La-nceput a fost diagnosticul (4)


Vinovăția poate fi rezolvată. Se șterge și dispare. Nu e cazul cu suferința. Suferința nu dispare. Nu este ștearsă definitiv. Pentru că memoria noastră nu poate fi ștearsă. Suferința nu se poate uita. Necazurile și suferința trec, dar lasă urme. Suferința ne marchează. Se vede pe chipul nostru.

Cînd cineva mă întreabă „Cum mai ești?” Nu-i răspund cum sunt. Doar dacă a fost cu mine-mpreună în suferință. Așa și-a cîștigat dreptul la răspuns. Așa are acces la viața mea. Nu e treaba mea ce crede cel căruia-i răspund „Sunt… normal!”  Cel ce are impresia că ar trebui să-mi decartez suferința în fața ochilor lui curioși se înșală. E altceva dacă s-a rugat pentru mine. Sau dacă s-a interesat de mine și de existența mea.

Și nici nu trebuie să fie neapărat creștin. Am prieteni atei care se roagă pentru mine prin ceea ce fac. Prin faptul că-mi spun: „Dacă tu sau Dana aveți nevoie de ceva, oricînd, orice, dați un semn!”

De aceea este mai ușor de iertat un ateu care face ce cere Dumnezeu, decît un creștin ce se face că face ce cere Dumnezeu. Isus nu le spune celor de la dreapta sa să meargă la spital, nici la închisoare, ci le spune am fost bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit pe la mine. El este acolo. Nu el vine acolo. Cei ce îi caută și-i ajută pe cei în suferință se duc la Isus, nu la unul sau altul. Și asta fac și ateii, se duc la Isus fără să-și dea seama. Fără să știe.

Suferința nu se poate bagateliza. Mai multă suferință nu demonetizează suferința precum mai multă monedă provoacă inflația și scăderea puterii de cumpărare a banilor. Suferința nu descrește, ci doar desumanizează. Te face mai insensibil. Mai lipsit de atenție la suferință. De aceea personalul din spitale ar trebui să aibă parte de atenție sporită. Mai ales în secțiile în care suferința duce la deces. Acolo burn-out-ul provoacă și mai multă suferință (și lipsă de eficiență). Atît la personal, cît și la pacienți și familie.

Cu atît mai inexplicabil este dorința unora de a-i face pe unii să sufere inutil. Răutate gratuită.

Și atunci are suferința vreun rost? Și dacă are, care este rostul ei? Ce a învățat Iov din suferința sa? Ce am învățat eu din suferința lui? Nu știu ce a învățat Iov din suferința lui. N-aș putea să spun prea multe nici despre ce am învățat eu din suferința lui. Dar aș avea de spus destule despre ce am învățat eu din suferința mea. Și din suferința vecinului meu de salon.

Printre altele, am învățat că viața e scurtă. Poate în cazul meu sau a unora ca mine extrem de scurtă. Niciodată nu ști cînd se termină. Și asta te forțează să fii pregătit tot timpul. Nu exagerez.

În același timp am învățat că nu trebuie să mă țin cu dinții de viața asta. Există o fază cînd trebuie să ai curajul să spui „A fost destul.” Poate sună ciudat, dar mie nu mi se pare. Cu sau fără oxigen, perfuzie și aparat de resuscitat, inima va înceta să bată. Ața vieții se va rupe și nimeni nu o mai poate înnoda. Nu e ușor să spui asta știind că lași pe cineva în urmă. Dar e bine că lași pe cineva în urmă. În definitiv nu totul se sfîrșește aici. Și dincolo de ritualul despărțirii ne așteaptă bucuria revederii de dincolo. Asta va șterge orice suferință. Orice lacrimă.

Dar am învățat și să supraviețuiesc și am învățat să mă bucur. Chiar și de ceva aparent banal. Că pot mînca. Că pot mînca singur. Că pot merge. Că pot merge singur. Că pot comunica. Încă.

Că deși mi-am pierdut părul, a crescut la loc. Că deși gîfîiam dacă mergeam pe jos puțin mai repede, acum pot fugi. Că deși n-am mulți apropiați, am buni prieteni. Și multe altele ca astea.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s