La-nceput a fost diagnosticul (5)


Acum cîteva zile m-am înscris pe un site de cărți. Te uiți, mai citești cît te lasă și le dai steluțe. Poți să alegi dintre vreo 30 de domenii. Mai și comanzi o carte. Hîrtie sau electronică. Printre genurile alese a fost și Promo Levi, Survival in Auschwitz. Un tînăr italian ce ajunge în lagăr.

Nu m-am așteptat să găsesc atîtea asemănări între suferința datorată unei boli incurabile și detenția într-un lagăr de exterminare. Încerc să traduc:

Zorile s-au ivit ca o trădare; soarele părea să se alăture inamicilor noștri spre pierzarea noastră. Emoțiile ce ne copleșeau, resemnarea, inutila răscoală, abandonare religioasă, frica, disperarea, s-au contopit într-o panică colectivă după o noapte nedormită. Vremea meditației, vremea deciziilor s-a dus. Gîndurile noastre păreau un torent dominat doar de crîmpeiele unor amintiri fericite, a unui cămin aflat așa de aproape, atît în timp cît și în spațiu, și dureau precum loviturile de sabie.

Multe s-au spus și s-au făcut atunci; dar mai bine ca ele să fie pierdute în memorie.

Implacabilul se mutase pe strada mea. Depresia-și găsise cuib la streașina casei mele. Și nu voia să plece.

De aceea cineva din exterior poate schimba ceva. Poate vedea mai bine. Poate ajuta mai eficient. În ciuda tuturor prognozelor. A fatalității. Cel puțin aparente.

De aceea contează să stai de vorbă cu cineva care a trecut prin așa ceva. Și care, deși n-a trecut de partea cealaltă a gardului instituției, îți poate spune că dincolo de lozinca de la intrare și ieșirea de pe scena viilor mai este ceva.

Într-o după-masă am asistat fără să vreau la un eveniment oarecum ciudat. Au trecut grăbite prin fața salonului două fete cu capetele îmbrobodite. Apoi unul dintre foștii mei studenți ce a dat binețe fiecărui salon. Era respectuos. Nu m-a recunoscut. Normal. Aproape că nu mai aveam păr. Și cel ce-mi mai rămăsese era complet alb.

Au intrat într-unul dintre saloanele de la capătul nordic și au început să cînte. Aveau și o chitară. Nimeni n-a zis nimic împotrivă. N-am sesizat nici o reacție. Nu știu ce s-a mai spus în acel salon. Nu am avut curiozitatea necesară să aflu. Dar totul avea un iz de înmormîntare. Sumbru. Parcă omul era îngropat înainte de a muri. Și eu care sperasem că tinerii vor cînta ceva ce ne-ar schimba mood-ul. Ne-ar da speranță…

Era ciudat să stai la Auschwitz și cineva să intre de la viață ca să-ți cînte ca la Auschwitz. Ce fel de teologie o fi asta?

Dar vine eliberarea! Nu pot fi distrus.

 

 

 

Ușor cu pianul pe scări…


Pianul este un instrument muzical. În mîinile unui virtuos face minuni. Sub mîinile unui afon face zgomot. Cam asta e treaba cu acest instrument scump. Cam asta-i treaba și cu biserica.

Încep rău pentru pentru că pun concluzia înaintea argumentării. Dar încep previzibil pentru România unde mai întîi se dă verdictul, apoi se aduc dovezile și se citează martorii. Ca să confirme ce s-a hotărît.

Biserica este, dacă pot să mă exprim așa, un pian. Scump. Sensibil. Mare. În unele cazuri dezacordat. În altele acordat. Cîteodată îi cîntă sufletului nostru. Altădată fugim de el ca de tămîie…

Scările sunt evenimentele vieții noastre. Fie bune, fie rele. De la naștere la…

Depinde de noi cum coborîm pianul. Dacă o facem singuri. Dacă trecem legi pentru asta. Dacă punem pianul în valoare într-o orchestră. Ce fel de orchestră va fi aia. Și cine va cînta în orchestra noastră. Dacă vom cînta la patru mîini sau dacă vom avea mai mult de un pian pe scări…

Și mai contează ce fel de muzică cîntăm cu pianul nostru. Pentru o elită? Pentru popor? Pentru noi? Pentru bani? Pentru Dumnezeu!

Oare cum ar fi să urcăm scările cu pianul? Clar! Nu poți de unul singur.

De coborît e mai ușor. Dar tot nu poți de unul singur. Sau poți, dar cînd ai ajuns jos nu mai ai pian. Ai resturile lui. După ce l-ai chinuit.

Cam așa-i și cu biserica.

Hei! Se aude? Mai ușor cu pianul pe scări!

 

 

Israel, Its Neighbors, and America: Change


What, who and to whom is Israel Israel?

Waging Wisdom

Netanyahu in DC Mar 2015There’s a lot of media buzz and political controversy in America just now, due to the arrival in Washington of Benjamin Netanhayu, for speeches to the Jewish lobby AIPAC and the U.S. Congress. This is a key month for Netanyahu, who, when he gets back home, faces the fight of his political life in a significant national election on March 17, to retain the office of Israel’s prime minister. The current junket to DC is part of Netanyahu’s reelection strategy.

Dramatic changes in Israel’s domestic politics play huge roles both in Israel’s relationships with the United States and with its regional neighbors. But basic issues of Israel’s political life may remain mysterious to many outsiders. They should not, given the ramifications of Netanyahu’s time in Washington just now and the up-coming March 17 election.

As I was pondering this today, I ran across two items – a straightforward and informative…

Vezi articolul original 267 de cuvinte mai mult