Natură moartă cu… păstrînac


sursa: http://www.geocities.ws/henri_matisse_99/mat-s.html

Lorințiu, proful meu de desen din 5-8 era un prof clasic. De modă veche. Era beton la desen. Cărunt, spre 60. Sever. Întotdeauna la costum. Și întotdeauna vorbea cu stil. Și pedepsea cu dreptate. Mai ales pe băieți.

El ne aducea, și eu îl concuram, reproduceri ale pictorilor celebri. Ne-a explicat simbolistica din spatele imaginilor, intenția autorului și legătura cu realul sau imaginarul. Rămîneam ca la dentist. Tot el ne-a explicat asocierile natură moartă cu cine știe cine sau ce. În general asocierile pentru contrast, scoatere în evidență. De exemplu natură moartă cu femeie dormind a lui Matisse sau altele de acest gen.

Natura mea moartă e cu… păstrînac. (Autentic, nu?)

Să mă explic.

Ce înțeleg eu prin natură moartă? Aici unii vor sări în aer, alții vor rămîne fără aer. Trageți o țuică băieți! Sau o dușcă de oxigen. Din recipient.

Natura moartă e biserica. No, am fost prea dur. Să schimbăm. Nu e biserica. Retractez. E lumea. Așa e bine? Lăsați paharul ăla cu țuică jos. Alcoolicilor! Și oxigenul. Că nu mai trebuie. Dar nu-i nevoie să vă țineți de nas. Vă asfixiați!!!

Deci, natura moartă e lumea asta. Că e moartă în păcat. Vie moartă. Sau moartă vie. Un fel de zombie.

Femeia ce doarme e biserica. Nu protestați cum e îmbrăcată, că nu-i treaba mea. Ce-am pictat-o eu? Dar mai bine schimbăm, nu lăsăm femeia acolo că unii vor intra la idei. Schimbăm femeia. Punem păstrînacul.

Acum păstrînacul? Nu ți-a fost de ajuns cu natura moartă? Ne jignești.

Să nu exagerăm. Un păstrînac nu jignește nici pe dracu! Eventual un morcov…

De unde mi-a venit inspirația asta… subită?

Păi, mi-a venit după două posturi de pe un alt blog, după o știre de pe Facebook și după ce de ani de zile mă confrunt cu creștinii militanți. Din ăia ca și prietenul meu american ce acum vreo 15 ani premărea bombardarea Serbiei și voiau să meargă la Belgrad cu fiul său ca să-l captureze le Miloșevici. Sau din ăia mai recenți, de-ai noștri, ce vor să lichideze jumătate din Orientul Mijlociu, jumătate din cel Îndepărtăt și jumătate din cel Apropiat. Cel puțin jumătate din fiecare. Dar numai de musulmani. Și se simte jignit, ba chiar trădat că mai știu eu cine, mai știu eu cînd și unde, și-a cerut iertare de la musulmani că acum cîteva sute de ani nu știu ce creștini i-ar fi cotropit, ocupat, jefuit, chinuit, omorît, tot tacîmul.

Cum se simte Dumnezeu după ce noi i-am făcut cam toate astea.

Dar postul ăsta este prilejuit de o altă scurtă, dar obligatorie, escapadă în Purgatoriu. Ăl meu. Sper că nu și al vostru.

Pe cînd stăteam alături de un alt tovarăș de suferință, cu căștile pe urechi, la căldurică, apare un tip. Timid. Nu puteam să fug. Puteam să mă prefac. Că aveam timp. Dar și el avea timp. Avea și pix.

M-am întors pe partea cealaltă cu un oftat și cu un ochi întredeschis. Tînăr. Ca și mine. Adică cu barbă. După un timp mi se părea că simt o mînă, așa ca o mîngîiere pe picior. Tatona…

Am deschis ochii. Oricum nu aveam ce face. Nici unde merge.

Mă abordează. Dacă mă deranjează să-mi pună niște întrebări. Securitatea! Nu. Doar student. L-am mințit. Am zis că nu mă deranjează.

Cum mă cheamă? Unde stau? Aici am luat eu inițiativa. De unde era el? Franța? Unde Franța? Provence. Născut acolo. Dar de loc? Maroc. Atunci de ce Franța? De părinți. Ce meserie au părinții? Agricultori. De prin 70. De ce agricultură-n Franța? De bani. Știu franceză? De prin 66. Nu îi vorbesc ca să învețe românește. Îl stimulez. Arab sau tuareg? Arab.

Nu îndrăznește să stea jos. Îl invit. Îmi mulțumește. Simțit. Timid. Străin. Precaut.

Continuăm. Știe ce nu știu mulți despre mine. Ce știu eu despre el? Mai nimic. În final îmi mulțumește că am vorbit cu el. Apăruseră trei colegi. Unul negru de-a binelea. Îi cer să-mi spună ceva în limba arabă. Ce? Prima sură din Coran. Un pic nedumerit. Se uită la mine și mi-o recită. Ne uităm ochi în ochi. Mai că-mi dau lacrimile fără să știu de ce. Frumos, îi spun. Ne despărțim.

Salam aleikum!

Al-salamu alaykum!

Conform piramidei lui Maslow faci bine numai după ce nu mai poți de bine. De ce au răspîndit evanghelia creștinii pe cînd erau persecutați, torturați și omorîți? Ca să dovedească că poți să suferi pentru ca alții să fie mîntuiți? Dușmanii tăi să fie mîntuiți? Dușmanii? Care dușmani?

Natura moartă ar fi cum ar fi. Femeia… Dar să sperăm că păstrînacul se va schimba. Pentru că dacă nu se va schimba va fi aruncat afară. Afară e…?

 

The Pain of the Victim: Extending the Reach of Gospel


Mă gîndeam că dincolo de durerea victimei, ne-ar durea dacă am suferi ca alții să ajungă la Cristos? Mă tot întreb cum de unii preferă să-i omoare pe cei ce ar trebui mîntuiți în loc să sufere pentru ei. Pentru o răsplată.

Waging Wisdom

The Confession: Frank DickseeIn the previous post I told a personal story about the healing potential of a public apology from a Christian to a nonChristian. I didn’t realize how deeply that story was going to resonate with readers. As they responded with stories of their own, I thought that it might be worthwhile today to share a thought about why I see that kind of apology as a missing jewel in Christianity.

It’s a blind spot that we have, theologically. Christian doctrines of sin and salvation are big on the moral agency of the sinner and his or her standing before God as guilty, and our pulpits ensure that we get this. It’s a good thing. If we are unwilling to accept that we are sinners, we never make it to the first step of salvation. So far, so good.

But we have an “I-me-mine” problem. If our pulpits are only pounding…

Vezi articolul original 455 de cuvinte mai mult

Our Confession is Good for Their Souls


Ceva de învățat și uneori greu de făcut: a-ți cere iertare în numele altora.

Waging Wisdom

sorry skywritingLike many people who would not consider themselves Christian, I as a Christian have grown to dislike much of what passes as Christianity. If it’s not one thing, it’s another. Talk-radio clichés parroted by the Christian right; the ideological liberalism of the Christian left – both seem to me as different from a gospel-shaped wisdom as night is from day. And far too much privatized pietism and the Hellenistic dualism remain to be swept from our minds.

Inside various kinds of church leadership for decades, I have seen churches run more like business enterprises, psychology sessions, entertainment centers, or political enclaves rather than as sacrificial, life-giving biblical communities working for justice. I have worked in the Christian publishing industry for thirty years and been burned more than once by publishers increasingly organized around the gods of gold and silver more than the God implied in their founding principles. Like churches…

Vezi articolul original 1.159 de cuvinte mai mult