fetelor aceiaşi frază: „Eu o să mă însor numai cu o fată care este din aceiaşi ţară cu mine!”.

De fapt s-a ţinut de cuvînt. La Vîrfurile a împodobit casa atunci cînd soţia prietenului meu trebuia să vină acasă după naştere. Era prima dată cînd am luat la cunoştiinţă că se putea face aşa ceva.

Apoi a plecat. În locul său a venit Phil. Cu Phil a fost o întreagă aventură. În primul rînd am plecat după el la Bucureşti cu trenul. Cînd am ajuns la aeroport, unde ştiam că aterizase de ceva timp, m-am aşezat pe aceiaşi bancă cu el, observîndu-l vreme de cîteva minute. Nu părea prea stresat. Totuşi era.

Am plecat direct la gară, am călătorit toată naoptea şi am ajuns pe la prînz acasă. Aici a urmat ŞOCUL!

A vrut să se ducă la toaletă. S-a dus. Vă închipuiţi unde.

A vrut să se spele pe mîini. I-am arătat un lavoar de metal emailat cu apă pusă cu cana.

A căscat ochii mari. Apoi l-am pus la masă. Mîncarea a fost foarte bună pentru România: pui pane, cartofi fripţi şi salată de catraveţi. A mîncat fără poftă.

După masă i-am servit o cană de ceai englezesc. Da englezesc de tot! Sorbea zgomotos, cu nesaţ şi ofta preluing a „ceai bun”. Şi cînd te gîndeşti că era cald şi ceaiul era fierbinte. În cele diu urmă mi-a spus:

– „Alex, dacă nu ai fi tu aici, primul şi singurul lucru care l-aş face, ar fi să mă duc direct la aeroport şi să iau primul avion spre casă!”

Declaraţia sa mă făcu să mă simt bine: deci aveam o oarece influenţă asupra sa.  Phil era un englez tipic, cu diferenţa că era dispus să joace volei. Lucru pe care nu l-am făcut în România, ci în Anglia. Era stresat de mediul românesc, de tot ce se întîmpla.

De exemplu într-o seară am luat-o încet spre biserică. După prima curbă, o vacă nbună care nu voai să intre în curtea proprietarilor o luă pe lîngă noi la trap. Am fugit după ea, am ajuns-o din urmă, am determinat-o să se întoarcă şi am cravaşat-o peste crupă cu Biblia îmbrăcată în piele ediţia Cornilescu. I-am strigat lui Phil să îi aţină calea ca nu cumva să se întoarcă vaca de unde venise.

S-au executat amîndoi.  Vaca a nimerit poarta casei.

Apoi aproape de biserică, doi săteni încercau să îşi pornească aroul nărăvaş. Ne-am pus să îl împingem după ce se mai înroşiseră vreo trei buji. Am reuşit din a două încercare, cu toată opoziţia lui Phil. La îndemnul meu de a ne înjuga la o sarcină atît de lumească, răspunse privindu-mă cu mirare:
– „Şi musafirii?”

– Of course!

Apoi am ajuns la biserică. După după săptămîni de chin în care vizitasem doar Aradul, am plecat la Bucureşti să-l ducem pe Phil la aeroport. Am dormit o noapte la o „tanti”. Phil mi-a cedat partea lui din patul îngust, preferînd să „doarmă” pe jos:

– „Indiferent ce se întîmplă, eu mîine seară o să dorm în patul meu!” Avea dreptate. A doua zi am ajuns la aeroport, l-am trecut graniţa şi am plecat înainte ca avionul său să decoleze. Ne-am oprit doar la Sinaia unde am dat o tură pînă la crucea de pe vîrf.

Phil ne făcea cu mînuța din văzduh…

Riturile de trecere (1)


Apariția în lume sau Botezul

Naşterea, căsătoria, moartea sunt cîteva dintre riturile de trecere ale civilizaţiei noastre. Ar mai fi şi maturitatea, marcată mai de mult prin „examenul de maturitate”, apoi prin sărbătorirea împlinirii a 18 ani, cînd statul te consideră matur sau adult. Totuşi trebuie remarcat că fetele sunt considerate apte de căsătorie la 16 ani, pe cînd băieţii nu. Legislaţia nu le dă voie. Probabil legislatorul s-a gîndit că pînă la acea vîrstă nu este voie să lucreze 8 ore, aşa că nu îşi poate întreţine singur familia. Parcă după 18 poate…

Certificatul de naştere marca apariţia unui noi pămîntean în România. Dacă era vorba de tripleţi sau mai mult, erau mediatizați. Statul începea să îţi dea o sută de lei la salar pentru un copil şi scăpai de impozitul că nu aveai  copii. După naștere se făcea și o petrecere. Nu se făcea mare tam-tam, dar dacă lucrai undeva trebuia să aduci ceva de băut, eventual şi de mîncat. Acasă îţi invitai rudele şi după ceva timp avea loc botezul în biserică, după care urma o masă dată de obicei acasă.

Faptul că erai la +1 îşi dădea avantajul să ceri sindicatului încă o cameră şi să speri în repartizarea unui apartament cu două sau trei camere. Dar s-au văzut, în special spre finele perioadei comuniste familii cu cîte 3-4 copii locuind într-o garsonieră. Bineînţeles că dacă erai miliţian, securist, activist sau alt tip de „ist” aveai prioritate în faţa altor membri ai clasei muncitoare.

Ritul era marcat și de cadouri, în funcţie de posibilităţi. De obicei ceva de îmbrăcat pentru ăla micu, sau bani. La serviciu se strîngeau bani şi colegii îți luau câte ceva pentru copil. De obicei suma acoperea tot ce cheltuise omul pentru mica petrecere în cinstea noului-născut. Regimul burghezo-moşieresc dădea un ajutor de bani de naştere şi altul de deces. La un deces socialist făceai o cerere către conducere ca să-ți facă sicriul la tîmplăria intreprinderii. Era mai ieftin.

Un rit de trecere secular şi de o mai mică importanţă este cel de la 14 ani cînd statul te consideră responsabil pentru deciziile luate şi puteai fi tras la răspundere penal. Pentru asta ţi se dă cardul de identitate. Pe vremea comuniştilor primirea buletinului de identitate, documentul care atesta că poţi fi urmărit în justiţie şi care purta toate datele tale esenţiale şi trebuia să îl ai la tine tot timpul. Înmînarea lui era un eveniment care se desfăşura de multe ori într-un cadru festiv, la fel ca şi alte rituri comuniste de trecere cum erau primirea în organizaţia de pionieri (n-am fost „şoim al patriei”, dar probabil că era la fel) –  U.T.M. sau U.T.C. şi organizaţia de partid, adică P.M.R. şi P.C.R.

Buletinul de identitate era sfânt, păstrat cît mai bine pentru că deteriorarea se pedepsea cu amendă. Niciodată nu puteai ști când din senin apărea un milițian și îți cerea buletinul.

În fine, cel mai important rit de trecere pentru cei vii era nunta sau căsătoria, iar pentru cei morţi era înmormîntarea, dar ce le mai păsa acestora din urmă că erau prezenţi doar fizic şi în stare de descompunere…

Nunta

Căsătoria era neapărat făcută la sediul „Sfatului popular” (în rusă s-ar numi sediul „sovietului”). Acolo un ofiţer al stării civile îţi îndruga vreo două paragrafe despre grija statului român pentru familie şi cum ocroteşte el familia. Aceleaşi minciuni. Nu am văzut vreo familie ocrotită de statul comunist. Oricine putea merge la canalul Dunăre-Marea Neagră, la Casa Poporului indiferent care era situaţia lui familiară.

De fapt în tandem cu ajungerea la 18 ani şi de obicei înainte de căsătorie mai exista un rit specific băieţilor, un fel de trecere spre statutul de bărbat: încorporarea. Doi în cazul marinei sau un an și patru luni la restul armelor, armata era scurtată la şase luni în cazul celor cu facultate ce ieşeau ofiţeri în rezervă. Armata (sau perioada cînd soţul lipsea de acasă motivat) era mult timp considerată principala piedică în calea căsătoriei. Dacă voiai să te căsătorești erai întrebat de viitorii socrii: Ai făcut armata? Dacă ai făcut-o erai considerat apt, dacă nu ai făcut-o erai privit ca un bărbat în devenire. Mai aveai de așteptat că ce va face ea când tu ești plecat?

De obicei la căsătorie erau prezente rudele celor doi soţi, colegi, prieteni. Se făceau fotografii şi se dădea o masă, după încheierea ceremoniei din partea statului. Căsătoria religioasă era o opţiune suplimentară, după cea civilă, după cum este şi acum. Îmbrăcămintea de nuntă era şi este una specifică, dar nu este tipizată.

Acum totul e mai elaborat.

urmează Decesul și înmormîntarea

De ce Franța și nu Nigeria?


Franța pentru că toată lumea știe unde e Parisul. Nu Nigeria pentru că nimeni nu știe unde este Baka.

Franța pentru că Franța înseamnă istorie, literatură, modă, muzică, filozofie, cinema, sport, politică. Nu Nigeria pentru că nimeni nu știe ce produce Nigeria în afară de petrol și corupție. Unii dintre noi, mai trecuți își aduc aminte de războiul civil cu Biafra.

Franța pentru că Franței îi pasă dacă este ucis cineva. Nu Nigeria pentru că în Nigeria pot să fie uciși 2000 de oameni într-o săptămînă și guvernului Nigeriei nu-i pasă.

Franța pentru că e în Europa unde a fost o revoluție. Nu Nigeria pentru că în Africa n-a fost niciodată vreo revoluție.

Franța pentru că în ciuda corupției merge bine. Nu Nigeria pentru că în pofida corupției, încă mai merge.

Mai?

 

 

Puterea și adevărul


Puterea este executivă, adică guvernul, legislativă, adică parlamentul și juridică, adică a magistraților. Despre presă s-a spus că este a patra putere în stat. Probabil că Internetul trece drept a cincea putere, unele state cu regimuri absolutiste (cele islamice și comuniste) impunînd restricții.

Puterea și adevărul nu fac casă bună. Adevărul nu se lasă la putere. Nici puterea la adevăr. În mod normal puterea ar trebui să decurgă din adevăr. Dacă nu e așa, nu e adevăr(ată). Dar e comod atunci cînd ai pus mîna pe putere să transformi minciuna în adevăr. Sau să ascunzi adevărul. Vrei să fabrici un adevăr, cine te poate împiedica? Cine se poate opune? Să încerce!

Puterea și adevărul este titlul unui film românesc ce a făcut ceva vîlvă în 1971. L-am văzut. E drept, varianta dată publicului. Era perioada socialismului cu față umană pentru obedienți. Pentru ceilalți era o caricatură. Pentru toți cei ce cunoșteau adevărul, filmul era fals: era propagandă amestecată cu minciună. Știam și atunci că cine deține puterea dictează adevărul. Doar că unii dintre noi au fost convinși că adevărul este cel trîmbițat de putere.

Scenaristul filmului, ca și a  celor mai multe filme cu priză la public în acea vreme a fost Titus Popovici. Un personaj de film parcă!

Anul ăsta am avut niște alegeri. Alegerea președintelui cultului penticostal. După alegerea rectorului. De ce nu s-a așteptat un pic pînă după alegerea noului președinte?

Alegerea președintelui României. Am avut-o. Am avut alegeri și pentru Parlamentul României. Ne-am ales de nu ne-am văzut. Acum o să trăim cu rezultatul/rezultatele alegerilor.

Însă, rămîne marea întrebare: ce se va întîmpla cu adevărul/Adevărul? În raport cu puterea…

La penticostali am întîlnit oameni dezamăgiți. Români.

La români am întîlnit baptiști dezamăgiți.

Viața mai bate filmul?