Cine urmează?


Politicienii dau din colț în colț. O scaldă. Femeia legată la ochi mai înhață cîte unul, cîte una. Parcă-i un joc de-a baba-oarba. Proteste, rugăminți, votări în parlament. Unii scapă pe ușa din dos. Elegantă ușa asta…

Se milogesc. Se amăgesc. Se descalifică. De parcă pînă acum au fost foarte calificați. I-a denumit cineva clasa politică. Parcă clasa hoților și corupților ar fi fost mai aproape de adevăr.

În fine, întreb și eu ca un necunoscător: Dacă jumătate plus unul dintre parlamentari intră la închisoare, ce se întîmplă? Noi alegeri? Se completează din mers… Cine ne mai conduce? Cum rămîn cu legile votate de corupții noștri? Dar cu banii lor?

Și apoi, după ce terminăm cu politicienii, cine vine la rînd? Biserica? Armata? Poliția? Vama? Media? Doctorii? Profii? Piețarii? Drumarii? Constructorii?

Și dacă-i băgăm pe toți corupții și hoții la închisoare, ce ne garantează că se pune capăt hoției generalizate, corupției, mitei, nepotismului, minciunii și furtului în general?

Ai senzația că fără relele enumerate țara asta se va duce pe copcă…

Totuși, cine urmează?

De Alexandru Nădăban Publicat în 2015

Mărturisirea de credinţă de la Westminster


Scriam în 2010:

Dincolo de redactarea mediocră şi prezentarea evazivă a Mărturisirii de credinţă de la Wesminster, această mărturisire baptistă marchează o piatră de hotar pentru Biserica Baptistă din Marea Britania, rămînînd extrem de relevantă şi pentru baptiştii romîni de după 1989. În anii 90 am primit și eu mai multe exemplare ale acestei mărturisiri din care citez.

Înainte de 1689 baptiştii din Anglia erau categorisiţi printre sectanţi în Marea Britanie. Statul anglican îi persecuta. Dar în 1689 s-a dat un decret de toleranţă religioasă şi ca urmare baptiştii şi-au modificat Mărturisirea de credinţă. Printre punctele mai interesante pentru noua situaţie socială din regat se află:

CAPITOLUL 23 – DESPRE LEGAMINTE SI JURUINTE

O juruinta (legala) este o parte din inchinarea religioasa, prin care o persoana jura in adevar, neprihanire, si judecata, il cheama pe Dumnezeu ca martor la ceea ce a jurat, pentru a-l judeca potrivit cu adevarul sau cu falsul continut in juramantul respectiv.

Numele lui Dumnezeu este singurul pe care oamenii ar trebui sa jure; si astfel sa fie folosit cu teama sfanta si reverenta; asadar a lua in desert prin juramant acel nume glorios si de temut, sau a jura pe orice alt lucru este pacat si trebuie desfiintat; totusi pentru confirmarea adevarului si incheierea conflictelor, juramantul este garantat pe Cuvantul lui Dumnezeu; asa ca un juramant dupa lege, impus de autoritati acreditate in asemenea situatii, trebuie facut;

Oricine face un juramant garantat pe Cuvantul lui Dumnezeu, trebuie sa ia in considerare greutatea unui act asa de solemn, si sa nu faca nimic altceva in afara de ceea ce stie ca este adevarat; caci prin juramintele false, Dumnezeu este provocat, si pe aceia ce le fac ii plange pamantul.

Un juramant trebuie luat in sensul simplu si obisnuit al cuvintelor, fara echivoc sau rezerve mentale.

Un juramant, care nu trebuie facut niciunei creaturi, ci numai lui Dumnezeu, trebuie facut cu toata credinciosia si grija religioasa; dar juramintele monastice, monahale de viata izolata perpetua, de saracie declarata, si de ascultare obisnuita, sunt atat de departe de a fi trepte ale unei perfectiuni mai inalte, incat sunt capcane superstitioase si pacatoase, in care nici un crestin nu trebuie sa se incurce.

CAPITOLUL 24 – DESPRE MAGISTRATUL CIVIL

Dumnezeu, Domnul si Regele suprem al intregii lumi, a poruncit sa existe functia de magistrat civil, sub El, deasupra oamenilor, spre gloria lui si pentru binele societatii; si pe acestia I-a inarmat cu puterea sabiei, pentru apararea si incurajarea celor care fac binele si pentru pedepsirea celor ce fac raul.

Nu este o incalcare de lege pentru crestini sa accepte si sa execute slujba de magistrat cand sunt chemati la aceasta; aceasta slujba constand in mentinerea dreptatii si pacii, conform cu legile fiecarui regat si grup de state, pentru ca acum, sub Noul Testament, sa declare razboi in situatii cand aceasta este necesar si drept.

Magistratilor civili, fiind randuiti de Dumnezeu cu scopurile amintite mai sus li se cuvine supunere in toate lucrurile legii poruncite de ei, trebuie sa ne supunem noi in Domnul, nu doar de teama de manie, ci si de dragul constiintei, si noi trebuie sa facem rugaciuni si cereri pentru imparati si pentru toti cei care sunt in autoritate, pentru ca sub stapanirea lor sa putem trai in pace si liniste, o viata cinstita si dupa voia lui Dumnezeu.

O paralelă palidă după 1989 ar fi accesul neîngrădit al evanghelicilor în învățămînt, armată, poliție, barouri și diplomație. Cu toate că Scriptura a rămas neschimbată, condițiile sociale s-au modificat astfel că s-a schimbat și teologia evanghelicilor. Să nu uităm și să nu ne mințim: teologia se face într-un anume context cultural, politic, social.

Deci cum vom interpreta Scriptura și Mărturisirile de credință? Sau care dintre acestea două primează? Ce mai spunem despre conștiință?

Izabela sau dama dinaintea bărbatului


Știm cu toții zicala care spune că în spatele unui bărbat mare stă o soție pe măsură. O fi adevărată. Mă tot gândesc că și reciproca poate fi adevărată: în spatele unei femei mari stă un bărbat… mic. Baiul nu e că stă în spate, ci ce face el acolo.

Nu știu cât de mare a fost Izabela. Poate avea doar unu șaizeci. Poate nici nu avea prea multe kile. Dar nu fizicul importă. Cu toate că nu e de neglijat. Nici aspectul. Oricum, se machia.

Izabela este un lider. Sau o lideră. Sau după cum le place altora să creadă, o femeie-n pantaloni. Eu aș zice că mai degrabă o madame de Maintenon. Nu chiar o Hilary Clinton. În nici un caz madame Theacher.

Ahab era impulsiv, oscilant și ușor de influențat. O fi fost bi-polar? Sau doar papă-lapte? Poate Izabela era mai matură. Cu câți ani?

Dar și azi întâlnim destule Izabele. Are și soția mea o verișoară. Dar aici nu e vorba de identificare după nume. Dimpotrivă. Este vorba de identificarea după caracter. Și asta vine la pachet: a ei și a lui. Nu poți fi o Izabelă dacă nu ești căsătorită cu un Ahab. Cu toate astea nu e absolut necesar ca Izabela să fie necredincioasă, atee sau extraterestră. Poate fi chiar creștină.

Prin anii 80 la întâlnirile de comitet ale uneia dintre cele mai mari biserici din Arad, ușa rămînea întredeschisă. Pe hol, pe un scăunuț stătea o Izabelă. De fiecare dată când era vorba de luat decizii importante ea îl chema pe pastorul Ahab afară pentru un moment. Apoi el se întorcea cu rezoluția. Și Izabela purta în semn de supunere baticul, ca toate celelalte Izabele.

Ce să facă Ahab? Să-și dea demisia? Ce să facă complicii celor doi? Chiar așa! Era doar lucrarea Domnului. Și călăuzirea duhului. Duhul Izabelei.

Apoi mai era o Izabelă tot în perioada comunistă. Atîta l-a protejat pînă l-a băgat în spital. De psihiatrie. Apoi l-a omorît. Din neglijență. Și l-a îngropat. Ea era o scorpie. El era un finuț. Ea știa ce voia. El nu mai știa multe. Ea a preluat controlul. Pastorul Ahab a fost chemat la Domnul… Să fi fost voia expresă a Domnului? Cine știe…

Un alt pastor Ahab rupea scaune prin casă cînd se certa cu Izabela. În epoca post-comunistă nu mai riscai să fi arestat pentru distrugere… Era felul lui de a-i spune nu. Noroc că scaunele din biserică erau mai trainice. Oricum nu multe mai sunt ocupate. Nici măcar duminica. Nu știu câtă mobilă mai are prin casă. Dar baiul era mai mare. Erau două Izabele. Una dintre ele avea mai mulți Ahabi în buzunar. Și-i răsucea pe degete. Diplomatic. Sau demonic…

Veți protesta spunînd că există Ahabi și Izabele și printre non-pastori. De acord. Doar că ei nu sunt lideri instituționali ca și Ahab și soția lui. Nu degeaba congresul alege președintele dintre pastori. Sau dintre Ahabi.

Atenție, în fața unui Ahab totdeauna manevrează o Izabelă. Nu uitați!

Acropole în flăcări


În 2012 am selectat cîteva date despre rezistența grecilor față de ocupația nazistă. Grecilor nu le place să fie ocupați. Mă întreb ce s-ar fi întîmplat dacă erau ocupați de sovietici și dacă sovieticii le-ar fi luat o Moldovă sau o Macedonie din patrie, din Elada? Oare ce se va întîmpla mîine, poimîine? Dacă SUA ar fi dictat încă politica în Europa, ar fi apărut o lovitură de stat. Dacă Rusia dictează apar separatiști rusofoni. Cine vor fi rusofonii Greciei?

sursa: Wikipedia

Manolis Glezos (Greek: Μανώλης Γλέζος) (born September 9, 1922) is a Greek left wing politician and writer, worldwide known especially for his participation in the World War II resistence.

1922 – 1945

Born in the village of Apiranthos (or Aperathu), Naxos, Glezos moved to Athens in 1935 together with his family, where he finished high school. During his high school years in Athens he also worked as a pharmacy employee. He was admitted to the Higher School of Economic and Commercial Studies (known today as the Athens University of Economics and Business) in 1940. In 1939, still a high school student, Glezos participated in the creation of an anti-fascist youth group against the Italian occupation of the Dodecanese and the dictatorship of Ioannis Metaxas. At the onset of World War II he was asked to join the Greek army in the Albanian front against Italy, but was rejected because he was under age. Instead, he worked as a volunteer for the Hellenic Ministry of Economics. During the Axis occupation of Greece, he worked for the Hellenic Red Cross and the municipality of Athens, while actively involved in the resistance.

The swastika on the Akropolis

On May 30, 1941, he and Apostolos Santas climbed on the Acropolis and tore down the swastika, which had been there since April 27, 1941, when the Nazi forces had entered Athens.[citation needed] It inspired not only the Greeks, but all subjected people, to resist against the occupation, and established them both as two international anti-Nazi heroes. The Nazi regime responded by sentencing Glezos and Santas to death in absentia. Glezos was arrested by the German occupation forces on March 24, 1942, and he was subjected to imprisonment and torture. As a result of this treatment, he was affected by tuberculosis. He was arrested on April 21, 1943 by the Italian occupation forces and spent three months in jail. On February 7, 1944 he was arrested again, this time by Greek Nazi collaborators. He spent another seven and a half months in jail, until he finally escaped on September 21 of the same year.

1946 – 1974

Glezos on a 1959 Soviet postage stamp.

The end of World War II was not the end of Glezos’ plight. On March 3, 1948, in the midst of the Greek Civil War, he was put to trial for his political convictions and sentenced to death multiple times by the right-wing government. However, his death sentences were not executed, because of the international public outcry. His death penalties were reduced to a life sentence in 1950. Even though he was still imprisoned, Manolis Glezos was elected member of the Hellenic Parliament in 1951, under the flag of the United Democratic Left, also known as EDA (Greek: Ενιαία Δημοκρατική Αριστερά, ΕΔΑ). Upon his election, he went on a hunger strike demanding the release of his fellow EDA MPs that were imprisoned or exiled in the Greek islands. He ended his hunger strike upon the release of 7 MPs from their exile. He was released from prison on July 16, 1954. On December 5, 1958 he was arrested and convicted for espionage, which was common pretext for the persecution of the supporters of the left during the Cold War. His release on December 15, 1962 was a result of the public outcry in Greece and abroad, including winning the Lenin Peace Prize. During his second term of post-war political imprisonment, Glezos was reelected MP with EDA in 1961. At the coup d’état of April 21, 1967, Glezos was arrested at 2 am, together with the rest of the political leaders. During the Regime of the Colonels, the military dictatorship led by George Papadopoulos, he suffered yet another four years of imprisonment and exile until his release in 1971.

Manolis Glezos’ political persecution, from the Second World War to the Greek Civil War and the Regime of the Colonels totals to 11 years and 4 months of imprisonment, and 4 years and 6 months of exile.