La-nceput a fost diagnosticul (3)


Fiecare doctor te ascultă atent. Vrea să știe ce te deranjează. Ce s-a întîmplat. Cum. De cînd. Nu atît de mult de ce…

Apoi te consultă. Îți pune întrebări suplimentare. După care îți scrie niște analize. Multe. Unele le plătești. Altele nu. În final îți spune cam despre ce este vorba. Asta dacă vede că ști ce să faci cu informația. Dacă nu poți să o „duci” discută cu aparținătorii. Un alt termen desumanizant și desumanizat.

Din momentul cînd ai acceptat să intri pe mîna sistemului de sănătate, public sau privat, ai devenit un caz. Un număr de fișă. Un cenepe. Dacă pîn-atunci ai cotizat la CAS, de aici încolo statul cheltuie cu tine.

În general în sistemul ăsta nu se zîmbește. N-ai de ce. E o treabă cît se poate de serioasă. Uneori chiar tragică.

Ai intrat într-un sistem care se bazează pe cunoștiințe, pe tehnică, pe știință și prezintă, mai tot timpul, un mare factor de risc. Adrenalina curge tuturor prin vene. Mai puțin serotonina și oxitocina. Asta mai vine la vizite. Uneori și de la personal.

Sistemul cere o fișă. Ți se întocmește. Parcă ai fi un produs. Semnezi că ești de acord să ți se facă ceea ce ți se face. Normal. Că de aia te-ai internat. Ți se spune, mai ales dacă întrebi, ce este una, ce este alta. Poți să refuzi. Dar dacă refuzi, de ce ai mai venit?

Am refuzat o analiză mai nasoală. Mai intrusivă. Și totuși s-a ajuns la rezultat și fără ea. Asta e…

Amintirile din copilărie nu sunt prea vagi. Eram internat exact în aceiași secție, doar că era de cealaltă parte a clădirii. Eram divizați printr-un coridor îngust. Părinții se uitau la noi de pe acest coridor. De o parte eram noi, cei cu hepatită sau gălbenare, de cealaltă parte erau ei, cei cu scarlatină. Singura bioală ce n-am reușit s-o fac în copilărie. După mai bine de jumătate de secol soarta m-a adus tot acolo. Soarta?

Acum nu mai sunt copil. Aici nu mai sunt copii. Și n-am mai stat două săptămîni. Mă internam cînd nu mai puteam. Cînd o luam în jos în mod iremediabil. Periculos. Erau doar cîteva zile de spitalizare. Am calculat din curiozitate și plictiseală. Într-un an am stat două luni și jumătate în aceiași secție. Cînd spui patru-cinci zile la 21 de zile ți se pare puțin. Cînd stai acolo ți se par fără sfîrșit.

N-am avut probleme prea mari decît de vreo două ori. Prima dată îi spuneam asistentei ce simt. Ei nu-i venea să creadă. Nici mie. Nici doctorului. O reacție alergică. Frisoane. Bine că n-a fost șoc anafilactic. Mi-am revenit definitiv în vreo 3 ore. De atunci nu mai mi se dau anticoagulante.

Soția unuia dintre pacienți credea că sunt foarte bolnav și că am intrat în comă. A crezut că mă duc. Eu n-am crezut nimic. Nimeni n-a crezut. Așa că mi-am revenit. Am creat un pic de agitație… Cînd toată lumea era acolo, nu noaptea. Doar amatorii. se produc noaptea. Profesioniștii se lansează cînd tot personalul este disponibil: risc minim. Ce să spun…

A doua oară m-am prins mai repede: începea de jos de la picioare, se ridica spre diafragmă, mă încălzeam, mi se punea ștreagul la gît, eram roșu ca un bețiv notoriu. Și agitat. Nu-i de mirare. Doar în al doilea caz era și soția pe aproape. Cum învățasem prima lecție (învăț ușor, uit repede…) am antrenat-o în acțiunea de combatere a reacției alergice. S-a mișcat bine. S-a cam speriat. Ei, așa-i cu chimioterapia. Viața pe muchie de cuțit…

După-masa am făcut și febră. 39 C. Către miezul nopții mi-a trecut.

Peste două zile eram acasă. Home, sweet, sweet home!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s