Crăciun 2015


Granița cu Serbia.

Creștini cu cozonaci, felicitări, vin roșu, friptură și cîrnați dau să rupă cordoanele de jandarmi.

De partea cealaltă a graniței asiaticii rebegiți de ger.

O ultimă încercare.

Eșec.

De ciudă, pruncul fumător al unui creștin mai liberal aprinde un pachet de petarde trimițîndu-l cu o superbă degajare peste gard. Parcă a aruncat pisica moartă.

Petardele răpăie ca mitraliera, asiaticii dau dosul ca turcii la Rovine, Călugăreni și Plevna.

Jandarmii șarjează mulțimea creștină deja îmbarcată în săniile trase de cai pe zăpada sclipitoare a patriei mume. Se aud înjurături pe aceleași teme. Multă anatomie, zei, morți și se pomenesc rudele de gradul I.

Televiziunile prezintă știrea rupătoare despre bătălia de la graniță lăsînd în suspans întreaga nație.

Tembeliziunile externe comentează de la fața locului cum armata română și un grup de cetățeni intransigenți, islamofobi, xenofobi și agorafobici au atacat cu arme automate traficate de creștinii republicani din SUA grupul pașnic de migranți ce se rugau cu fața către Ierusalim.

Presa internă menționează implicarea prim-ministrului și a președintelui după ședința de ceseatee în evenimentele de la graniță.

Guvernul sîrb a emis un comuniche asupra eveimentelor cerînd ajutorul Rusiei: 150 de avioane de vînătoare, 3000 de tancuri T 92,  circa 300 de helicoptere și 400 de transportoare blindate plus ceva gaz, icre negre și jumătate din tezaurul României drept compensații.

Ambasada sîrbă a înaintat un protest la guvern, Antena 3 și Trinitas.

Obosiți de atîta (o)misiune externă creștinii au cîntat două imnuri vesele la intrarea în urbea lor natală, au închinat un pahar de vin fiert după o țuică dreasă bine și au făcut nani în fața televizorului la gura sobei. Nu s-a eliberat colecta.

De migranți nu s-a mai auzit nimic. Unii spun că au trecut Mediterana înot, alții că au emigrat în țările calde.

Cei doi afgani prinși în septembrie de autoritățile române au fost eliberați și urcați în primul tren spre est ca să vadă de unde răsare soarele. A doua zi au sunat femeia de serviciu a centrului de tranzit. Din Londra. Au fost primiți în emai faiv.

Urmează revelionul la granița cu Ungaria. Acolo să vezi petarde!

De Alexandru Nădăban Publicat în 2015, haz

Mizerabilii, misiologia și misiunea…


La școală am făcut un trimestru parcă de misiologie. Școala avea misiuni pentru toți: făceai ce aveai chef în domeniul ce-ți convenea. Unii împărțeau tractate, alții mergeau prin închisori, alții prin școli, alții predicau, alții-i ajutau pe cei nevoiași, șamd.

Am citit cărți despre misionari renumiți prin Africa, Asia, America, Europa. Încă n-am trimis unul pe Lună…

Ideea era că ești chemat să te duci undeva departe, în necunoscut, pentru Domnul. Puteai muri, și chiar unii misionari mureau.

Era ceva să ajungi misionar. Nu era rău să mori în exercițiul funcțiunii. Erai martir. Totul avea o aură de mister, de sfințenie și spiritualitate. Lăsai totul și plecai să-ți dai viața pentru Isus Cristos. În timp sau imediat. Lent sau deodată. Dar asta îți dădea un statut special. Creștinii se împărțeau în slujitori și slujiți, dar misionarul era slujitor superior pentru că-i slujea pe cei necredincioși. Dacă vreți, creștinii își iubeau aproapele, dar misionarii creștini își iubeau (și) dușmanii.

Să nu uităm că la noi în țară titulatura editurii ortodoxe îngloba (poate și acum, nu am verificat) cuvintele Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Concluzia? Tot românul un misionar.

Dar acum cu musulmanii ce ne colindă mai pe aproape, ce-mi văd ochii? Misiune? De unde atîta misiune? În bisericile evanghelice ne lăudam că mergeam cu corul tinerilor în misiune la biserica din Bobohalba, duminica, ca să se cunoască tineretul.

Ei, acum ne-a ajuns! Poate vom înțelege ce înseamnă misiune adevărată.

Nu vă fie frică, nu trebuie să mergeți peste 7 munți și 7 mări ca Făt-Frumos. Nici nu trebuie să vă abandonați averea și promițătoarea carieră. E destul să ajutați un biet refugiat.

Cum? Cînd lumea mi-e deschisă a privi gîndești că pot ca întreg aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?

Sau de-un gard? Să nu ne facem iluzii. Nici Ungaria, nici Austria, nici România nu are o conducere creștină. Nu cred că guvernele vor acționa sub impulsul mizei teologice. E vorba de putere, de controlul populației, de forțe internaționale și de amenințări asimetrice. Serviciile secrete o știu mai bine. Războiul electronic, chiar este în curs de desfășurare. Zvonurile au început să încolțească.

Dar totuși, ce s-ar întîmpla dacă am înțelege că cel ce ține universul este tocmai Dumnezeul nostru? Cel de la care mărturisim că primim totul.

În fiecare dintre noi zace un Jean Valjean, un inspector Javert sau un preot ce-l adăpostește pe Jean Valjean, îl ospătează, îi umple desaga cu cele sfinte și minte poliția. Putem fii mizerabilii sau putem fii fiii luminii.

Oare ce-ar fi face Cristos?

Cum înțelegea el misiunea?

Sincer? Și ce-o să facă?


Mă uit la imaginile de la granița sîrbo-ungară. Poliția dă cu gaz, apă și baston. De partea aialaltă se dă cu pietre. Ok.

Faza 2

Ungurii deschid baricada, se poate intra. Cei ce au dat cu pietre și au făcut mare tămbălău vor avea curajul să treacă? Păi ce le va face poliția?

Faza 3

La graniță se prezintă 5000 de cetățeni UE, indiferent de religie, ce vor lua cu ei și vor garanta material și ideologic pentru azilul refugiaților. Fiecare cetățean va lua minimum 2 refugiați, dar nu mai mult de o familie. Asumarea responsabilității comune azilant/gazdă se încheie un contract și se depune o cauțiune de circa E6000/persoană ce garantează cheltuielile în caz că refugiații dispar. În plus se prevede o amendă de E 30000 în caz că refugiații sunt exploatați sau alungați de către gazde ce se obligă să-i ajute la integrarea lor în societate.

Faza 4

Se încheie criza.

 

Life Spun Out of Control


Waging Wisdom

refugee tent city [Klaus Reisinger]It’s invigorating, at least it is to me, when different things unexpectedly hit you inspirationally in a short space of time. But it can also be sobering. Recently Chris Seiple tweeted that Oskar Schindler spent all his money saving people of a faith not his own. Are we still capable, Chris mused, of such sacrificial love?

As I was challenging myself with that, aware that Chris was alluding to the severe need faced by countless refugee families in the Middle East, I happened to read a clever take on a summer blockbuster film, Fantastic Four. Written for Sojourners by Lindsay Kuntz, the article turns on the question of leadership. Here is my takeaway: we Americans can end our wistful hunger for Fantastic Four leadership against evil by becoming leaders fighting evil ourselves.

“Many American Christians say they are hungry for leadership,” Lindsay writes, “but what are we actually doing…

Vezi articolul original 776 de cuvinte mai mult