Mai întîi practică, apoi teorie


În bisericile baptiste copiii credincioșilor pot să cînte la cor, să recite poezii în biserică. Poate și celor maturi veniți din afară le este îngăduit să se implice în așa ceva. Dar nu uităm că atunci cînd cineva se simte sau este păcătos nu mai cîntă la cor, nu mai recită, devine pasiv în mod deliberat pentru că a păcătuit. Ba se adaugă zile, săptămîni, luni sau ani de auto-interdicție.

Această practică este împrumutată din Vechiul Testament unde leviții erau separați de restul poporului ales și trebuiau să fie curați pentru a-și îndeplini slujbele. Aceiași practică era în cazul preoților.

Dar oare n-ar fi mai eficient pentru cei ce vin în contact cu biserica să li se dezvolte un sentiment de apartenență care ar ușura integrarea lor? Teoria atașamentului n-a fost inventată de cineva în secolul XX. Ea a fost inoculată în genele noastre încă de la început.

Ca urmare, practica care-i dă celui ce se apropie de Dumnezeu un sentiment al apartenenței față de un grup și de valorile lui îi va fixa mult mai ușor, cu efecte îndelungate, teoria sau doctrina acelei biserici.

În felul acesta bisericizarea, ca să mă exprim așa, devine un proces natural ce se confundă cu nașterea din nou, convertirea și identificarea cu comunitatea. Urmînd această cale credinciosul ce acceptă și este acceptat se identifică cu valorile comunității. El/ea rămîne activ/ă pentru că integrarea continuă. Sensul ei este pozitiv, iar pericolul abandonului personal și/sau al abandonării sale de către comunitate este minim.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s