Să ne închipuim, să ne mirăm și să punem mîna la gură…


Există un gen de scriitură ce începe cu ce s-ar întîmpla dacă… În esență întrebarea nu-i rea. Doar că de cele mai multe ori continuarea frizează ridicolul.

Acum bîntuie ce s-ar întîmpla dacă România ar primi 120000 de musulmani. Eu zic că nu s-ar întîmpla nimic. Raportul este cu aproximație 1/200. Nu s-ar vedea că avem prea mulți musulmani, așa cum nu se vede că avem prea mulți pocăiți (i.e. baptiști, penti, etc.). Așa că n-avem de ce să ne mirăm.

Dar să ne întrebăm, să facem un exercițiu de imaginație. Unul intelectual, dacă se poate. Dar numai dacă se poate. Cine nu poate, să dea pagina, să mă-njure și să plece. Unde vrea.

Să ne imaginăm că e război civil la noi. Că ne batem ca chiorii. Că ne bombardăm. Că ne omorîm. Că ne violăm. Că ne torturăm. Că ne executăm. Că ne abuzăm pîn-la-loc-comanda. Și să mai zicem că unii dintre noi își spun: gata mi-a fost de-ajuns. Și pleacă. Unde? Undeva. Unde le văd ochii…

Apar o sumedenie de întrebări, de loc imaginare. Unde să ne ducem? Cine ne primește? Cum să ne ducem? Cu ce să ne ducem? Merită să riscăm? Ce riscăm? Ce pierdem și ce cîștigăm? Sau dacă e panică, iaca o luăm la sănătoasa, care unde poate și Dumnezeu cu mila…

Și atunci mă întreb: ăștia de plecăm, cum o să ne comportăm, exemplar? O să spunem totdeauna pliz și mersi? Bocianot și kesenom seipen? Oare dintre noi n-o să fie și criminali? N-o să fie și ultrași? Fugari, violatori, hoți, criminali, oameni de nimica? O să plece doar la crem de la crem? Nu o să fie violuri între noi, nu o să fie furturi, nedreptăți și rapturi? Nu o să ne omorîm dacă trecem granița? Brusc se face pace? Ca prin minune? Devenim cuminți ca Fecioara între sfinți și Luna printre stele?

NU.

Mai ieri-alaltăieri prin estul țării 7 mocofani și rudele lor bine intenționate ne explicară cum stă cu violul în grup. Destul să deschid acum televizorul să văd cum stăm cu hoțiile mici și mari. Și cum îi invidiem pe cei ce au știut să fure. Să se-nvîrtească. Să atingă fructul oprit fără să fie pedepsiți. Primari, președinți, consilieri, polițiști, miniștri, actuali și foști prim-miniștri. Și pleava de jos.

Să nu uităm că pușcăriile din România nu s-au construit pentru străini. Că nu aveam de unde să luăm atîția. Ai noștri, noi și numai noi suntem acolo. Cu fîfîfî mici excepții.

Oare dacă am lua-o la vale spre alte zări, nu ne-am rostogoli fără să ținem seama de alte consecințe, cum ar fi curățenia, ordinea, și altele? Acolo nu ne-am da în petec ca în Dăciuța noastră milenară și strict autentic de unică? Bănuiesc că da. Dacă acum autoritățile sunt așa cum sunt, de ce ar fi mai bune într-un dezastru național? Și noi, românii și celelalte naționalități conlocuitoare ne-am purta mai bine?

Deci, io zic că ar trebui să ne mirăm cu privire la alți migranți și să punem mîna la gură. Să tăcem, să fim rezervați. Să dăm pildă. Nu să criticăm, ca să evidențiem automat că noi suntem altcumva. Că suntem altcumva, dar nu garantat mai buni.

Ce ziceți?

La un pas de veșnicie…


Banalul e la ordinea zilei. Și cîștigă tot mai mult teren. Explicația ar fi că excepționalul, ineditul și extremul se întîlnesc tot mai mult și sunt tot mai expuse. Dacă în urmă cu 50 de ani auzeai de o crimă, discutai despre ea o săptămînă. Azi auzi despre cîteva zeci în fiecare zi. Banal. Azi toate se relatează parcă suntem la un pas de veșnicie… și așa au devenit banale.

Moartea a devenit banală. Acum cîteva zile era să cad pe spate peste niște oglinzi. M-am redresat în ultimul moment. Apoi am pus un prelungitor în priză fără să observ că firele nu erau izolate. M-am curentat. Noroc că… Deveneam parte a banalului, la un pas de veșnicie.

Dar ieri am avut parte de altceva. Un banal devenit inedit, excepțional, aproape extrem.

Totul a început acasă. Pregătiri pentru tramvaiul de 11.30. Cernea un fel de burniță englezească. Drizzle sau cum, îi spuneau. Papa la pisici, umbrela deschisă, biletul în buzunar și ușa încuiată temeinic. Cataplac-cataplac cu pantoafe sport spre stație. Sună telefonul. Conversație previzibilă cu cineva ce credeam că era altcineva. Urcat în tram. Conversație de complezență cu o doamnă cu cărucior ce se mută totuși de lîngă mine. O voce masculină undeva la 70+ undeva din spate sporovăiește cu madama despre boli, accidentări în grădină, medicamente scumpe și doctori nătîngi. Să vă spun eu…

Sîmbăteni, stația a doua. Urcă o tanti mică, și slăbuță, pe la 40+ și se înfige în fața mea pe scaun. La geam. Tranca-fleanca pînă la Cicir unde lumea dă buzna importînd umezeală, gălăgie și înghesuiala inerentă. O altă tanti, de data asta dupleșă, tot așa pe la 40+. Roșie-n obraji și evident extravertită se alătură mititelei sfrijite. Evident cunoscute.

O altă maxi-tanti mă înghesuie pe partea dreaptă. Rezist uitîndu-mă după mașinile ce se scurg în ambele sensuri pe șoseaua paralelă. Un șoim zboară la punct fix investigînd probabil o coadă de chițcan. Alți doi se joacă de ți-e mai mare dragul. Sunt transportat într-o lume ideală…

Dupleșa: Și vezi, că nu iești țîgana aia. Am căutat-o ieri la unu. Nu iera. La doi. Nu iera. S-o dus… Știu io indie. La… ăla.

Sfrijita: Nu, că io acolo stau.

D: Aduni hîrtiile. Prima dată. După aia… (O triplare periculoasă îmi atrage atenția și pierd șirul banalităților.) După aia mergi la etaju doi.

Urmază o lecție de profesionism. Bănuiala mea? Le-aș urmări să văd unde lucrează. Ei, dac-aș fi cu 30 de ani mai tînăr ar avea haz…

Pînă în Arad se critică vremurile prezente și se laudă comunismu.

D: Atunci era bine. De 100 de ori mai bine. (Mă abțin) Mama ne cumpăra rahat, bomboane… Eram 7 frați și am avut de toate. Știi cum stăteam? Tăți într-o cameră. Tăți. După aia o început tata să facă alte camere. Era bine. Acuma degeaba ai de toate că n-ai cu ce cumpăra. Și acuma-ș fac căși mari. Să plătească impozite…

La Mîndruloc nu mai sunt locuri. Geamurile se aburesc obturînd cîmpul vizual. Agipul devenit Moll. Eoliana se învîrte destul de bine. Oare cît curent produce?

Dupleșa: Și nu-i mai da bani. Ce, tu ai bani. Io vream săț spun, da era ea acolo. Să-și cumpere țîgări? Și bărbatu-so lucră.

Apoi alte banalități. Cobor. Schimb tramvaiul. Merg la librărie. Iau din nou tramvaiul. Merg la bibliotecă. Din greșeală am luat alt tramvai. Banal, nu? Ajung la bibliotecă. Schimb cărțile. Iau tramvaiul, pe care-l schimb la prima că nu merge unde mergeam eu. Și după ce mai iau un tramvai, cobor și ajung la întîlnire cu un fost coleg de serviciu din vremurile comuniste. Fost secretar de partid. Ne vedem, ne pupăm. Mă pupă nemțește, că el e cetățean german de prin 95.

Cum nu ne-am văzut de vreo 20 de ani, discuții, discuții, discuții. Apă minerală și inerenta toaletă. Banală, dacă n-ar fi putoarea. De fapt e putoarea, apoi toaleta. 1+1 fac 2 și mă spăl pe mîini. Ies din încăperea cu afiș de picioare fără fustă (adică cu pantaloni) într-o atmosferă banală la infinit de veșnicie. Dau colțul și arunc o privire reflex spre dreapta. O fi fost reflexul priorității de dreapta. Cine pîndea degajat acolo? Extremul!

Din fundătura culoarului mă privea Tanti Sfrijita. Mi-a căzut fisa. Mi s-a aprins becul. Neuronul de serviciu și-a făcut datoria: de aia pute-n buda noastră din mall. Semi-baba asta comunistă se crede-n comunism. Își face datoria ca-n vremurile comuniste cînd lucra la stat și timpul trecea, leafa venea.  Atunci și Venea omoară pe Siret…

Normal că-i place comunismu. Comunismul-mi miroase ca buda de la mall. De la școală la ultimul meu loc de muncă buzile intelectuale, școlare sau muncitorești așa puțeau. La spital aceiași afacere puturoasă. La urgență plecai acasă ca și vindecat dacă nu suportai putoarea ce îți rupea nasul. Apoi în capitalism, în toată Anglia publică n-am întîlnit așa budă olfactivă ca-n mall. Buda asta avea o memorie comunistă. Doar în comunism mirosea așa pe aici. Și uite comunismul n-a murit…

Femeile de serviciu serioase au plecat deja în capitalism. Ca doctorii, fierar-betoniștii, asistentele, aitiștii și aitistele noastre. Am rămas cu nostalgicele ce vor să ajungă-n veșnicie întorcînd timpul înapoi din rațiuni olfactive de rahat! Asta nu mai este banal. Au contraire! Sunt la un pas de veșnicie. Mooor!!!