A few good men – Cîțiva bărbați onorabili


Dilema oamenilor onorabili ce se sacrifică pentru binele celor mulți nu e nouă. N-am să citez prea multe exemple, doar cîteva mai relevante. Hitler s-a sacrificat pentru Germania. Păcat că au murit atît de mulți pînă a ajuns el să moară. Stalin nu admitea ca cineva să intervină în favoarea vreunei victime a sistemului condus de el pentru că ar fi interferat cu binele absolut al statului. Oare de ce Stalin nu s-a auto-epurat? Ceaușescu și-a consumat viața de dragul poporului care-l iubea numindu-l cel mai iubit fiu al poporului. În final atîta dragoste l-a ucis. Pe el și pe soția lui. Au mai fost niște victime colterale…

Ideea e că cineva trebuie să se sacrifice pentru binele celor mulți. În tragedia greacă fiul este dat la moarte de mamă pentru binele poporului. Idee de altfel foarte trîmbițată sub regimul comunist. Dar problematica se concentrează în jurul conflictului dintre a face bine, a rămîne cu onoarea nepătată sau a face și mai mult bine și a risca să îți pătezi onoarea. Ceea ce de obicei eroul principal consideră că este onorabil intră în conflict cu morala absolută sau cu însăși principiul binelui. Paradoxal, nu este cu putință să faci mai mult bine fără să faci și  rău.

De exemplu, un guvern poate da o lege pentru ajutorarea celor fără locuințe ce dorm pe străzi, în parcuri sau pe sub poduri, decretînd că anumite case, apartamente sau hoteluri cu excedent de spațiu să fie puse la dispoziția celor defavorizați. Ideea e bună pentru aceștia, dar proprietarii drept își vor vedea confiscate sau distruse proprietățile pentru care au muncit cheltuindu-și nervi, bani, resurse, timp. Cu alte cuvinte în ciuda unui bine superior, apare un rău iremediabil. Valabil și pentru eroii pasajului de început: Hitler, Stalin, Ceaușescu.

Toată discuția asta mi-a fost reamintită de filmul A Few Good Men. Un tînăr cutează să-i conteste valorile și deci onoarea unui comandant dur ce era în drum spre avansare la Washington. Comandantul ce face caz de onoare minte.

Și aici aș vrea să duc raționamentul meu mai departe. Aș vrea să întreb de ce în Biserică s-au luat atîtea măsuri bune, ca mai apoi să se dovedească că răul ce a rezultat a fost mai mare decît binele intenționat? Cîteva example: arderea pe rug a a Ioanei d’Arc, a lui Jan Huss, convertirea forțată a evreilor din Spania post-maură?

Oare convertirea forțată mai este convertire? Ce este convertirea? A înlocuit Biserica lichidarea unor păgîni cu o convertire formală? Care este marele bine? Cine și-a pătat onoarea, biserica sau evreii?

În ziua de azi multe biserici cer nașterea din nou a păcătosului devenit convertit, dar oare nu cumva pentru un măreț bine ipotetic riscă să-și păteze onoarea și declanșează un rău ce nu mai poate fi întors din cale? Unde trebuie trase limitele?

De ce Biserica din România acționează ca o societate secretă în care nu există Curte de Apel? Dar ce vorbesc eu, nu există nici măcar un minim de proceduri pentru a preveni abuzurile. De cîte ori onoarea Bisericii sau a oamenilor ei a fost apărată arbitrar în stil Tanacu cu vieți măturate sub covor și suflete pustiite?

Dacă tot se întreabă unii de ce Biserica din România a ajuns într-o înfundătură, poate ar trebui să-și pună pe lîngă întrebarea,

Cum de am adus-o aici?

De ce a ajuns aici, dacă pînă acum toate lucrurile mergeau bine și nu a existat nici un semnal că nu este așa?

Care sunt acei cîțiva bărbați onorabili ce își asumă responsabilitatea aceasta și pînă unde sunt deciși să meargă, pînă la Cruce?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s