Să ne închipuim, să ne mirăm și să punem mîna la gură…


Există un gen de scriitură ce începe cu ce s-ar întîmpla dacă… În esență întrebarea nu-i rea. Doar că de cele mai multe ori continuarea frizează ridicolul.

Acum bîntuie ce s-ar întîmpla dacă România ar primi 120000 de musulmani. Eu zic că nu s-ar întîmpla nimic. Raportul este cu aproximație 1/200. Nu s-ar vedea că avem prea mulți musulmani, așa cum nu se vede că avem prea mulți pocăiți (i.e. baptiști, penti, etc.). Așa că n-avem de ce să ne mirăm.

Dar să ne întrebăm, să facem un exercițiu de imaginație. Unul intelectual, dacă se poate. Dar numai dacă se poate. Cine nu poate, să dea pagina, să mă-njure și să plece. Unde vrea.

Să ne imaginăm că e război civil la noi. Că ne batem ca chiorii. Că ne bombardăm. Că ne omorîm. Că ne violăm. Că ne torturăm. Că ne executăm. Că ne abuzăm pîn-la-loc-comanda. Și să mai zicem că unii dintre noi își spun: gata mi-a fost de-ajuns. Și pleacă. Unde? Undeva. Unde le văd ochii…

Apar o sumedenie de întrebări, de loc imaginare. Unde să ne ducem? Cine ne primește? Cum să ne ducem? Cu ce să ne ducem? Merită să riscăm? Ce riscăm? Ce pierdem și ce cîștigăm? Sau dacă e panică, iaca o luăm la sănătoasa, care unde poate și Dumnezeu cu mila…

Și atunci mă întreb: ăștia de plecăm, cum o să ne comportăm, exemplar? O să spunem totdeauna pliz și mersi? Bocianot și kesenom seipen? Oare dintre noi n-o să fie și criminali? N-o să fie și ultrași? Fugari, violatori, hoți, criminali, oameni de nimica? O să plece doar la crem de la crem? Nu o să fie violuri între noi, nu o să fie furturi, nedreptăți și rapturi? Nu o să ne omorîm dacă trecem granița? Brusc se face pace? Ca prin minune? Devenim cuminți ca Fecioara între sfinți și Luna printre stele?

NU.

Mai ieri-alaltăieri prin estul țării 7 mocofani și rudele lor bine intenționate ne explicară cum stă cu violul în grup. Destul să deschid acum televizorul să văd cum stăm cu hoțiile mici și mari. Și cum îi invidiem pe cei ce au știut să fure. Să se-nvîrtească. Să atingă fructul oprit fără să fie pedepsiți. Primari, președinți, consilieri, polițiști, miniștri, actuali și foști prim-miniștri. Și pleava de jos.

Să nu uităm că pușcăriile din România nu s-au construit pentru străini. Că nu aveam de unde să luăm atîția. Ai noștri, noi și numai noi suntem acolo. Cu fîfîfî mici excepții.

Oare dacă am lua-o la vale spre alte zări, nu ne-am rostogoli fără să ținem seama de alte consecințe, cum ar fi curățenia, ordinea, și altele? Acolo nu ne-am da în petec ca în Dăciuța noastră milenară și strict autentic de unică? Bănuiesc că da. Dacă acum autoritățile sunt așa cum sunt, de ce ar fi mai bune într-un dezastru național? Și noi, românii și celelalte naționalități conlocuitoare ne-am purta mai bine?

Deci, io zic că ar trebui să ne mirăm cu privire la alți migranți și să punem mîna la gură. Să tăcem, să fim rezervați. Să dăm pildă. Nu să criticăm, ca să evidențiem automat că noi suntem altcumva. Că suntem altcumva, dar nu garantat mai buni.

Ce ziceți?

La un pas de veșnicie…


Banalul e la ordinea zilei. Și cîștigă tot mai mult teren. Explicația ar fi că excepționalul, ineditul și extremul se întîlnesc tot mai mult și sunt tot mai expuse. Dacă în urmă cu 50 de ani auzeai de o crimă, discutai despre ea o săptămînă. Azi auzi despre cîteva zeci în fiecare zi. Banal. Azi toate se relatează parcă suntem la un pas de veșnicie… și așa au devenit banale.

Moartea a devenit banală. Acum cîteva zile era să cad pe spate peste niște oglinzi. M-am redresat în ultimul moment. Apoi am pus un prelungitor în priză fără să observ că firele nu erau izolate. M-am curentat. Noroc că… Deveneam parte a banalului, la un pas de veșnicie.

Dar ieri am avut parte de altceva. Un banal devenit inedit, excepțional, aproape extrem.

Totul a început acasă. Pregătiri pentru tramvaiul de 11.30. Cernea un fel de burniță englezească. Drizzle sau cum, îi spuneau. Papa la pisici, umbrela deschisă, biletul în buzunar și ușa încuiată temeinic. Cataplac-cataplac cu pantoafe sport spre stație. Sună telefonul. Conversație previzibilă cu cineva ce credeam că era altcineva. Urcat în tram. Conversație de complezență cu o doamnă cu cărucior ce se mută totuși de lîngă mine. O voce masculină undeva la 70+ undeva din spate sporovăiește cu madama despre boli, accidentări în grădină, medicamente scumpe și doctori nătîngi. Să vă spun eu…

Sîmbăteni, stația a doua. Urcă o tanti mică, și slăbuță, pe la 40+ și se înfige în fața mea pe scaun. La geam. Tranca-fleanca pînă la Cicir unde lumea dă buzna importînd umezeală, gălăgie și înghesuiala inerentă. O altă tanti, de data asta dupleșă, tot așa pe la 40+. Roșie-n obraji și evident extravertită se alătură mititelei sfrijite. Evident cunoscute.

O altă maxi-tanti mă înghesuie pe partea dreaptă. Rezist uitîndu-mă după mașinile ce se scurg în ambele sensuri pe șoseaua paralelă. Un șoim zboară la punct fix investigînd probabil o coadă de chițcan. Alți doi se joacă de ți-e mai mare dragul. Sunt transportat într-o lume ideală…

Dupleșa: Și vezi, că nu iești țîgana aia. Am căutat-o ieri la unu. Nu iera. La doi. Nu iera. S-o dus… Știu io indie. La… ăla.

Sfrijita: Nu, că io acolo stau.

D: Aduni hîrtiile. Prima dată. După aia… (O triplare periculoasă îmi atrage atenția și pierd șirul banalităților.) După aia mergi la etaju doi.

Urmază o lecție de profesionism. Bănuiala mea? Le-aș urmări să văd unde lucrează. Ei, dac-aș fi cu 30 de ani mai tînăr ar avea haz…

Pînă în Arad se critică vremurile prezente și se laudă comunismu.

D: Atunci era bine. De 100 de ori mai bine. (Mă abțin) Mama ne cumpăra rahat, bomboane… Eram 7 frați și am avut de toate. Știi cum stăteam? Tăți într-o cameră. Tăți. După aia o început tata să facă alte camere. Era bine. Acuma degeaba ai de toate că n-ai cu ce cumpăra. Și acuma-ș fac căși mari. Să plătească impozite…

La Mîndruloc nu mai sunt locuri. Geamurile se aburesc obturînd cîmpul vizual. Agipul devenit Moll. Eoliana se învîrte destul de bine. Oare cît curent produce?

Dupleșa: Și nu-i mai da bani. Ce, tu ai bani. Io vream săț spun, da era ea acolo. Să-și cumpere țîgări? Și bărbatu-so lucră.

Apoi alte banalități. Cobor. Schimb tramvaiul. Merg la librărie. Iau din nou tramvaiul. Merg la bibliotecă. Din greșeală am luat alt tramvai. Banal, nu? Ajung la bibliotecă. Schimb cărțile. Iau tramvaiul, pe care-l schimb la prima că nu merge unde mergeam eu. Și după ce mai iau un tramvai, cobor și ajung la întîlnire cu un fost coleg de serviciu din vremurile comuniste. Fost secretar de partid. Ne vedem, ne pupăm. Mă pupă nemțește, că el e cetățean german de prin 95.

Cum nu ne-am văzut de vreo 20 de ani, discuții, discuții, discuții. Apă minerală și inerenta toaletă. Banală, dacă n-ar fi putoarea. De fapt e putoarea, apoi toaleta. 1+1 fac 2 și mă spăl pe mîini. Ies din încăperea cu afiș de picioare fără fustă (adică cu pantaloni) într-o atmosferă banală la infinit de veșnicie. Dau colțul și arunc o privire reflex spre dreapta. O fi fost reflexul priorității de dreapta. Cine pîndea degajat acolo? Extremul!

Din fundătura culoarului mă privea Tanti Sfrijita. Mi-a căzut fisa. Mi s-a aprins becul. Neuronul de serviciu și-a făcut datoria: de aia pute-n buda noastră din mall. Semi-baba asta comunistă se crede-n comunism. Își face datoria ca-n vremurile comuniste cînd lucra la stat și timpul trecea, leafa venea.  Atunci și Venea omoară pe Siret…

Normal că-i place comunismu. Comunismul-mi miroase ca buda de la mall. De la școală la ultimul meu loc de muncă buzile intelectuale, școlare sau muncitorești așa puțeau. La spital aceiași afacere puturoasă. La urgență plecai acasă ca și vindecat dacă nu suportai putoarea ce îți rupea nasul. Apoi în capitalism, în toată Anglia publică n-am întîlnit așa budă olfactivă ca-n mall. Buda asta avea o memorie comunistă. Doar în comunism mirosea așa pe aici. Și uite comunismul n-a murit…

Femeile de serviciu serioase au plecat deja în capitalism. Ca doctorii, fierar-betoniștii, asistentele, aitiștii și aitistele noastre. Am rămas cu nostalgicele ce vor să ajungă-n veșnicie întorcînd timpul înapoi din rațiuni olfactive de rahat! Asta nu mai este banal. Au contraire! Sunt la un pas de veșnicie. Mooor!!!

Primul val al migrației post-moderne


În urmă cu ceva timp, poate zece ani, nu mai mult, am văzut titluri referitoare la migrația modernă. Era vorba de Africa, Sahel, Magreb. Se întreba ce este de făcut. Ce măsuri trebuie luate pentru ca populația unei țări nenorocite de secetă, conflicte, sărăcie să n-o ia din loc in corpore și să declanșeze alte conflicte. Mi se părea ceva de domeniul viitorului sau ceva îndepărtat. Și uite că nu mai este.

Un milion de oameni neprogramați, apăruți într-o țară unde mai toată lumea plătește pentru facilități e o dereglare totală. Ce te faci cu microbii ce-i aduc, cu aglomerația, cu murdăria, cazarea, mîncarea, obiceiurile și infracțiunile. Un popor ce năvălește nu vine de dragul tău, nu va merge la cinema, la concert și nici nu va sta la terasa de vis-a-vis să-și tragă sufletul pentru următoarea etapă a călătoriei. Nu va mînca un tiramisu sau niște frankfurteri cu o bere rece. Practic te confrunți cu un milion de cerșetori, potențiali delicvenți ce nu au nimic de pierdut pentru că ei vor în Eldorado.

Evident, nimeni și nimic nu poate opri acest tăvălug ce înaintează inexorabil spre țintă. Dacă vreți o comparație cu invaziile anterioare, dar violente, acolo numărul era împuținat prin luptă. Cînd resursele invadatorilor se împuținau, invazia se oprea. Moartea, foamea, bolile, frigul sau mocirla le puneau capăt. Nu și de data asta.

De data asta invazia nu a fost tratată militar, civilii habar n-au avut ce să facă, politicienii au declarat vrute și nevrute fără să aibă un mandat din partea alegătorilor. Autoritățile locale și cele centrale s-au bîlbîit în mai multe limbi: turcă, maghiară, sîrbă (croată?), sîrbă (slovenă?), germană… Incompetența s-a revărsat pe ecrane de tot felul. Europa cea avansată și doxată a capotat.

O logică simplă ar fi cerut divizarea migranților începînd de la prima pînă la ultima graniță. Izolarea unor grupuri mai mici pentru a putea gestiona criza și ajuta oamenii cu probleme reale de sănătate, copiii, femeile, bătrînii. Parcă asta-i ordinea la noi.

Ajutoarele trebuiau acordate celor ce erau în coada migrației, apoi celor din frunte pentru a fi impulsionați și izolați. Ajungi în punctul A ți se dă asta, ajungi în B ți se dă astalaltă. Așa cum majoritatea dintre noi am constatat autoritățile au acționat asemenea unui părinte lipsit de idei și timp în fața unor copii neascultători și răsfățați ce și-au propus să-și atingă scopul indiferent de costuri.

Poate nu-i cea mai bună comparație, dar migratorii au obținut exact ce și-au propus, cu cheltuieli minime și fără să respecte cerințele ce mi se cer mie să le respect atunci cînd trec o graniță. N-au plătit pentru transport, pentru adăpost, pentru hrană, n-au avut viză, nici asigurare. Oricine apărut de unul singur la frontieră ar fi fost trimis de unde a venit sau încarcerat dacă ar fi trecut ilegal frontiera.

La ce au servit kilometri de gard în Ungaria? La ce a servit legea imigrației ilegale în Ungaria? Spațiul Shengen mai are sens în acest caz? Sau ce va face Elveția cînd se va trezi cu 100000 de migranți?

Revenind la migrația post-modernă, nu se poate să nu remarcăm că acesta este începutul unei noi perioade. Perioada în care cel ce a văzut că migrația funcționează (mai ales vara) își va programa un pic mai atent viața pentru a supraviețui iernii și a pleca spre nord la începutul verii următoare. Dacă vreți o comparație, această migrație reușită spre inima Europei este, ca efect, exact ce a fost 11 septembrie 2001. Nimic nu va fi ca înainte.

Veți spune că autoritățile se vor pregăti. Da, se vor pregăti ca în România: unde, cum, cîți migratori vor fi primiți. Vor fi alocate fonduri și mijloace, personal și locații. Se așteaptă valul al doilea. Ăsta a fost mai mult o repetiție cu public.

Dar dacă va fi un țunami?

Nu vreau să fiu pesimist, pentru că la o populație de circa 800 de milioane un milion în Europa nu contează (dacă ar conta și estul Europei). În ceea ce mă privește România va rămîne tot România. Cu 50 de mii de migratori, din care în cîțiva ani 90% vor pleca spre vest, România va rămîne la fel de bogată, închistată și retrogradă. Sper să nu ne construim un gard la granița cu Serbia. În anii 50 s-au construit cazemate gigant și acum sunt goale.

Dar mai sper că dintre marile și iresponsabile puteri ale Europei vor înceta să facă trafic de arme în Africa și Orientul Mijlociu. Banul e ochiul dracului și dracul ăsta și-a făcut de cap cu zeci de mii de victime. Acele țări din Europa, cît și Statele Unite ce au provocat, au intervenit și au întreținut conflictele din zonă, să facă bine și să rezolve urmările acestor acte. Pentru că ei o duc tres bien merci, și au profitat de pe urma sistemului neo-colonialist. Cotele obligatorii (știm noi ce-a alea de pe vrea comuniștilor) să fie pentru ei.

Noi am vrea cote voluntare.

În concluzie, al doilea val nu se rezolvă cu întreținerea conflictelor din zonă, cote obligatorii, ele îl vor crea pe cel de-al doilea, al treilea și al enălea dacă va fi nevoie. O migrație de acest gen nu se rezolvă cu comitete, ci cu lideri care își asumă și riscuri. Va fi nevoie de specialiști, nu de diletanți.

Totdeauna o migrația are cauze. Găsiți cauzele, rezolvați-le, nu tratați pueril migrația. Așa doar o încurajați. Acestea fiind spuse, gardurile și legile dure nu își au rostul în fața unor fenomene ca acestea. Migratorii vor găsi căi de a le ocoli sau depăși.

În plus, toată această migrație a dat naștere unui fenomen infracțional inițiat de întreprinzătorii exploatatori ai migrației. Pe lîngă droguri și traficul de persoane cauzat de exploatarea sexuală sau muncă forțată, Europa se confruntă cu un alt tip de delicvență, a traficanților de migranți. Un alt tip de exploatare. Să adăugăm la asta și corupția inevitabilă?

Deci să ne pregătim pentru al doilea val.

Frica, psihoza și scolioza


Ne bîntuie frica și dăm în psihoză. Urmarea sau de fapt urmarea voită, este scolioza, pomenită de Murariu P. Emanuel. Ne vom pleca. Pentru că s-a imaginat o Europă a păcii. Fără o mare armată națională, ca să avem mai mulți bani de cheltuit.

Psihoza a fost inițiată de importul de democrație americano-europeană. Importul s-a consumat. Democrația, cu excepția Tunisiei (cine știe pentru cît timp) a dat chix. Și acum se întoarce valul. Murim de frică, groaza se răspîndește exact așa cum vrea ISIS/Daesh. Recitiți Vechiul Testament să vedeți marile invazii ce au trecut peste Israel. Citiți Ezechiel. Groaza se răspîndește și paralizează.

În fața unei amenințări creierul are două soluții: luptă sau fugi. Abandonul nu e o opțiune.

Din păcate, după ce a declanșat două războaie mondiale Europa nu mai dă semne că are capacitatea de a se apăra eficient. NATO este o instituție militară ce nu poate fi activată în cazul unei invazii civile. Polițiile naționale sunt victimele media fiind acuzate de violență, iar miniștrii civili nu riscă căderea guvernului pe motive de fațadă.

Deși internaționale, invaziile sunt tratate ca un fenomen local, ca o amenințare pasageră, efemeră.

Amigdala Europei reacționează doar la amenințări bine definite în prealabil. Nu mai are reflexe. Iar acum situația nu este deloc limpede. Din această cauză Europa se vede marcată de psihoza unei amenințări exacerbate mediatic. O amenințare abil amplificată, exploatată și extrem de prost gestionată. Criza ce traversează Europa este neglijată și pasată peste gardul următoarei națiuni. Pînă ajunge la destinație.

De ce statele primitoare de azilanți/migranți nu îi pun să declare și să semneze angajamente ce o dată încălcate vor intra automat în procesul de pierdere a cetățeniei și vor fi deportați în țara de origine? N-ar fi mai simplu? Justiție pentru toți. Asta ne-ar scăpa de scolioză. Am avea o șira spinării dreaptă în fața tuturor. Chiar și a lui Dumnezeu.

Frica, psihoza și scolioza nu sunt opțiuni pentru o națiune sănătoasă. Nici pentru o biserică normală. Isus nu l-a lichidat/exclus pe Iuda, cu toate că știa ce avea să facă. Misiunea noastră nu poate reuși prin eradicarea răului din societate, din lume. Misiunea noastră trebuie îndeplinită în ciuda existenței răului din lume. Isus nu s-a căsătorit, n-a avut copii, cont la bancă, cenepe, card de sănătate și nici n-a alergat pe bandă ca să scape de kilogramele sfintelor ghiftuieli din casele bogaților. Dimpotrivă.

A luptat pînă la capăt și a biruit.

PS Mai țineți minte cum se băteau frații pe ajutoare în anii 90? Și-i criticăm pe migranți?

Crăciun 2015


Granița cu Serbia.

Creștini cu cozonaci, felicitări, vin roșu, friptură și cîrnați dau să rupă cordoanele de jandarmi.

De partea cealaltă a graniței asiaticii rebegiți de ger.

O ultimă încercare.

Eșec.

De ciudă, pruncul fumător al unui creștin mai liberal aprinde un pachet de petarde trimițîndu-l cu o superbă degajare peste gard. Parcă a aruncat pisica moartă.

Petardele răpăie ca mitraliera, asiaticii dau dosul ca turcii la Rovine, Călugăreni și Plevna.

Jandarmii șarjează mulțimea creștină deja îmbarcată în săniile trase de cai pe zăpada sclipitoare a patriei mume. Se aud înjurături pe aceleași teme. Multă anatomie, zei, morți și se pomenesc rudele de gradul I.

Televiziunile prezintă știrea rupătoare despre bătălia de la graniță lăsînd în suspans întreaga nație.

Tembeliziunile externe comentează de la fața locului cum armata română și un grup de cetățeni intransigenți, islamofobi, xenofobi și agorafobici au atacat cu arme automate traficate de creștinii republicani din SUA grupul pașnic de migranți ce se rugau cu fața către Ierusalim.

Presa internă menționează implicarea prim-ministrului și a președintelui după ședința de ceseatee în evenimentele de la graniță.

Guvernul sîrb a emis un comuniche asupra eveimentelor cerînd ajutorul Rusiei: 150 de avioane de vînătoare, 3000 de tancuri T 92,  circa 300 de helicoptere și 400 de transportoare blindate plus ceva gaz, icre negre și jumătate din tezaurul României drept compensații.

Ambasada sîrbă a înaintat un protest la guvern, Antena 3 și Trinitas.

Obosiți de atîta (o)misiune externă creștinii au cîntat două imnuri vesele la intrarea în urbea lor natală, au închinat un pahar de vin fiert după o țuică dreasă bine și au făcut nani în fața televizorului la gura sobei. Nu s-a eliberat colecta.

De migranți nu s-a mai auzit nimic. Unii spun că au trecut Mediterana înot, alții că au emigrat în țările calde.

Cei doi afgani prinși în septembrie de autoritățile române au fost eliberați și urcați în primul tren spre est ca să vadă de unde răsare soarele. A doua zi au sunat femeia de serviciu a centrului de tranzit. Din Londra. Au fost primiți în emai faiv.

Urmează revelionul la granița cu Ungaria. Acolo să vezi petarde!

De Alexandru Nădăban Publicat în 2015, haz

Mizerabilii, misiologia și misiunea…


La școală am făcut un trimestru parcă de misiologie. Școala avea misiuni pentru toți: făceai ce aveai chef în domeniul ce-ți convenea. Unii împărțeau tractate, alții mergeau prin închisori, alții prin școli, alții predicau, alții-i ajutau pe cei nevoiași, șamd.

Am citit cărți despre misionari renumiți prin Africa, Asia, America, Europa. Încă n-am trimis unul pe Lună…

Ideea era că ești chemat să te duci undeva departe, în necunoscut, pentru Domnul. Puteai muri, și chiar unii misionari mureau.

Era ceva să ajungi misionar. Nu era rău să mori în exercițiul funcțiunii. Erai martir. Totul avea o aură de mister, de sfințenie și spiritualitate. Lăsai totul și plecai să-ți dai viața pentru Isus Cristos. În timp sau imediat. Lent sau deodată. Dar asta îți dădea un statut special. Creștinii se împărțeau în slujitori și slujiți, dar misionarul era slujitor superior pentru că-i slujea pe cei necredincioși. Dacă vreți, creștinii își iubeau aproapele, dar misionarii creștini își iubeau (și) dușmanii.

Să nu uităm că la noi în țară titulatura editurii ortodoxe îngloba (poate și acum, nu am verificat) cuvintele Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Concluzia? Tot românul un misionar.

Dar acum cu musulmanii ce ne colindă mai pe aproape, ce-mi văd ochii? Misiune? De unde atîta misiune? În bisericile evanghelice ne lăudam că mergeam cu corul tinerilor în misiune la biserica din Bobohalba, duminica, ca să se cunoască tineretul.

Ei, acum ne-a ajuns! Poate vom înțelege ce înseamnă misiune adevărată.

Nu vă fie frică, nu trebuie să mergeți peste 7 munți și 7 mări ca Făt-Frumos. Nici nu trebuie să vă abandonați averea și promițătoarea carieră. E destul să ajutați un biet refugiat.

Cum? Cînd lumea mi-e deschisă a privi gîndești că pot ca întreg aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?

Sau de-un gard? Să nu ne facem iluzii. Nici Ungaria, nici Austria, nici România nu are o conducere creștină. Nu cred că guvernele vor acționa sub impulsul mizei teologice. E vorba de putere, de controlul populației, de forțe internaționale și de amenințări asimetrice. Serviciile secrete o știu mai bine. Războiul electronic, chiar este în curs de desfășurare. Zvonurile au început să încolțească.

Dar totuși, ce s-ar întîmpla dacă am înțelege că cel ce ține universul este tocmai Dumnezeul nostru? Cel de la care mărturisim că primim totul.

În fiecare dintre noi zace un Jean Valjean, un inspector Javert sau un preot ce-l adăpostește pe Jean Valjean, îl ospătează, îi umple desaga cu cele sfinte și minte poliția. Putem fii mizerabilii sau putem fii fiii luminii.

Oare ce-ar fi face Cristos?

Cum înțelegea el misiunea?

Sincer? Și ce-o să facă?


Mă uit la imaginile de la granița sîrbo-ungară. Poliția dă cu gaz, apă și baston. De partea aialaltă se dă cu pietre. Ok.

Faza 2

Ungurii deschid baricada, se poate intra. Cei ce au dat cu pietre și au făcut mare tămbălău vor avea curajul să treacă? Păi ce le va face poliția?

Faza 3

La graniță se prezintă 5000 de cetățeni UE, indiferent de religie, ce vor lua cu ei și vor garanta material și ideologic pentru azilul refugiaților. Fiecare cetățean va lua minimum 2 refugiați, dar nu mai mult de o familie. Asumarea responsabilității comune azilant/gazdă se încheie un contract și se depune o cauțiune de circa E6000/persoană ce garantează cheltuielile în caz că refugiații dispar. În plus se prevede o amendă de E 30000 în caz că refugiații sunt exploatați sau alungați de către gazde ce se obligă să-i ajute la integrarea lor în societate.

Faza 4

Se încheie criza.

 

Life Spun Out of Control


Waging Wisdom

refugee tent city [Klaus Reisinger]It’s invigorating, at least it is to me, when different things unexpectedly hit you inspirationally in a short space of time. But it can also be sobering. Recently Chris Seiple tweeted that Oskar Schindler spent all his money saving people of a faith not his own. Are we still capable, Chris mused, of such sacrificial love?

As I was challenging myself with that, aware that Chris was alluding to the severe need faced by countless refugee families in the Middle East, I happened to read a clever take on a summer blockbuster film, Fantastic Four. Written for Sojourners by Lindsay Kuntz, the article turns on the question of leadership. Here is my takeaway: we Americans can end our wistful hunger for Fantastic Four leadership against evil by becoming leaders fighting evil ourselves.

“Many American Christians say they are hungry for leadership,” Lindsay writes, “but what are we actually doing…

Vezi articolul original 776 de cuvinte mai mult

Întrebare cinică: refugiații cui?


La granițele UE intră refugiați. Legea internațională de pe vremea lui nea Nicu zicea că dacă vrei azil politic te prezinți la cea mai apropiată secție de poliție imediat după ce ai intrat în țară. Acum ar trebui să te oprești în prima țară și să întrebi dacă se poate. Nu am înțeles de ce Germania i-a chemat pe refugiați la ea acasă fără să îi ajute. Dacă beneficiezi de refugiați, pentru că spui că ai lipsă de mînă de lucru, ia-i și du-i. Angajează autobuze, trenuri, avioane, bărci, ce vrei, dar nu ignora legile țărilor prin care vrei să-i treci. Sau să treacă ei ca să îi primești pe gratis. Ai spus 500000 pe an și nimeni nu a uitat. Toată Asia, Orientul Apropiat sare-n sus de bucurie. Ce am fi sărit și noi românii după 89, dar noi a trebuit să stăm în lagăre sau am fost trimiși înapoi. Apoi ne-am școlarizat.

N-am nimic cu refugiații. Încerc să-i înțeleg. Dar e o aventură. Să crezi că poți să treci ca vodă prin lobodă prin cîteva state, e o aventură. Apoi să mai ai pretenții, îți faci aventura mai imprevizibilă. De asta ai nevoie?

Să impui cote de refugiați e iar o politică total nepopulară și oportunistă. Serios? Pe ce legislație? Și după ce criterii? Nu te gîndești că ai noștri o să-i linșeze? Și atunci cine e de vină, mortul? La 25 de ani de la ieșirea de sub obrocul comunismului încă nu vedem bine și ne vreți integrați, recunoscători și pacifiști. Păi noi nu ne-am reglat conturile cu rușii (unde-o fi tezaurul ăla, că mor!), cu ungurii (unde-i fi mormîntul lui Tisza să-i ardem oasele?) sau cu noi înșine (cine-a tras în noi în decembrie 22?). Și acum vreți să dăm exemplu. Nu, noi nu putem să dăm exemplu. Nu suntem în stare. Și nici nu vrem. E bai, dar ăștia suntem. Vă e frică de ruși? Noi suntem în prima linie. Voi nu. Ne vreți, ne faceți pe plac.

Germania și restul lumii n-au decît să ia milioane de refugiați. Pe noi nu ne-a primit nimeni. (Așa credem noi.) Am muncit sau am furat din greu să fim recunoscuți acasă sau în străinătate.

În concluzie, de refugiați ni se rupe inima, ne doare sufletul, dar poporul îi transmite Europei, personal doamnei cancelar Angela Merkel că nu. Sau să-i ia Țiriac, regii asfaltului, marii asiguratori, transportatori, finanțiști, proprietari, clubiști, politicieni și masoni. Și mai-marii Bisericii Ortodoxe, și celorlalte mai mici sau mai catolice. Nouă, credincioșilor rămași, să ne dea dispensă.

Eventual un post de televiziune să facă un teledon.

Refugiații? Nu-s ai noștri.

La gard cu ei. Bine că nu e încă la zid… Dar nu se știe ce va fi mîine.

 

Divagații despre istoria trecută și viitoare (1): ce ne facem cu viitorul?


Se spune că istoria este știința din care nimeni nu învață nimic niciodată. Nimic mai adevărat. Nimic mai trist și nimic mai inutil. Dar dacă ar fi să o iau pe urmele altora, istoria este ciclică. Prostiile se repetă pentru că vrem să experimentăm personal, nu să învățăm din experiența altora. Nu om fi noi mai proști ca alții. Și totuși…

Am început cu această digresiune pentru că săptămînal voi aborda un subiect din Istoria Bisericii la AltFM 102.0. Cît vor ține balamalele. Cum nu am ambiții prea deșarte, am întrebat cine ce vrea să discutăm. Nu s-au arătat multe sugestii. După Savonarola din Florența, Philipp Spener pietistul, un prieten mi-a sugerat o temă ipotetică, dar de mare interes: va fi creștinismul în secolul acesta în mai mare dificultate decît era pînă a fost legalizat în Imperiul Roman?

Presupun că tema prezintă un oarece interes pentru postacii și postacele ce sunt alarmați de diferite teorii ale conspirației, de cine mai e 666, de vaccinuri, de migrația și refugierea în Europa și America de Nord din Africa și Asia, în special a musulmanilor. Apoi mai este secularizarea, liberalismul religios, libertinismul, oficializarea căsătoriilor gay în SUA, schimbări de sex, PP, genetica, eutanasia, alegera unui președinte republican în SUA (din nou SUA), papa de la Roma, Benny Hinn, comete, cărți și banduri controversate, alți ereziaci.

Deci cu alte cuvinte, dacă vine peste creștini apocalipsa în varianta secolul XXI, o să mai existăm, o să mai rezistă, vine Domnul, mai stăm, ce se va întîmpla? La toate astea pot să răspund ferm, concis, clar și răspicat: NU ȘTIU!

Și dacă luăm în considerare secolele de început ale creștinismului, va fi mai rău, mai bine, la fel sau altcumva?

În primul rînd, dacă e să luăm Apocalipsa ca pe o carte profetică, vreau să spun, că din toate ce se vor întîmpla, dacă vine sfîrșitul, nu putem face altceva decît să ne ținem credința cea bună. În rest, nu putem influența istoria. Așteptăm răzbunarea: Isus se va întoarce și îi va zdrobi pe toți vrăjmașii. Mult sînge va curge…

În al doilea rînd, analizînd primele secole și comparîndu-le cu ultimele, vom vedea că în primele nu a existat o dorință de a schimba lumea. Lumea exista. Creștinismul nu avea un program politic, economic, social, ecologic, educațional. Creștinismul nu avea o conștiință holistică despre sine pentru că nu exista nici globalizarea, nici comunicații rapide. Și dacă voiau să fugă din calea nenorocirilor, oamenii nu fugeau prea departe. Dacă te duceai prea departe riscai la fel de mult ca atunci cînd stăteai acasă și așteptai să ți se decidă soarta. În afara cazului că erai creștin într-un popor migrator. Au existat niște cazuri.

Apoi, pînă la controversa cu privire la data sărbătoririi Paștelor creștinismul n-a prea avut de luat decizii universale. (Primul conciliu adevărat ecumenic s-a ținut abia la Niceea în 325.) E drept că s-a confruntat cu eretici și erezii diferite: Marcion, Montanus, gnosticismul fiind printre primii/primele. Cam atunci a început standardizarea crezului, a liturgicii, canonului Scripturii și believe it or not, au apărut preoții și bisericile, acele clădiri unde se strîngeau creștinii. N-am uitat nici botezul, euharistia și imnologia, plus un pic de artă creștină, nici limbile liturgice: greaca, latina, ebraica. Cel puțin așa susțin cei mai mulți dintre istorici.

Social, creștinii nu au stîrnit nici o revoluție, nu erau de stînga sau de dreapta. Erau și atît. Apoi au ajuns să fie persecutați, în secolul III chiar sistematic. Nu le vom uita pe cele două martire Perpetua și Felicitas, comportamentul, viziunile sau visele lor. Ortodoxia sau lipsa ei nu este sancționată violent, primul teolog creștin fiind Origen ce mai apoi a fost afurisit postum împreună cu Arie, eunomie, Macedonie, Eutih, Apolinarie, Nestorie în secolul VI.

Religiile existente, de la mitraism, religiile misterelor, oracole și zeii arhicunoscuți ai Romei, Olimpului și Egiptului nu au atentat la exclusivismul creștinismului mai mult decît cultul împăratului roman. Creștinismul a fost perceput ca o amenințare politică. dar în același timp fie spus că mama viitorului împărat Constantin era creștină, el se presupune că era însoțit de un episcop ce i-ar fi interpretat viziunea de la podul peste Milvius.

În comparație cu situația din ziua de azi, creștinismul era mult mai anonim, mult mai secret, dar poate mai tranșant. Martirajul bătea la ușă cu soldați și magistrați romani, cu spectacole în circul unde puteai sfîrși ca hrană fiarelor. Creștinul nu era invidiat deloc. Doar unul dintre cei 12 apostoli se pare c-a murit în patul său. Apoi spre sfîrșitul secolului III persecuția a devenit mai sistematică și mai acerbă.

Evident că în secolele de început nu existau mega-biserici, organizarea centralizată de acum, comunicarea și libertatea de mișcare, cu toate că se vorbea foarte mult dialectul koine și toate drumurile duceau la Roma, dar viața era mai simplă, mai puține resurse, mai multe amenințări.

Acum existăm într-o societate post-Darwin, post-Freud, post-Nietzsche, post-comunism, știința se extinde, naționalismul încă pune probleme, creștinismul este în cea mai mare parte instituționalizat. Principalele provocări sunt: materialismul, intransigența islamică, reducerea creștinismului la o religie a vorbelor, a cîntecului și a interiorului în multe țări, abandonarea moștenirii istorice a creștinismului în Europa de vest.

Enumerate mai sus sunt unele realități ce sunt percepute de unii creștini ca amenințări, de alții ca provocări, iar alții le ignoră. Care va fi impactul lor? Se poate discuta, putem prognoza, dar nimeni nu știe sigur. Pentru că istoria este fluidă, nesigură, imprevizibilă. Ea se poate discuta, dar se poate foarte puțin influența. Asta dacă ai un Dumnezeu mic.

Rămîne să discutăm și vineri de la orele 15.00 la 17.00.

God, the Bible, and American Politics


Waging Wisdom

Donald Trump & White HouseFor some of us poor souls, the current season of America’s presidential primaries makes it hard to guard against becoming even more cynical about politics. One of those clever, anonymous writers in The Economist calls it “the primary effect,” aptly noting that candidates “must tack to the extremes in order to win the support of the committed enthusiasts who vote in primaries, only to shift back to the centre in the Presidential election.”

A net effect is that voter cynicism increases because, on the one hand, constituencies supporting the extremes don’t see their candidates elected, while, on the other hand, voters who thank God for that result are nevertheless dismayed at seeing the entire show now endlessly well-oiled by money (thanks to two recent US Supreme Court decisions). But let’s be honest. We all like a good show. And we’re getting one just now. The problem is that the US…

Vezi articolul original 1.831 de cuvinte mai mult

Poporul român și arabii musulmani


În august 1968 am văzut pe viu cum autoritățile comuniste le-au permis cehoslovacilor, ce nu aveau curajul să se întoarcă acasă prin Ungaria, să fie cazați pe gratis la internatul Școlii Sanitare din centrul Aradului. Oamenii veneau din Bulgaria sau își petrecuseră concediul pe litoralul nostru. Nu am habar dacă au contactat autoritățile din țara lor de origine.

Opinia publică era de partea lor nu numai aici, ci mai peste tot. În plus, România nu contribuise la invazia sovietică, deci era vorba de o confirmare oficială a poziției lor. Nu știu dacă au primit altceva în afara cazării, dar asta nici nu mai contează.

Contează că atunci reacția opiniei publice a coincis cu cea a autorităților. Eram cam aceiași cultură, aveam același dușmani, voiam aceiași libertate. Îi simpatizam că erau mai curajoși și începuseră reformele. În ciuda invaziei pactului de la Warșovia și a iminenței invadării țării noastre eram plini de optimism și aveam confirmarea că ceva se va schimba. Se întîmpla ceva bun.

S-a întors o foaie atunci.

Apoi cehoslovacii au plecat acasă.

Acum e război în Africa de Nord și în Orientul Apropiat. Opiniei publice din țară nu îi pasă. Războiul de acolo nu numai că nu ne comunică nimic, dar e vorba de un dușman tradițional, istoric și direct. În cei 12 ani de școală din țară am fost învățați că ne-am bătut cu asupritorul turc, l-am omorît pe mohamedanul setos de sînge, femei, prunci, bir, haraci, peșcheș, bacșiș și ciubuc. Halvaua, rahatul, sarailile și baclavaua nu au convins. Mircea, Ștefan, Mihai, Peneș Curcanul și sergentul din Vaslui ne povesteau despre Rovine, Podul Înalt, Călugăreni, Plevna și Smîrdan. Nici un lucru pozitiv despre turci sau despre religia lor.

Filme, cărți, manuale, muzee adînceau prăpastia istoriei dintre noi și turci, dintre ortodocși și musulmani. Pentru noi musulmanul de acum este musulmanul de atunci. Arabul de acum e turcul de atunci. Moarte, pustiire nu azil, înțelegere și mîntuire.

Cote obligatorii de refugiați în România? Păi ce e aici, Germania? Nu pot alții să ne învețe ce nu au putut sovieticii! Cine se cred? Noi suntem aici pe veci stăpîni. Opinia publică nu vrea refugiați, azilanți, emigranți musulmani arabi, negri sau de alte culori. Noi vrem albi, creștini, dacă se poate cît mai ca noi.

Nu mă înțelegeți geșit. Nu sunt insensibil la suferința străinilor. Doar că poporul meu nu poate înțelege suferința lor. Am fost dresați cu privire la dușmanii noștri, la suferința proprie ce este mult mai importantă decît a altora. Și dresajul a prins bine.

Cred că de fapt suntem mult mai comuniști decît am crezut, că suntem și mult mai puțin creștini decît am crezut că suntem. În ciuda istoriei recente.

Nu vedem în suferința arabilor musulmani nimic să rezoneze cu cultura noastră, cu trecutul, prezentul sau viitorul nostru. Și asta ne orbește. Cel puțin momentan.

Europa, s-ar putea să ai dreptate și să fii salvarea musulmanilor arabi. Noi încă nu vedem asta. Și nu vedem necesitatea implicării noastre. S-ar putea ca generația noastră să piardă o ocazie unică. Dar nouă nu ne pasă. Am fost, suntem, vom fi. Suntem ca Dumnezeu. Sau poate suntem Dumnezeu. Îmi pare rău, dar opinia noastră publică are dreptate. Pentru că e a poporului meu.

Cu tristețe,

Alexandru Nădăban

Creștinismul, islamul și minunile actuale


Allahu Akbar!

Așa vor fi strigat noii coloniști islamici ajunși la granița cu Austria. Au trăit o minune. Minunea traversării a două sau chiar trei state din Uniunea Europeană pentru a ajunge în Canaanul imaginat. Culmea, dintr-o țară islamică aflată la cheremul unui regim socialist și sub atacurile unor diverse organizații islamice, sirienii preferă pornografia liberă, murdăria cărnii de porc, a alcoolului și existența bisericilor și sinagogilor statele Europei în locul unei culturi pur islamice. Ideologic, Europa a învins prin neprezentare, la scor de for-fight.

Marii adulatori ai islamului fundamentalist n-au fost în stare să păstreze poporul islamic aproape de credința lor pură, sacrificatoare a propriilor vieții. Zeci de mii de musulmani pleacă de pe teatrele de operațiuni fără să se arunce în aer spre slava lui Allah. Spiritul practic, pragmatic a învind oare credința milenară a poporului arab? Bătălia a fost cîștigată, dar nu și războiul.

Dar cine știe, mai este timp, loc și în Europa încă există apă și papă. Să vedem dacă bacea Putin nu închide robinetul la gaz peste trei luni. Și să sperăm că India, China și Brazilia continuă să producă și să stea pe loc. Și să vedem reacția papei ce ar trebui să dea ordin să se deschidă zăgazurile cerului să curgă binecuvîntarea peste ambele credințe demne de un Dumnezeu așa de mare.

Și poate prețul țițeiului se va menține.

Canalele Discovery ne țin memoria trează referitor la vitejia israeliților ce și-au eliberat ostatecii de pe aeroportul din Entebe. La fel și cu privire la marele pod aerian pentru aducerea în Israel a etiopienilor, chipurile urmași ai relației Solomon-regina din Saaba. Nu erau evrei așa de proști să-i aducă pe etiopieni doar într-o excursie de plăcere. Și nici nu cred că au fost așa de proști și nu știau că n-a existat nici un fel de urmași ai personajelor mai sus-pomenite. Pur și simplu un etiopian cu creier a generat mitul originii, ca apoi după ce dinastia lui a fost lichidată, succesorul să inventeze un alt mit al genezei de la Moise. Iată cum și de ce Biblia e uneori folosită politic.

Dar Israelul modern a profitat de un aflux de mînă de lucru ieftină, de import genetic și de toate tensiunile ce au apărut ulterior legate de rasism, integrare, religie. O rasă pură ca evreii s-au pomenit cu un cal troian adus și introdus ca prin minune în inima unei rase murdărită doar prin căsătorie. Etiopienii fără școală au luat cele mai prost plătite joburi, joburile cele mai nasoale, normal. Să vă mai amintesc care sunt lozincile dreptei extremiste din Europa și confiscarea joburilor de către noii veniți? Nu-i nevoie.

Revenind la creștinism, islam și minuni, e clar unde sunt minunile. Nu în Europa teologiei liberale. În Europa liberală a teologiei sociale. Pe care noi ne dăm în vînt să o imităm mecanic. Și în Europa islamică. Deci e loc și pentru minuni. Doar că pentru astfel de minuni nu toată lumea e dispusă să-și dea viața. Păcat de cele două războaie mondiale iscate de Europa, dar cu mici excepții, ați auzit în ultimii 50 de ani de martiri creștini prin Europa? De cei islamici e plină lumea, nu mai vorbim de Europa. Ei își dau viața, chiar dacă prostește, aruncîndu-se în aer, dar trebuie să recunoaștem că sunt dispuși să plătească cu viața pentru credința și ortodoxia lor. Și asta face publicitate foarte bună.

Mă întreb totuși, care ar fi soluția în cazul în care România s-ar confrunta cu zeci de mii de trecători. Nu va fi așa că-i avem pe ruși, Dunărea și nu suntem pe direcție. Dar în cazul unui conflict nu se știe cine, unde și cînd va bate la poarta noastră.

Și atunci să vezi minuni într-o țară de mii de ani creștină!

Prosteala continuă, doamna Merkel delirează


În vreme ce producem filme cu violență împinsă la extrem și sîngele inundă ecranul, crainicii știrilor ne somează să ne pregătim emoțional să nu fim disturbați de imaginile ce urmează. Nimeni n-are bai cînd apar cadavre de copii transformate în opere de artă. Ba se strigă să fie deschise granițele ca să nu mai moară astfel de ființe nevinovate. Pentru gustul unora granițele șenghen nu sunt destul de deschise și ar trebui mai deschise.

Evident trăim într-o lume care a impus nebunia și iraționalul ca mod de viață. Altfel nu îmi explic de ce guvernele unor țări occidentale (împreună cu aliații lor Turcia, Arabia Saudită, Egipt) au atacat alte state, chipurile aflate sub conducerea unor dictatori. Dictatorii au fost baiul. Vrei să scapi de un președinte, îl faci dictator. Hitler, Mussollini, Sadam, Gadaffi. Îi uităm pe alții.

Și devenind rațional, referitor la copiii sirieni înecați în Mediterana (http://www.mediafax.ro/externe/umanitatea-a-esuat-rusine-rusine-rusine-un-artist-i-a-adus-un-omagiu-baietelului-inecat-foto-14701661) m-am întrebat ce aș face eu dacă aș pleca cu copiii într-o excursie transcontinentală. Că de acolo mă gîndesc că ar trebui să încep. Dacă aș eșua lamentabil copiii mei morți n-ar deveni subiectul unei opere de artă. Aș ajunge la închisoare, pe pagina întîi a ziarelor și aș fi condamnat de opinia publică. Asta dacă n-aș fi political correct…

În primul rînd, dat fiind periculozitatea afacerii și lungimea ei, aș fi fost alături de șoția și copiii mei. Asta după ce m-am înarmat cu toate informațiile necesare și aș fi avut buzunarele doldora cu bani, valori demne de o astfel de aventură. Să iei viața de la început într-o altă lume ce scrie altcumva, ce are alte valori și care vorbește altă limbă nu e o bagatelă. Nu pleci într-o croazieră de o zi. Nici într-o plimbare de plăcere. Asta dacă aș fi un tată responsabil.

În plus aș face un traseu, aș da niște telefoane, m-aș informa. Aș adăuga un mare coeficient de risc. Numai dacă n-aș avea încotro aș pleca. Dar să zicem că n-am. Totuși n-aș accepta să-mi trimit soția și copiii în condiții precare într-o astfel de drumeție periculoasă peste mări și țări nici dacă soția mea ar fi cea descrisă în ultimul capitol din Proverbe. E femeie și e vulnerabilă. Nu eu, eu n-aș fii.

Deci, cine este inconștientul pentru care trebuie să plîngă o lume întreagă? Cui nu i-a păsat de copii și soție și i-a trimis la moarte? A făcut-o prin credință? Halal credință!

În contextul dat, doamna Merkel delirează cu non-șalanță: să nu creadă cineva că ea încurajează valul no 2 de refugiați/emigranți. Nu crede nimeni doar dacă e nebun. Și un cimpanzeu cretin știe că întărirea pozitivă (o recompensă, cu alte cuvinte, orocedură ce ni se bagă în cap de ceva timp), dă roade imediat. Bătaia ruptă din rai nu mai funcționează pentru că am declarat-o în afara legii. Deci o pedeapsă, o întărire negativă, nu ține. Nu mai poți să-i forțezi pe oameni dacă ei nu vreau ceva.

Mulțumim doamnă Merkel că ați deschis zăgazurile infracțiunii internaționale pe motive umanitare. Adio ordine, poliție, armată, stat. Bine ai venit haos, libertate fără margini și prosteală. Na c-am început să delirez ca doamna cancelar!

Ca să nu închei într-o notă negativă, ci foarte negativă, m-aș întreba de cîți europarlamentari este nevoie să se schimbe un bec? De toți, bineînțeles. În toată Europa asta mai mult sau mai puțin unită, ce este leagănul civilizației moderne, nu se află o minte, două, mai luminată să ne scoată din impasul ce alte minți, tot europene, l-a creat? În toată pleiada de pieigidiuri, educheitări, om deta și alte categorii nu se arată un salvator asemenea lui Mesia? Unii ar spune că și lui i-a trebuit (so tu spic) 300 de ani să răzbată în Imperiul Roman. Dar mă gîndesc, le trebuie timp… și altceva.

Să mai apară de undeva un soț inconștient cu familia decedată pe valuri, să mai moară pe malurile Europei niscaiva copiii trimiși spre bunăstarea europeană, să intre-n panică vreun sat de pescari răzbunători asediat de turiști ad-hoc și imobilizat de politicieni deștepți. Prosteala continuă, de data asta pe banii doamnei Merkel. Cu delirul de rigoare. Grecia se simte un pic răzbunată și așteaptă calmă valul următor. N-ar trebui să mutăm Germania mai în sud, mai la mal? S-ar simplifica mult problema. Ba chiar s-ar rezolva.

Îmi aduc aminte de ziarele din Marea Britanie din anii 90 ce spuneau că țiganii sunt români și că trebuie primiți cu brațele deschise. Apoi a trebuit să-i luăm înapoi. Și au umplut Daily Mail de țigani ce trăiesc bine-mersi pe cheltuiala statului britanic. Am văzut cum de o echipă de muncitori la negru din Franța a fost deportată împreună cu niște cerșetori și hoți. Vreo cinci. Erau ilegaliști.

Nu repetă figura francezii și englezii? De ce? Că nu-s creștini? Că nu-s din Europa de Est a executatului dictator Ceaușescu?

Delir, prosteală.

Prosteala de la granița Europei Unite


Am făcut armata. Am tras cu armele ce ucid oameni în Orient. Cu pat rabatabil, fără pat rabatabil. Cu încărcător de 30 sau 40 de cartușe. Am fost învățat să-i opresc pe invadatori cu tunul. În caz de invazie lupta trebuia să se dea cît mai aproape de graniță.

Ca să trec granița aveam nevoie de un pașaport. N-am avut așa ceva înainte de 1991.

Granițele Europei n-au fost nicicînd mai lesne de trecut ca acum. Zeci de mii de oameni neînarmați le trec în cîrduri precum cocorii pe aceleași rute de migrație sud-nord. Ce bine că iarna e pauză. Să spunem mersi că oamenii ăștia nu sunt înarmați.

De fapt vorbesc prostii: sunt înarmați. Cu credința lor. Cu o credință ce o zguduie din temelii pe a noastră. Nu că a noastră ar fi mai slabă. Sau mai ieftină. Sau mai neajutorată. A noastră e cea mai bună, că altfel n-ar fi a noastră.

Mai vin înarmați cu o gură flămîndă. Unii îi compară cu lăcustele Exodului din Egipt. Poate ar fi cazul să ne amintim de miile de tone de mîncare expirată sau pe cale de expirare ce sunt aruncate la gunoi în toată Europa. Chiar și la noi.

Granița șvaițerului Șenghen a dat kix. Migrația modernă ce beneficiază de foloasele telefoniei mobile și ale internetului dă roade. E doar începutul. Primăvara arabă s-a transformat în vara europeană. Presimt o iarnă pe măsura înghețului siberian cu mari probleme de cazare.

La adăpostirea miilor de trecători prin granițe ar putea contribui bisericile, acele clădiri goale în timpul nopții cel puțin. Dacă biserica este pe măsura clădirii. Oricum majoritatea bisericilor sunt goale mai tot timpul. Inclusiv de spiritualitate.

Da, după fire aș sta la graniță cu kalașnicovul. Dar ce sens ar avea?

Uitați de căsătoriile homosexuale și adăpostiți oameni fără adăpost. Îi țineți minte pe cei doi americani ce au străbătut America deghizați în homleși? Într-o sîmbătă seara s-au culcat pe scările de la intrare ca să nu piardă momentul deschiderii. S-au trezit mult după începerea serviciului divin în tonalități de sfinte imnuri. Enoriașii s-au strecurat pe intrarea de serviciu ca să nu-i deranjeze. Intrarea era încă încuiată.

Asta da biserică. Enoriașii și-o fi închipuit probabil că Isus era asediat în cocioaba lor și voiau să-l apere de zdrențăroșii puturoși de afară. Dac-ar fi știut că erau doi creștini deghizați ar fi dat bine, dar nu le-a picat nici fisa, nici Duhul nu le-a șoptit nimic. Probabil că ar fi trebuit să-i lovească cu parul. Parcă seamănă cu situația noastră europeană.

Ei uite Europa a aruncat la gunoi credința creștină și acum vine cea islamică peste ea. Vorba aia: scapi de dracu, dai de fra-su! Și de data asta nu-ți mai merge. Nu mai poți să-i jignești ca pe creștini că te rad. SUPER! Cum e să mori ca martir al ateismului sau materialismului? Vom trăi și vom vedea.

Dacă nu vor exista martiri atei, nici materialiști, atunci noi creștinii, cei ce vom fi rămas, ar trebui să ne punem mari, multe și lungi întrebări cu privire la iventul în curs de desfășurare în Europa. Nu de alta, dar dacă nu putem dovedi că ne iubim semenul sau vecinul, și-i tot dăm că Dumnezeu ăla al nostru c-o fi dragoste și ăla al lor că e Bau-Bau, e clar că n-avem habar de iubirea dușmanului.

Oare Isus urmărea efectul estetic atunci cînd vorbea în pilde? O să-i dăm cu iubirea lui Dumnezeu, cu serviciile divine și cu alte stăruințe de acest gen în speranța că ne vom clăti conștiința fariseică. Vom bate metanii, vom pupa moaște, ne vom închina la icoane și vom leșina prin procesiuni sfinte ce au ca scop păzirea averii personale de ecț ăv gad. Vom face totul, poate chiar mai mult să ne protejăm familia, sacrosanta familie pentru care trudim pe brînci și pe care o vedem atît de rar. Și în final vom ofta consolîndu-ne că numai asta suntem în stare să facem: Cum o duci frate? Ca pe pămînt frate.

A cui pămînt?