La un pas de veșnicie…


Banalul e la ordinea zilei. Și cîștigă tot mai mult teren. Explicația ar fi că excepționalul, ineditul și extremul se întîlnesc tot mai mult și sunt tot mai expuse. Dacă în urmă cu 50 de ani auzeai de o crimă, discutai despre ea o săptămînă. Azi auzi despre cîteva zeci în fiecare zi. Banal. Azi toate se relatează parcă suntem la un pas de veșnicie… și așa au devenit baale.

Moartea a devenit banală. Acum cîteva zile era să cad pe spate peste niște oglinzi. M-am redresat în ultimul moment. Apoi am pus un prelungitor în priză fără să observ că firele nu erau izolate. M-am curentat. Noroc că… Deveneam parte a banalului, la un pas de veșnicie.

Dar ieri am avut parte de altceva. Un banal devenit inedit, excepțional, aproape extrem.

Totul a început acasă. Pregătiri pentru tramvaiul de 11.30. Cernea un fel de burniță englezească. Drizzle sau cum îi spuneau. Papa la pisici, umbrela deschisă, biletul în buzunar și ușa încuiată temeinic. Cataplac-cataplac cu pantoafe sport spre stație. Sună telefonul. Conversație previzibilă cu cineva ce credeam că era altcineva. Urcat în tram. Conversație de complezență cu o doamnă cu cărucior ce se mută totuși de lîngă mine. O voce masculină undeva la 70+ undeva din spate sporovăiește cu madama despre boli, accidentări în grădină, medicamente scumpe și doctori nătîngi. Să vă spun eu…

Sîmbăteni, stația a doua. Urcă o tanti mică, și slăbuță, pe la 40+ și se înfige în fața mea pe scaun. La geam. Tranca-fleanca pînă la Cicir unde lumea dă buzna importînd umezeală, gălăgie și înghesuiala inerentă. O altă tanti, de data asta dupleșă, tot așa pe la 40+. Roșie-n obraji și evident extravertită se alătură mititelei sfrijite. Evident cunoscute.

O altă maxi-tanti mă înghesuie pe partea dreaptă. Rezist uitîndu-mă după mașinile ce se scurg în ambele sensuri pe șoseaua paralelă. Un șoim zboară la punct fix investigînd probabil o coadă de chițan. Alți doi se joacă de ți-e mai mare dragul. Sunt transportat într-o lume ideală…

Dupleșa: Și vezi, că nu iești țîgana aia. Am căutat-o ieri la unu. Nu iera. La doi. Nu iera. S-o dus… Știu io indie. La… ăla.

Sfrijita: Nu, că io acolo stau.

D: Aduni hîrtiile. Prima dată. După aia… (O triplare periculoasă îmi atrage atenția și pierd șirul banalităților.) După aia mergi la etaju doi.

Urmază o lecție de profesionism. Bănuiala mea? Le-aș urmări să văd unde lucrează. Ei, dac-aș fi cu 30 de ani mai tînăr ar avea haz…

Pînă în Arad se critică vremurile prezente și se laudă comunismu.

D: Atunci era bine. De 100 de ori mai bine. (Mă abțin) Mama ne cumpăra rahat, bomboane… Eram 7 frați și am avut de toate. Ști cum stăteam? Toți într-o cameră. Toți. După aia o început tata să facă alte camere. Era bine. Acuma degeaba ai de toate că n-ai cu ce cumpăra. Și acuma-ș fac căși mari. Să plătească impozite…

La Mîndruloc nu mai sunt locuri. Geamurile se aburesc obturînd cîmpul vizual. Agipul devenit Moll. Eoliana se învîrte destul de bine. Oare cît curent produce și pentru ce?

Dupleșa: Și nu-i mai da bani. Ce, tu ai bani. Io vream săț spun, da era ea acolo. Să-și cumpere țîgări? Și bărbatu-so lucră.

Apoi alte banalități. Cobor. Schimb tramvaiul. Merg la librărie. Iau din nou tramvaiul. Merg la bibliotecă. Din greșeală am luat alt tramvai. Banal, nu? Ajung la bibliotecă. Schimb cărțile. Iau tramvaiul, pe care-l schimb la prima că nu merge unde mergeam eu. Și după ce mai iau un tramvai, cobor și ajung la întîlnire cu un fost coleg de serviciu din vremurile comuniste. Fost secretar de partid. Ne vedem, ne pupăm. Mă pupă nemțește, că el e cetățean german de prin 95.

Cum nu ne-am văzut de vreo 20 de ani, discuții, discuții, discuții. Apă minerală și inerenta toaletă. Banală, dacă n-ar fi putoarea. De fapt e putoarea, apoi toaleta. 1+1 fac 2 și mă spăl pe mîini. Ies din încăperea cu afiș de picioare fără fustă (adică cu pantaloni) într-o atmosferă banală la infinit de veșnicie. Dau colțul și arunc o privire reflex spre dreapta. O fi fost reflexul priorității de dreapta. Cine pîndea degajat acolo? Extremul!

Din fundătura culoarului mă privea Tanti Sfrijita. Mi-a căzut fisa. Mi s-a aprins becul. Neuronul de serviciu și-a făcut datoria: de aia pute-n buda noastră din mall. Semi-baba asta comunistă se crede-n comunism. Își face datoria ca-n vremurile comuniste cînd lucra la stat și timpul trecea, leafa venea.  Atunci și Venea omoară pe Siret…

Normal că-i place comunismu. Comunismul-mi miroase ca buda de la mall. De la școală la ultimul meu loc de muncă buzile intelectuale, școlare sau muncitorești așa puțeau. La spital aceiași afacere puturoasă. La urgență plecai acasă ca și vindecat dacă nu suportai putoarea ce îți rupea nasul. Apoi în capitalism, în toată Anglia publică n-am întîlnit așa budă olfactivă ca-n mall. Buda asta avea o memorie comunistă. Doar în comunism mirosea așa pe aici. Și uite comunismul n-a murit…

Femeile de serviciu serioase au plecat deja în capitalism. Ca doctorii, fierar-betoniștii, asistentele, aitiștii și aitistele noastre. Am rămas cu nostalgicele ce vor să ajungă-n veșnicie întorcînd timpul înapoi din rațiuni olfactive de rahat! Asta nu mai este banal. Au contraire! Sunt la un pas de veșnicie. Mooor!!!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s