Un post de Halloween sau Rece-rece, cald-cald, frige-frige!


În copilărie jucam un joc simplu pe înțelesul nostru, al copiilor. Ascundeam un obiect, și un copil căruia nu i se spunea unde e ascuns obiectul se străduia să-l găsească bîjbîind. Era comic. Era ca o farsă. Căutătorul avea un indicator: dacă se apropia de obiect strigam cald, cald. Dacă căutătorul era în iminența lui strigam frige, frige. Rece-rece, îngheți de frig – strigam cînd căutătorul se depărta de obiect. Jocul era antrenant cu suspans. Cam totdeauna se ghicea unde era obiectul.

Dar trebuie să mărturisesc, în premieră absolută, că o dată am trișat. Ne jucam jocul ăsta în clasă. Am fost invitat pe hol, dar am tras cu urechea, apoi m-am îndepărtat după ce auzisem zgomotul ușii de la teracotă. Era clar că acolo era ascuns obiectul. Nu m-au prins pentru că am fugit departe, ca și cînd nu m-ar fi interesat ce și unde ascundeau. Normal, am găsit obiectul, o călimară cu cerneală, ascunsă în focarul teracotei. Noroc că nu era iarnă și nu era foc.

Mă tem că și în ziua de azi îl ascundem pe Dumnezeu, dar nu avem bunăvoința, curajul sau poate disponibilitatea de a striga celor ce-l caută: rece-rece, cald, cald, frige-frige. Cine ar fi putut interzice balurile tematice de Halloween, petrecerile deșănțate și costumația aferentă în care părinții au investit bani, iar copii vise? Nimeni. Bănuiesc că nici măcar președintele, prim-ministrul, ministrul învățămîntului, un director de școală sau patriarhul României.

Interesant că o țară care nu este interesată, ba chiar îi urăște pe migranții orientali de altă religie, evident pe motive religioase, nu reușește să tragă o concluzie religioasă cu toate descrierile dramatice ale iadului manifestat în incendiul clubului Colectiv. Oameni ce nu prea au habar de religie (victimele) și-au apelat părinții sau prietenii și în contextul dat au spus că sunt în iad. Cald-cald!

Culmea ironiei o constituie afișul evenimentului, un robot în flăcări, titlul albumului ce tocmai se lansa, titlul și textul cîntecului ce tocmai se cînta în momentul izbucnirii incendiului devastator („The Day We Die”). Cu toate că se credeau în rai, participanții la eveniment au trăit o experiență de coșmar aidoma iadului. Pentru unii a însemnat pierderea vieții, rănirea mai mult sau mai puțin gravă sau pierderea unui prieten. Pentru părinți a însemnat un șoc ce se va prelungi ani buni de acum încolo și mai mult ca sigur doar după cîțiva ani vom putea determina adevăratul impact al momentului.

Dar dincolo de suferință, demonul banului și cel al dezorganizării românești tipice în astfel de cazuri, și-au făcut de cap. Cu toate că intrarea a fost liberă, bruma de bani economisiți cu materiale ieftine și ușile de ieșire de urgență blocate au făcut din tinerii participanți niște victime sigure. În plus nici o relatare a celor scăpați (pînă acum), nu aduce a sacrificiu de sine, ci seamănă cu obișnuita reacție scape-cine-poate. Umanist-evoluționist-materialistă. Și e vorba de generația de după 90, cea cu religia la zi.

Creștinii n-aveau ce căuta la un astfel de concert? Cu așa muzică, cu așa texte, cu așa loc, nu cred că s-ar fi aflat acolo un creștin practicant. Unul dintre intervievații de la tv mărturisea că spera ca părinții, cei de afară să se fi rugat pentru cei cărora li se aplicau manevrele de resuscitare. Poate pentru unii a fost prea tîrziu. Rece-rece!

Nu sunt cinic. Mă puteam afla acolo sau puteam avea un copil acolo sau mai degrabă puteam fii participanți într-un eveniment similar. Oricine putea păți așa ceva. Evenimentul în sine demonstrează, o dată în plus, cît de fragilă este viața, cît de ușor se trece de la viață la moarte într-un moment de distracție maximă și cum o intenție bună cade la examenul organizării, planificării și focului. Frige-frige!

În plus, și asta cred că este cel mai important, demonstrează o crasă indiferență față de sanctitatea vieții individului, indiferent cine e acesta. Au pierit vieți tinere, printre care un tînăr de 15 ani aflat la primul eveniment de acest fel și imobilizat într-un scaun pe rotile. Au murit doi dintre componenții trupei și unul dintre organizatori, poate prea detașați realitatea existenței răului latent în lume.

Ironia sorții face ca cei care au crezut că pierduseră un eveniment remarcabil să-și scape viața. Pe plan politic, un vice-prim-ministru pe ducă, un prim-ministru penal se solidarizează cu un președinte îngrijorat și gata să tragă la răspundere penală politica tipic autohtonă e-bine-și-așa. Totuși acești mahări ar trebui să înceteze cu coloanele oficiale și să facă tot ce este posibil din punct de vedere legal ca astfel de tragedii să fie imposibile. Cald-cald!

Dincolo de perceperea evenimentului ca o răzbunare asupra celor ce se închină Satanei din neștiință sau dinadins, ca un eveniment demn de doliu național de trei zile sau ca un test național de solidaritate și gestionare a crizei, poporul rămîne cu un gust amar al unui Dumnezeu ascuns de mai-marii zilei, de arhiereii mai mult sau mai puțin evanghelici sau ortodocși. Cu toți morții și cu suferința insuportabilă acolo n-am întrezărit o față bisericească să ofere ultimul rit, alinare sau solidaritate. Parcă n-am avea mai multe biserici decît spitale! Parcă am fi într-o țară total secularizată sau paralizată de demonul indiferenței preoțești.Rece-rece, îngheți!

Încă îl căutăm pe samariteanul milostiv? Evident e nevoie de un tip autohton de samaritean, mai ne-milostiv, așa cum am mai pledat în urmă cu cîțiva ani. Din cîte observ nici preotul, nici levitul nu au înțeles lecția. În schimb jos pălăria în fața celor ce au donat sînge! Ei au înțeles ce înseamnă mila.

Deci într-o țară cu mai multe biserici decît spitale, spitalele au fost cele ce au dus greul. Una dintre instituțiile cele mai hulite, cea a sănătății naționale a fost la post. Cred că face imposibilul. De ce nu angajează Biserica să facă, sau cel puțin să încerce să facă imposibilul? Dacă tot îl are girant pe Dumnezeu… Dar mă tem că în domeniul acesta instituția stă sub nivelul spitalului. Din păcate. Sau poate tocmai din cauza păcatelor. Ale sale. Cald-cald?

Să-l mai ascundem o dată pe Dumnezeu, să încercăm cu cald-cald, frige-frige? Bine că Dumnezeu ne mai găsește încă. Doar că uneori mediul frige tare. Un copil ce trișează la un joc banal, nu înseamnă mare lucru. Se rîde. Dar să trișezi ca adult, cu pierderea atîtor vieți omenești, cu atîta suferință, cu cheltuieli inimaginabil de mari față de costul unui burete ignifugat și a unui tavan pe măsură, dar mai presus de toate să-l ascunzi pe Dumnezeu prin absența din mijlocul suferinței, este inadmisibil.

Și apropo: acum 498 de ani Martin Luther și-a afișat cele 95 de teze ce au declanșat Reforma. Happy Reformation Day!

Prorocie mincinoasă: fanfara mntuie


Dormeam buștean. Nici nu-mi păsa. Se făcea că eram în patul meu. Visam că vnam bizoni pe întinsele cmpii ale vnătorii. Și ce dacă? Dar pe cnd să nfulec un hartan de bizon simt o durere în f…, pardon, dos. Mă întorc și ce să vezi, ditamai ngerul mi ardea scatoalce.

Mă ntrebam dacă e aievea sau visam. Ca în filmul ăla n care personajul principal visa că visa. N-am avut timp să mă dumiresc pentru că durerea era tot mai aprigă.

Personalul naripat ce mă tot abuza fizic ncepu să mă abuzeze și verbal:

-Scoală și du-te pe drumul ce duce către Bobohalba și vestește un festival de fanfare!

-Ptiu drace! La o ripostă att de drză și neașteptată personajul negativ se mistui lăsnd n urmă un persistent iz de ou clocit. Pesemne fu Necuratul alias Ucigă-l toaca.

Dar, cumva mă simțeam ca un Iona negativ. (Evident, elementul pozitiv nu e ion.) Să mă duc sau să nu mă duc să vestesc un festival?

Știu, am mulți prieteni și cunoscuți ce activează n fanfare. Dacă aș fi crescut ntr-o biserică de acest tip probabil că și eu aș fi n aceiași ipostază. Dar nu sunt.

Și mulți dintre ei spun că fanfara i-a ținut n biserică. Aici mă ntristez. Credeam că dragostea lui Cristos i-a ținut. Dar nu, ei insistă. De unde eu deduc că fanfara are rol de mntuire. Dacă nu era fanfara prietenii mei ar fi fost pierduți.

Deci, pe lîngă Sf Treime ce se implică direct n mntuire, fanfara mparte cu Fecioara Maria, rolul de co-Redemtrix, co-mntuitoare a sufletelor aflate aproape pe calea pierzării.

Dacă aș fi papa de la Roma m-aș precipita spre catedră să expun nentrziat și pe de-antregul dogma ce poate aduce salvarea a milioane de fanfariști. Deus ex fanfara! Sau poate mai dramatic, Fanfara ex machina. Ei, asta o s-o stabilească teologii.

Cum bisericile pleznesc de sănătate și de frați și sore n vrstă, nevoia de fanfară este acerbă și în direcție descendentă. Mărturisesc că și mie mi-ar scăpa cteva lacrimi să mă văd și să mă aud condus pe ultimul drum cu o fanfară bine garnisită ce interpretează tot alde Glory glory aleluia! Dar mă tem că de la acel eveniment voi lipsi ntructva…

Și atunci de ce mai face diavolul zarvă, de ce mă simt att de marcat de viziunea aceasta mincinoasă ce mă trimite să vestesc un festival de fanfare?

Pentru că în viziunea unora fanfara compensează lipsa de spiritualitate a individului și a bisericii. Pentru că ntrecerea ce scoate la suprafață cea mai bună fanfară, nu este extinsă și asupra unora ce nu cntă la vreun instrument. De ce nu se instituie un festival al celui mai bun creștin? A celui mai smerit creștin? Poate a fratelui cu cei mai mulți copii? Astfel bisericile s-ar ntrece direct n cele spirituale, nu n erzațuri audio-vizuale.

Nu mi-a luați în nume de rău. N-am nimic cu fanfara, ba chiar mi place muzica de fanfară, mai ales nainte de predică. De cele mai multe ori folosesc o ilustrație istorică. n campania din Italia Napoleon a njghebat o fanfară și a pus-o n fruntea trupe pentru a-și impulsiona soldații descuți, nemncați și obosiți. Inamicul auzind fanfara s-a retras fără luptă. Austriecii știau că nu orice armată are fanfară. Doar un corp de armate avea fanfară. Auto-induși n eroare au fugit.

Poate că și Diavolul fuge cnd aude fanfara. Dar doar atunci cnd armata cu care se confruntă este antrenată ntr-o bătălie spirituală. Fără Duh asistăm doar la o paradă a soldaților de mucava.

Vrei să cnți n fanfara bisericii? În primul rnd fii soldatul lui Cristos. Ești soldatul lui Cristos, luptă lupta cea bună. Chiar și ntr-o fanfară. Dar nu uita: fanfara nu mntuie!

PS S-a nțepenit o tastă. Cred că v-ați prins care… 😉

I Met You In The Rain On The Last Day Of 1972


James Michael Sama

I met you in the rain on the last day of 1972, the same day I resolved to kill myself.

rain4

One week prior, at the behest of Richard Nixon and Henry Kissinger, I’d flown four B-52 sorties over Hanoi. I dropped forty-eight bombs. How many homes I destroyed, how many lives I ended, I’ll never know. But in the eyes of my superiors, I had served my country honorably, and I was thusly discharged with such distinction.

And so on the morning of that New Year’s Eve, I found myself in a barren studio apartment on Beacon and Hereford with a fifth of Tennessee rye and the pang of shame permeating the recesses of my soul. When the bottle was empty, I made for the door and vowed, upon returning, that I would retrieve the Smith & Wesson Model 15 from the closet and give myself the discharge I deserved.

Vezi articolul original 865 de cuvinte mai mult

If You Ever Fall In Love


Nothing to add

James Michael Sama

fallin

If you ever fall in love, fall in love with someone who…

You can laugh with, but also cry with.

You can joke around with, but also be serious with.

You can enjoy the present moment with, but also envision a future with.

You can enjoy nights out with, but also sit in comfortable silence.

You can bring around your friends, but also around your family.

You can be young and crazy with, but also picture being old and wise with.

You admire.

You respect.

You are proud to be with.

You smile just thinking about.

You would do anything to spend time with.

You make a priority in your life.

You can picture raising children with.

You genuinely miss when they are not around…

Fall in love with someone who comes into your life and makes you understand why it never worked out with anyone else.

Fall in love…

Vezi articolul original 106 cuvinte mai mult

Dating Decline: Why Nobody Knows What The Hell They’re Doing Anymore


well, this is good news for any society. leave violence, materialism, computer addiction or any addiction and focuss on people. in this case the woman. connection between man and woman will save the planet. everithing began by connectin those two some time ago…

James Michael Sama

Here we are, in the 21st century. Gen-X’ers, Millenials, Gen-Whatever’ers are having a hard enough time as it is navigating massive student loan debts, high rents, and a difficult job market. To add the icing on the cake, they are floundering through the dating world slash hookup culture and quickly discovering that nobody knows what the hell they are doing.

newblog4

That’s probably because there is no structure. There is no methodology. There is no progressive course of events. And many times, there are really no role models out there leading by example for what to even do.

Essentially, everyone is like a ship at sea without a destination. Maybe hoping to bump into another one every once in awhile and ask how to get to port, but everybody’s navigation seems to be broken.

I think a big part of this is the fact that people [particularly younger men and women]…

Vezi articolul original 927 de cuvinte mai mult

9 Reasons Why City Harvest Church Was the Devil To Me


Money, money, money, always money… and Jesus did (not) say: give money to wour God!

Gera Shen

I’ll probably receive some flak from City Harvest people – but through my years I’ve learnt that all they know is to spout out loud their blinded ‘opinions’.

People: They’re not opinions if you were brainwashed into it; that just makes it an influence over a weak mind.

I dare say this.
Why? Because I was one of them.

It was quite a number of years back, when I was still in secondary school. To be honest, I didn’t grow up in a happy home and endless hopes of getting out of my abyss was just part of my daily routine. While there were others who asked me to join their ‘gangs’, I didn’t want my daddy to look down from Heaven and be disappointed that he didn’t live long enough to love & protect me.

Soon enough I was invited to City Harvest Church and was quite intrigued…

Vezi articolul original 2.547 de cuvinte mai mult

Divorț creștin în stil românesc (3): menajul abuziv


În biserici se înfierează divorțul. Nu se face rabat. Divorțul este păcat. Divorțatul și divorțata sunt păcătoși. Cu toate astea nu sunt înfierate căsătoriile aranjate și cele din interes. Acelea nu sunt păcate, sunt doar aiureli și greșeli. Lasați-i să sufere dacă sunt proști! Și mă bate gîndul să mergem din nou să vizităm ce-o fi aia o biserică…

Deci, despre nuntă și divorț în caz de abuz.

Spre deliciul adepților lui Bahus, la o nuntă Isus a transformat apa în vin. Și n-a fost puțin. Oare n-ar fi găsit Isus o minune mai bună? N-ar fi trebuit să transforme mirele sau mireasa, socrul sau soacra? Se vede treaba că nu. Mă mai sîcîie un gînd: o fi spus Isus ceva mirilor? Ceva despre supunere, iubire, înțelegere, copii, bani puși împreună, mersul la meci, birt sau coafor? Nu? Nimic!

În rest, cu excepția a două-trei versete mai nimic despre căsătorie și divorț în NT. Sfaturi de la celibatarul Pavel…

Cu bagajul acesta poposim în secolul XXI. Dar pînă aici? Pînă aici femeia a fost un accesoriu al bărbatului. De cele mai multe ori. Un accesoriu ușor de etalat, de schimbat sau de decartat.

Pentru societate feminismul a fost un șoc. (Pentru că societatea, deși înmulțită de mame, este modelată după chipul și asemănarea bărbaților. Probabil că unii dintre noi mai țin minte cum se rugau bărbații lui Israel: Doamne îți mulțumesc că nu m-ai făcut dintre Neamuri și nici femeie.)

Și pentru biserică feminismul a fost un șoc, doar că biserica încă se mai resimte și se va resimți de pe urma sa. Cum să lupte femeia pentru drepturile ei? Cum să conducă o femeie? (Îmi amintesc propriile reacții cînd a început soția, adică femeia mea, să conducă mașina MEA. V-ar fi prins bine filmul, cartea s-a vîndut foarte bine! După ce mi-au luat jobul și statutul, acum femeia care-ai pus-o Doamne lîngă mine mi-a luat și mașina!)

M-am întrebat o dată, ba nu, de cîteva ori, ce s-ar întîmpla dacă bisericile ar adopta o atitudine… Mai bine tac din gură!

În fine, să vedem de ce se ajunge la divorț.

De cele mai multe ori pentru că bărbatul este violent. Bărbatul, ca și cîinele care mușcă, cînd nu pricepe ce se întîmplă, bate. Și are cu ce. Și dacă bate și chinuie femeia, poate că aceasta se plînge pastorului. Pastor care-i spune că suferă pentru Cristos. Că el se va pocăi. Că el va fi cîștigat pentru Domnul. Aleluia frate!

Bre pastori, preoți și alți diaconi, da luați o funie și dați-i individului cîteva acolo unde-l doare, să vadă și el cum e. Și să vedem atunci dacă strigă el aleluia.

Femeia să se teamă de bărbat, dar am mai fost învățați să n-o atingi cu o floare. S-o iubești, s-o îngrijești și alte jurăminte… Și femeia ce vrea să divorțeze că este maltratată este o păcătoasă, o necredincioasă, o păgînă sau mai rău. Normal. Dacă încalcă legea, normele, cutumele și nu moare la datorie?

De ce nu i se spune pe nume abuzului în biserică? Bătaia e bătaie. Neglijarea e neglijare. De ce ,,fratele” nu este pus sub disciplină, nu este reclamat la poliție? Pentru că acel ,,frate” (mai ales la țară) are alte rude care pot declanșa o mini-revoluție în biserică și adio scaun, amvon și salariu. Cine-i fraier să nu țină cu ăl mai tare, adică cu bărbatul?

Am văzut cazuri în care el a divorțat și ea a fost dată afară din biserică. Barem dacă femeia aia l-ar fi miruit din cînd în cînd cu tigaia de fontă! Dar soția abuzată să nu facă nimic, pentru că, nu-i așa, capul plecat, sabia nu-l taie. Să sufere, să suporte că-i pentru Domnul. Să arate, să demonstreze că suferă ca și Cristos. OK. Dar dacă ea-l întruchipează pe Cristos, soțul pe cine întruchipează? Am eu o bănuială, dar nu v-o spun.

Ba, la capitolul trecerii cămilei prin urechile acului, adică la catastrofizarea cazului (cum altfel se poate categorisi?), cei săraci cu duhul, în alt sens decît cel pomenit în Predica de pe munte, vin cu interdicțiile: Bre, nu te mai poți recăsători că dacă celălalt/cealaltă se întoarce la Domnul, tu soțul/soția cui vei fii în cer?

Chiar așa: soția abuzată și divorțată să nu se recăsătorească, pentru că, nu știm care e sfîrșitul fostului soț (dar avem cel puțin 50% șanse să alegem corect) și ea are datoria să-aștepte că poate s-o trezi din beție, în stradă, iarna, într-o criză ce depășește al său delirium tremens, cu 5 minute înainte de a-l înșfăca definitiv Satana să-l ducă pe lumea cealaltă, sora să-l ia plină de iubire înapoi. Să-l spele, să-l îngrijească și să-l culce în așternuturi noi și moi cumpărate din banii ei luați de la gura copiilor făcuți cu el și nebăgați în seamă cu anii tot de el. Și cum rămîne cu jurămintele alea din ziua nunții? Cu păstorirea, cu biserica care este adunarea sfinților…

Cum s-o ajutăm pe sora abuzată? Simplu: dacă cumva are alte idei, deosebite de linia oficială, să fie dată afară. Că așa este ajutată. Trupu-i este dat pe mîna Satanei pînă la revenirea prin pocăință în fața completului bărbătesc de judecată. Că doar femeile nu au vreun cuvînt în biserică, după cum spune la Galateni: Căci mai este Iudeu și Grec; mai este rob nu slobod; mai este parte bărbătească și parte femeiască, fiindcă toți suntem deosebiți în Hristos Isus.

Și așa rezolvăm un posibil divorț, dăm un exemplu bun pentru tinerii ce vor să se căsătorească și totul merge înainte în timp ce biserica o ia înapoi. Ne mai mirăm cu nu vine cineva din afară la biserică? Păi și ăștia dinlăuntru vor să plece… Nu de alta, dar Evul mediu, antichitatea și dreptul celui mai tare parcă n-au de-a face cu iubirea lui Cristos. Sau mi se pare doar mie?

De ce nu se predică la nunți, adică la început, adevărul dogmatic de la sfîrșit: Soră, acum te iubește el, dar cînd te va abuza, atunci tu să-l asculți și să-l iubești mai tare. E și el un suflet. Ba e și sensibil, vezi să nu-l tragă umezeala șanțului, să-l primești cu brațele deschise (la propriu  și la figurat) ori de cîte ori te abuzează. Sacrifică-te! O faci pentru Domnul! Să fie pace, să ne iubim, să ne-nțelegem, să nu se afle în afară!

Asemenea relației dintre torționar și torționat, torționatul își iubește torționarul pe care vrea să-l mîntuie. Doar că aici este vorba despre înlocuirea dragostei dezinteresate cu abuz de cea mai joasă speță. Poate dacă cel slab l-ar tortura pe cel tare am mai înțelege, dar cînd cel tare, singurul care poate arăta milă, mărinimie, majestate, îl abuzează pe cel slab, relația  existentă este ca cea dintre călău și victimă. Și biserica omoară victima.

De ce nu-mi place


În ciuda internaționalismului proletar, adică a acelei doctrine comuniste ce spunea că proletarii n-au patrie, doar țară și că solidaritatea proletariatului depășește granițele naționale și prejudecățile neamului din care provine proletarul/proletara, de mic copil mi s-a inoculat, mai pe ascuns, un dram de mîndrie națională. În ciuda comunismului ce voia în faza stalinistă sovietică să desnaționalizeze România eram conștient că limba maternă era româna, nu sovietica. Cum nu-mi plăcea rusa, nici maghiara, franceza începută cu o profă evreică (alt tip de internaționalism…) m-a dus cucerit. Melodicitatea limbii te făcea să-ți dorești o a doua patrie interzisă.

Apoi istoria m-a pregătit să mor cu arma în mînă, indiferent dacă arma asta era o pușcă, un cuțit de bucătărie sau mai știu eu ce obiect contondent. A la guerre, comme á la guerre. Creștinismul m-a găsit în faza proiectării de diferite mijloace de lichidare a semenilor umani. Ca urmare am abandonat domeniul cu totul. Efectul a dus la despărțirea de design și desen, la abandonarea sutelor de desene și schițe. Mi-a rămas doar desenul tehnic, o chestie inofensivă.

În fine, dragostea de țară s-a concretizat mai mult în criticarea ei, în contra curentului patriotard propagat de linia oficială a statului Republica Socialistă România. Acum îmi erau dragi toți creștinii, dar mai ales unii dintre ei, considerați capitaliști și imperialiști. Un tip de des-naționalizare a urmat negreșit, dar au venit evenimentele din decembrie 1989, cînd a mai răbufnit din mine o dată naționalismul. L-am pus pe raft, la naftalină, în ianuarie 90 cînd mi-am luat adio de la primăria Arad.

Cu toate astea, la Londra căutam avid veștile despre România, fiind dezamăgit de româncele în fuste foarte colorate, largi și plisate ce erau fotografiate prin diverse orașe din Europa și țara era criticată că-i discrimina pe țigani. La noi pînă atunci nu existau cuvintele discriminare, rasism. Era doar exploatarea ce se manifesta în fel și chip.

Cu patriotismul am dus-o bine grație campionatului mondial de fotbal. Unii încă se mai hrănesc din el…

Dar de ce atîta tura-vura despre patriotism și românism, oare ce aș vrea să spun? Vreau să spun că peste două milioane de români au plecat să lucreze și să trăiască în alte țări. Nu-i bai. Dar în același timp mi-e greu să văd cum Rusia-și ia Crimeea înapoi, iar nouă ni se cere să ne vedem de Moldova noastră de dincoace de Prut, nu de aialaltă ce ne-au luat-o cu japca.

În aceiași ordine de idei mi se pare nedrept ca Rusia să dețină o parte din Prusia Orientală ce n-a fost niciodată rusească. Aia n-ar trebui luată înapoi de cineva? În numele unui patriotism local sau a ce?

Și ajungem la problema migranților ce vor și ei apă și pământ. Păi în mod natural n-au nici un drept. De ce nu-și dau pământul de acasă pe ceva? Și Avraam a dat bani buni ca să cumpere un cimitir destul de mic. Apoi dacă tot am murit de sute de ani încoace să ne apărăm pămîntul, nu mi-ar place să-l dăm oricui vine și pretinde că vrea să se așeze. Ei n-au murit pentru pămîntul ăsta. Ei n-au suferit pentru pămîntul ăsta. O să moară ei pentru el? Înseamnă ceva Mărășești, Mărăști, Oituz pentru ei? Cine știe? Le spune ceva Dănilă Prepeleac a lui Ion Creangă? Puțin probabil.

De aia nu-mi place, din punctul ăsta de vedere.

Mă supără că cei ce știu cine e Dănilă Prepeleac ne-au dat de înțeles că Mărășești, Mărăști, Oituz nu înseamnă nici pentru ei nimic, cu toate că-s români. De aia nu-mi mai place!

Și atunci redevin creștin, îmi abandonez cetățenia pămîntească pentru cea cerească.

Israel and the Iran Nuclear Deal


Waging Wisdom

choicesThere has been very little reporting in the U.S. media about what Israelis think of the Iran nuclear deal, or the Joint Comprehensive Plan of Action (JCPOA) as it is formally known. In fact, given the media’s persistent focus on Prime Minister Netanyhu’s condemnation of the deal, it is tempting to think that every Jew inside Israel is also against the deal. But this is far from true.

I only hinted at this in a previous post about the nuclear agreement, so I thought it would be good to say more about the notable leaders from across the spectrum in Israel who cautiously support the agreement. But I’m not going to do that in my own words. I want you to hear from someone else, someone whose “first personal encounter with Iran left me surrounded by death and destruction.” Read: Someone who could easily justify a view…

Vezi articolul original 568 de cuvinte mai mult

Pope Francis and Political Vision


Papa, politicinii și noi. cea mai bună combinație pînă acum.

Waging Wisdom

Pope Francis speaking to CongressSo, Pope Francis has come and gone from America and his visit left me with a question. Why did our politicians want to be seen hobnobbing with the pontiff? The cynic in me says they only wanted to bask in his reflected glory. After all, Celebrity draws a crowd, and the pope’s celebrity shines brightly these days.

Which of us wouldn’t want to show off a selfie with the pope to our friends? I imagine the temptation being even stronger among our elected officials, many of whom can now boast to their constituencies about their selfies with the pope.

Not saying anything’s wrong with a selfie. Just asking myself why. Why the warm handshakes with Pope Francis on the steps of St. Partick’s Cathedral offered by New York Governor Andrew Cuomo and New York City Mayor Bill DeBlasio? And what was all that schmoozing about? And earlier the same day…

Vezi articolul original 598 de cuvinte mai mult

Nu m-am putut abține sau Cum scarpină concretul banal o apocalipsă românească…


Unii dintre noi au probleme. Unele mai mici, altele mai mari. Unii dintre noi, chiar și eu, avem probleme cu astrele. Sunt meteo-sensibil. Aș prefera să fiu meteo-senil…

Dacă nu văd soarele mă moleșesc. Ba am probleme și cu Luna. Cînd e Lună plină și e lumină mare afară înainte de a mă culca, adorm foarte greu. Așa sunt eu, ciudat.

Dar alții au probleme cu eclipsele și culorile Lunii. Cred că aceste persoane sunt mult mai sensibile ca mine. Dar cel mai mult îmi place că afectați fiind de activitatea acestui astru lipsit de viață, ies public. Își dau cu părerea despre ivinimente. Despre sfîrșituri finale, despre activități militare și despre politica externă a unor state mai mici, cum ar fi Rusia, SUA și China. Ba, mai mult, nu numai bănuiesc, ei știu cînd o să fie sfîrșitul lumii. Curînd!

O scurtă analiză a stilului și a cuvintelor folosite ne dă în vileag un exercițiu clasic de manipulare. Un amalgam de cuvinte cu o adresă vagă ce alternează cu cele foarte precise. Cu cît este mai precisă exprimarea ce n-are importanța, cu atît este amplificată exprimarea vagă, difuză, misterios melancolică. Îți bagă cuiul!

De exemplu, omul nostru spune că a avut probleme cu eclipsa aceasta de Lună. M-a făcut curios. Probleme fizice? Dacă fizice, țin de fizica optică, adică de ce se vede? Zici probleme? Ia d-aici:

PROBLÉMĂ, probleme, s. f. I. 1. Chestiune care prezintă aspecte neclare, discutabile, care necesită o lămurire, o precizare, care se pretează la discuții. 2. Chestiune importantă care constituie o sarcină, o preocupare (majoră) și care cere o soluționare (imediată). 3. Chestiune care intră în sfera preocupărilor, a cercetărilor cuiva; obiect principal al preocupărilor cuiva; temă, materie. ♦ (Mat.) Chestiune în care, fiind date anumite ipoteze, se cere rezolvarea, prin calcule sau prin raționamente, a unor date. II. 1. Dificultate care trebuie rezolvată pentru a obține un anumit rezultat; greutate, impas. 2. Lucru greu de înțeles, greu de rezolvat sau de explicat; mister, enigmă. [Var.: (înv.) problém s. n.] – Din fr. problème, lat. problema.

Apoi ne dăm seama că problemele sale țineau de astrofizică: Luna roșie are totdeauna ceva legătură cu evenimentele ce se-ntîmplă-n Israel.

Hombre: asociezi un absolut, TOTDEAUNA, cu un termen nedefinit, vag: CEVA. Și pot mărturisi: Luna roșie are totdeauna foarte multe legături cu toate evenimentele ce se întîmplă peste tot pe Pămînt. Așa cum și Soarele are legătură cu toate evenimentele. Pentru că și Luna și Soarele sunt vizibile pe tot Pămîntul. Oare este Luna roșie și dacă se vede din spațiu, din direcția opusă Pămîntului? Bănuiesc că nu. Dar nu mă hazardez să spun da. N-am darul…

Bai ză uei: evenimentele pe care urmează să le descrie hombre apocalipticus că se întîmplă în Israel, nu se întîmplă în Israel. Se întîmplă-n SIRIA! SIRIA!!!

Tocmai am vorbit cu un prieten din Israel și l-am întrebat de evenimente. Au zis că-i supără doar incidentele de la punctul de trecere dinspre Siria. Nește mocofani tot vor să dea buzna ca-n Ungaria. Și se iau de grăniceri. Ați auzit undeva de asta? Hei lidero apocalipticus, ai auzit ceva?

Totdeauna Luna roșie e lipită de Izrael.

Lipită fizic? Să ia niște probe! Ce s-au chinuit americanii cu Apollo și rușii cu Lunahodul să nimerească Luna, să vină înapoi! Dar este și o veste bună: Luna roșie apare ciclic și nu are nici o legătură cu Israel. Dacă avea, de ce fenomenul s-a produs atunci cînd statul Israel nu exista?

Tetradele sunt parte a unor vești pe care Dumnezeu ni le aduce mereu.

Exemple de vești? Parte a unor vești? Care parte? Pă concret! Prima partea, a doua sau felul trei? Că am rămas cu gura căscată.

Mereu? Cînd a fost ultima dată? Dar aia dinaintea ultimei dăți? Mereu batem cîmpii apocalipsei poate… cu așa po-vești.

Într-o săptămînă Putin a hotărît să-și mute armata-n Siria.

L-o fi lovit chiar deodată? Nu mai încăpea-n Rusia domle armata.

Stop!

Pregătirea pentru o astfel de mutare, cu trupe, avioane, resurse, necesită o logistică de anvergură. Într-o săptămînă nu se pot asigura nici piloții celor 34 de avioane prezente deja în Siria, nici rezervele lor. Transportul, culoarele de trecere, logistica, informațiile, contrainformațiile, sateliții mutați pe orbite, hîrtiile care să acopere această operațiune complexă, banii care trebuiau să vină de undeva trebuiau gîndiți, planificați, aprobați și puși în mișcare. Cineva trebuia să gîndească planul, să-l verifice, să-l răs-verifice și apoi altcineva trebuia să-l aprobe. De obicei planurile astea nu sunt aprobate de o singură persoană. Biroul/serviciul operațiuni, hărți, dotare, cu cronometrări, înzestrare, kilometri, altitudini, marșrute, consumuri, etc. Ca la grădiniță, ce mai!

O astfel de operațiune externă, nu pe teritoriul Rusiei este mai complicată ca invadarea Crimeii. Cine are impresia că operațiunile au început odată cu aprobarea Dumei se înșală sau e un ageamiu în materie de planificare și execuție a operațiunilor militare.

Lidero apocalipticus ne spune că apocalipsa este la ușă. De ce nu la fereastră? Dacă tot e vorba de Lună…

Și îi dă pe față pe distrugătorii Israelului: După răpirea bisericii, la mijlocul necazului cel mare, Rusia, împreună cu China vor declara război Israelului.

China? De ce? Rusia, de ce? Că au steagul roșu. Bre, s-a terminat cu URSS-ul și cu apocalipsa uresesesască. Calul galben cine e atunci, China? Și Rusia calul roșu? Păi hai să-ți spun: Vaticanul are steagul mai galben. În lume sunt destui chinezi și în alte țări. Ăștia nu vor ataca Israelul? În lume există cel puțin 21 de state cu steaguri naționale ce au cel puțin 50% din drapel roșu. Păi logic, unde-i logica cu Rusia și China? De ce la una-i rasa și la cealaltă culoarea de pe steag ce n-o prea are?

Logic Rusia n-avea cum să facă război cu Israelul că-s prea departe unele de altele.

Logic, nu-s prea departe UNELE DE ALTELE, ci una de alta! Ledero apocaliptensis face apel la limba romana rusticana! A reușit. Și n-avea cum să facă război? Apocaplipticus ingnoranticus, războiul se face, nu se duce, nu se poartă? Habernemsis lingvisticus estum mata! De ce n-avea, nu n-are, ce, războiul este deja de domeniul trecutului? Păi bre bade apocalipsis, dă ce să-i mai declare război mai încolo, cînd zici mata că biserica nu va mai fi, în mijlocul necazului celui mare de tot? Ilogicum panseus est!!! Moare anagramații de necaz!

Miza întotdeauna este Israelul.

Doamne știu că în vechime ai pariat pe Iov și ai cîștigat. Dar pe noi cui ne lași? Cu biserica cum rămîne? Cu Isus ce a murit pe cruce? Și cu toți urmașii lui? Încep să plîng. De cum poate fii asasinat Cuvîntul Domnului. Apocaliptic!!!

Să nu căutați evenimentele cu copiii aceștia (precis) care fug prin Germania (precis). NU. MIZA ESTE ACOLO LÎNGĂ IZRAEL (imprecis, lîngă… precis Israel)

Evenimentele finale? Lidero apocalisus face apel la imaginar. Domle, nu există evenimente finale. Și înaintea existenței noastre s-a întîmplat ceva, cineva, cîndva. Dovada? Existența lui Dumnezeu.

Vă rog…

Sigur, dacă ne rogi dăm din cap și spunem da. Și ne spune că Rusia s-a teleportat lîngă Israel. Asta cucerire a științei și tehnicii ruse. Primesc Nobelul pentru fizică.

Priviți-i pe ei.

CARE EI, MOȘER? Singurii ei de care ne apocalipticești de cap, sunt băieții ăia despre care spui că vor să rupă gardurile lui Orban s-ajungă-n Germania.

Rusia la 1 km de Israel.

Cum de nu zice nimic Israelul? Domle, dați-te o telegramă! Să dea perdelele de la ferestre la o parte să vadă Rusia de la ei din pat! Mamă-mamă ce biznis pe agențiile de turism!

Dar la ora actuală baza militară rusă din Siria se află la peste 150 km in linie dreaptă față de Israel. Lidero apocalisus totalis, ia o hartă. Goglăiește un pic, faceți oameni buni o chetă, trimiteți femeia de servici la librărie să ia un mapamond în mărime naturală și stare apocaliticoasă să vază cu ochii, nu cu ochelari apocaliptici. O fi miop lideru sau cine l-a informat. Prevăd c-o să cadă nește capete. Dacă nu capete, ceva urechi…

Tancurile se așează.

Și patriarhul se întronizează… El lidero preapocaliptikum, tancurile sunt mobile, nu se așează, se șenilează, se masează de către maseuri cu stele mari pe umeri. Stele, Lună, Soare, o coacem de-o apocalipsă la cuptor!

China și Rusia au spus mereu SUA să nu se bage în treburile lor. Aici ai zis bine. Normal. Și reciproca cred că e adevărată.

Cînd se va declara război lui Israel biserica nu va mai fi pe pămînt. Lui Israel nu i se va declara război. Israel e mort. Statul Israel este altceva. El nu este lui. Vezi limba română matrășită. Liderul ăsta apocaliptic are impresia că se află în 1939. Păi apocalipticus ruralis, cine a mai declarat război de atunci, marțienii? Și dacă la început zici că făcea război Rusia Israelului, acuma în mijlocul necazului cel mare de ce-i mai declară război? O fi alt Israel? Spicuiăști prea apocaliptik pentru creierele meu…

Au rămas cîteva zile… luni.. Întrebarea este ce vrei să faci!

Io vreau să îmi fac tratamentele. Analizele sunt bune. Să mănînc, să beau ca să nu mor. Să merg în vacanță, să stau de vorbă cu prietenii, să plătesc facturile și să visez la viitor. Viitorul sună bine!

Pentru cei apocalipto-sensibili: promit să șterg postarea dacă Rusia și China vor ataca în cîteva luni Israelul în mijlocul necazului cel mare care e la cîțiva ani…

Amintiri închipuite cu oameni importanți (3): minunea


Numărul 2 își drese glasul, își ajustă nodul de la cravată și zîmbetul, își împreună mîinile și spuse:

-Să ne rugăm!

A mitraliat o rugăciune. Ce rimează cu ciune? Ei, lăsați. Mi-a trecut așa, un gînd fugar…

Numărul 3 a demarat cu o istorie a responsabilității și iresponsabilității. Nu știu dacă cita din memorie, dar mă bătea un gînd că da. Apoi a început să mi se zbată pleoapa stîngă. Semn rău. El se ambala. Trecuse de la palid la portocaliu. Și nu se mai dădea dus. Apoi îl apucă un acces de tuse. Măgărească. Sau pe stil nou convulsivă. Probabil că n-o făcuse la bolile copilăriei. Eu eram imun. Ceilalți erau în pauză. Priviri bănuitoare. Brațe încrucișate.

Mi-era foame. Am înșfăcat Măgura, i-am rupt ambalajul ș-am mușcat cu poftă. Cvintetul cicinci mă privi cu o uimire mută mărginită de tunsori reglementare, costume asortate cu griul mochetei și negrul șosetelor ce nu lăsat descoperită nici un milimetru patrat de piele ariană. Mă simțeam un paria.

Numărul 4 se ridică, îi șopti ceva la ureche șefului și se așeză cuminte. Au și ei secrete? Probabil întîrzie pizza aia. Să fie și cu șuncă că altfel fac urît! Pauză. Nici o șansă cu diliveri în orașul ăsta. Și un zvon ajunge mai repede ca motoreta de serviciu. În fine, după un oftat adînc și după un protest mut al colegilor (mă aruncasem asupra napolitanelor și le sfîșiasem, cu scîrțîitul tipic, ambalajului de țelofan), completul părea să ajungă la final. Ura!

Numărul 5 făcu un semn a lehamite. Luă cuvîntul și bîngui ceva despre importanța educației generației tinere. Despre sfințenie. Despre misiunea noastră. Deja devenisem atent. Apoi, după un scurt intermețo, cînd sună telefonul, mi-am adus aminte de un banc cu doi tipi ce se hotărîseră să facă un picnic în curtea Vaticanului. Să-l lăsăm pe altă dată. Sau, cine știe? Și încep:

-Un student la teologie i-a spus unui coleg de an (Se făcu liniște. Ridicară privirile și dilatară pupilele; își închipuiau că urmează o mărturisire?): Hai la Vatican că sunt prieten cu papa. Mințea! Facem un picnic acolo, mai trece vremea… Ce, ești nebun, picnic la Vatican? Nu ne lasă ăia. O să… Las c-o să vezi, îi spune celălalt. Se duc ăia la Vatican, se instalează, îmbucă, trag la măsea, cînd de la o fereastră îi vede papa și trimite garda elvețiană. Gardistul vine, prietenul papei este dus în fața papei ce privea de la fereastră. Prietenul său îl vede pe papă făcînd semnul crucii cu gesturi mari, apoi prietenul său vine înapoi. Măi, dar am văzut că ai avut parte de-o binecuvîntare specială. Super! Ce vorbești, zice celălalt. Știi ce mi-a zis? Tu – și ridică mîna-n sus – și prietenul tău – arătînd în jos – luați-vă cortul – arătă spre stînga și cărați-vă afară d-aici – indicînd spre dreapta. O cruce-ntreagă. Ha, ha, ha! Și el crezuse…

Șeful însă se aprinse. Biserica era foc. Isus era foc. Școala era foc. El, evident era… foc! Nici n-am observat cum s-a schimbat la față. O fi re-editarea minunii. Sau poate nu.

-Ești nebun. Neobrăzat. Păcătos și iresponsabil. Ești un bețiv ordinar ce nu are li-m-ite. Te-am primit aici și-ți faci de cap. Știm noi că nu e pentru prima dată. E clar că n-ai chemare. N-ai pic de respect față de școală. De biserică. Aduci și consumi alcool! Depravatule! Gîfîia. Se bîlbîia. Tensiunea undeva la 200+. Eu stăteam prost cu glicemia.

Se uitau la mine ca la un monstru. Cu toate astea nu cred că într-o dispută 1/1 ar fi avut curajul să stea cu mine-n aceiași încăpere. Cu un monstru? Îi mîncam.

-Ai ceva de spus în apărarea ta? M-aș mira! Oricum e inutil…

-Am ceva de spus. De fapt am ceva de făcut. O minune. Voi transforma vinul în apă. Am înșfăcat cele două sticle, le-am agitat rapid și le-am deschis instantaneu dopurile împroșcînd plutonul de execuție, completul suprem de judecată.

-Ia d-aici! Și i-am stropit cu apa minerală de import. Din cap pînă-n picioare. I-am leorcat. Ce gust are vinul ăsta deștepților? E prea acru pentru voi? Am deschis ușa debaralei de serviciu și le-am pus în brațe mopul și găleata. Șmega!

Scuipau și pufneau ca mîțele.

-Nebunule, ieși afară!

Și-am plecat. Dar i-am desconspirat pînă la piele!

SS: Sihăstria & Sfătuirea. Un loc, o stare, o mîntuire


M-am gîndit să pun doar inițialele să vă șokez un pic, dar m-am lăsat. Am continuat cu ce înseamnă. Trebuie să mă explix ca să nu vă dau posibilitatea să vă puneți imaginația la contribuție. Cu toate că mamă-mamă, ce mi-ar place!

Ești epuizat? Sunteți epuizați? Calmantele nu-și mai fac efectul scontat? Ești extrem de irascibil? Ai dat în burn-out? Îți vine să arunci cu mobilul după subalterni/șefi/copii/soție/soț/polițiști/participanți la trafic sau îți altoiești temeinic cățelul înainte de a trece pragul casei? Ești normal. Dar…

Și aici intervin eu. Dar nu mai e mult pînă la colaps. Sau în caz că poți să duci mai departe povara-n spate, nu mai e mult pînă la o boală cronică, uneori (poate de prea multe ori), terminală. Am trecut și eu pe aici. N-are nici un sens să mai treci și tu. Să mai treacă și pe aici cei pe care-i iubești. Nu vorbim de ceilalți… 🙂 pe care nu-i mai iubești de mult.

Stresul te-a dat gata și n-ai putere să scapi de toate divaisurile lumii moderne ce nu acceptă să fie abandonate, cum ar fi smartfon, mobil, laptop, internet, teve, jocuri electronice?  Te trage ață Facebook-ul, jocurile interactive, meciurile din cupele europene sau nu mai poți dacă nu afli ultimele cotații la bursa din Londra și New York? Am găsit soluția.

Vin-o la țară. Pune mașina-n garaj. Predă telefonul mobil. Cu toate că avem curent, aici nu avem televizor. Nu este internet.

Dar poți să te plimbi pe dealuri. Scapi de trafic cu autobuzul local. Poți veni cu tramvaiul din Arad ca să nu ai vreo pană pînă aici. Cu toate că e mult asfalt, este și multă verdeață. Avem o locomotivă cu aburi pe care poți s-o desenezi. Avem la 14 km singurul bazar turcesc din țară vechi de peste 400 de ani. Avem baltă în care poți pescui. Pădure unde poți hălădui, striga și alerga. Ba chiar și cîteva magazinașe de unde să-ți ieie tot ce vrei pentru a experimenta rețete noi. Fructe autohtone, apă minerală, ozon și dacă e necesar chiar o mîță ce se lasă mîngîiată.

Poți să sapi în grădină. Să tunzi iarba sau să citești stînd la soare sau făcînd plajă la Lună.

Dacă corespunzi profilului, ești singur sau cu familia, poți să petreci o săptămîna sau un week-end la Ghioroc. Nu plătești nimic. Totul e gratis. Condiția, ne lași în custodie, în pungi sigilate, pînă la plecare toate aparatele electronice ce îți cauzează stres. Le exorcizăm un pic! 🙂

Responsabilitatea ta este să lași locul cum l-ai găsit și să te întreții singur.

3 dormitoare, două paturi duble, unul simplu, living, bucătărie cu loc de luat masa, cămară, aragaz, mașină de spălat rufe, baie cu duș și toaletă, garaj, bucătărie de vară, curte, grădină. Apă, curent. Încălzire și apă caldă teracote și boiler cu lemne.

Programare și recomandarea unui prieten pe care garantează pentru tine. În caz de urgențe există o stație de emisie-recepție.

Dimineața la 7 subsemnatul își face apariția să vadă dacă ai supraviețuit nopții și să se roage cu tine. Seara același ritual. Sfătuirea este gratuită și asigurată de un absolvent al teologiei pastorale din România, al teologiei din Marea Britanie, doctor în teologie. Pă gratis.

Vrem să fie UN LOC unde se poate schimba O STARE pentru O MÎNTUIRE mai bună prin SIHĂSTRIE și SFĂTUIRE. Fără rutină. Fără prejudecăți. Fără constrîngeri.

Ținem legătura. Ui dont col iu. iu col az!

PS. În vacanța de Crăciun se pare că e înghesuială…

Amintiri închipuite cu oameni importanți (2): deconspirarea


Dădu ceva indicații cuiva. Era un pic vesel, un pic iritat. Un pic distant, un pic prea comunicativ. Nu vorbisem de vreo cîteva luni. Dacă n-aveam ce. Dar voia ceva. De la mine. Sau cu mine. Doi studenți trecură-n zbor cu parașutele de rigoare-n spate. Nu-și luaseră și căștile că mergeau doar la cumpărături. Schimbarăm priviri alternative. Eram cu siguranțele puse așa că nu m-au prins cu scurt circuitul. Nu știam eu ce m-așteaptă…

Desigur fabulez. Ce se poate întîmpla? Nu eram la curs. Nu eram la seminar. Ba eram la locul potrivit, la ora potrivită. Sună cam pe dos, dar așa era.

Am deschis ușa de la intrare. El era șeful. Avea întîietate. M-a invitat să trec. El era ȘEFUL! Apoi am luat-o spre scări. Puteam să mă prefac că mă duc la bibliotecă, dar cu plasa aia n-aveam nici o șansă. Putea și el să se prefacă că merge la bibliotecă, cu toate că  nu mergea acolo. Plasa… Plasa parcă devenea tot mai grea. Și sticlele alea…

Mă așteptam la orice întrebare. Dogmatică, istorică, personală, accelerată sau klingoniană. Dar întrebarea nu veni. Evident, nici nu plecă! Urcarăm așa un palier. Molcom. Festina lente. Vorba șefului: pași mici, viață lungă. Lungă-lungă, dar veșnică? Na că mă luă imaginația pe dinainte…

Apoi pe palierul următor îmi întorc privirea spre personajul magnific, pe idolul uns de Domnul (în imaginația mea, nu vă temeți!). Tăcerea lui mă intriga. Doar nu era în preajma unui atac de cord și avea nevoie de un sprijin. La mini-kilogramele mele… Nici nu cred că voia să-mi destăinuie taina Atlantidei, cine va fi următorul președinte sau cine l-a asasinat pe John Kennedy. Asta era evident. Și mai devenise ceva evident. Spre stupoarea mea.

Omul ce ținuse piept opresiunii, fusese decorat de președinte și ajunsese exact acolo unde-și propusese, îmi inspecta cu mult interes, de la înălțimea poziției sale academice și administrative, ba și cultice (nu ocultice, zăpăciților!), conținutul plasei personale. Ochii săi scanau, inspectau și sustrăgeau imagini ale conținutului plasei personale. Curat violare de intimitate, coane Fănică!

I-o fi foame? I-o fi sete? Ba, i-o fii dor de codru verde… Să-l întreb? Îmi iau inima sau ce-a mai rămas din ea, în dinți și-l întreb cu ochi mari albaștri pe fundal de giacă tomnatică:

– Ați spus că vreți să mă întrebați ceva? Eu eram cu dumneavoastră, că el era cine era, el era cu Alex, că eu eram cine eram. A fi sau a nu fi, aceasta este dilema. Nouă.

-Mai ai ore mîine? La așa întrebare intempestivă, devastatoare și ermetică, creierul meu, mic și mare, nu se aștepta. În ce an s-a produs schimbarea de la prezbiteri la preoți în antichitate, dacă cred sau nu în evoluție, cînd va veni răpirea sau ce fel de izotop vor folosi iranienii pentru a-și dezvolta arsenalul atomic, la asemenea întrebări, da, mă așteptam dată fiind gravitatea escaladării molcome a celor două paliere în campusul aproape pustiu. Pustiu? Eram naiv… Și ne-am despărțit.

Am făcut la dreapta după un nu hotărît și o dezechilibrare gravitațională de mică amplitudine. Plasa! Am descuiat ușa chiliei personale, am pus plasa pe pat în tentativa mea de a descărca comoara-mi alimentară. Mînca-o-ar tata! Dar, soarta nu stă la masă cu oricine. Bătăi rapide în ușă.

N-apuc să zic intră. Costumul cenușiu privi la mine triumfător, înșfăcă plasa și-mi aruncă din zbor:

-La șefu-n birou! Acum.

Ăștia au pus-o de-un picnic și le lipsește chifla. Și persoana mea. Oare ei ce au adus? Picnic în trei. Mai mic, mai intim, mai sincer. Îl urmez pe gealat pe coridor, pe scări, pe coridor. Trecem de anticamera pustie. De ce nu mi-au spus de picnic? O fi un surpraiz-party. Nu m-am tuns și eram în jeans. Bine că făcusem duș mai devreme și m-am barberit un pic. Asta dacă ne pupăm… Ei, nu vă gîndiți la prostii. Fără fete!!!

În minutul următor realizez că nu suntem trei, ci cinci. Cicinci. Sună frumos. Cicincii plus eu. Șase! Totăl surpraiz. Picnic la marginea drumului. Unde e Tarkovscki? Dar Kafka?

În spatele biroului, șeful. Adică Șeful. De partea sa numărul 2, numărul 3, numărul 4 și normal, numărul 5. (Peste timpuri s-am mai schimbat ei…) Dar în fața lor, aproape de ușă (deci mai am o șansă… ), eu. Doar eu. A, nu sunt chiar singur. Pe birou e plasa mea. De fapt elementele componente și plasa. Un pateu. O brînzică. O smîntînuță. O franzeluță. Napolitane. Iar napolitane. O Măgura (cu cioco!). Și două sticle. Mari. Obraznic de pîntecoase. Ca două babe grase ce stau la soare aproape dezbrăcate. Doar cu cîteva etichete. Aurii. Și doapele de rigoare…

Dezamăgire. Ei n-au adus nimic. Îi privesc neîncrezător. Ca pe niște vechi colegi și tovarăși de suferință puși de data asta pe șotii. Ne știm de peste zece ani… O să scoată ei de undeva ceva, pe cineva, o să apară un platou, un cheic, va deschide ușa tanti de la bucătărie cu un sac de sandviciuri cu caviar, pateu de limbi de ciocîrlie și homar dunărean. Vorba aia, cu situația asta încinsă peste măsură, îmi ardea și mie buza după un pepsi rece. Fie și cu lemon!

Dar nu. Numărul 2 își drese glasul, își ajustă nodul de la cravată și zîmbetul, își împreună mîinile și spuse:

-Să ne rugăm!

Epic: Dumnezeu este în control!


Îmi este destul de greu, dar nu imposibil. Îmi imaginez un tramvai. Poate același ca și cazul postului Aiurea-n tramvai… Cînd eram copil și mergeam cu tramvaiul simțeam un fior cînd auzeam fatidicele cuvinte Biletele la control!!! Nu că nu aveam bilet. Doamne ferește! Decît să circul fără bilet, mai bine mergeam pe jos. Rușinea să fi prins fără bilet era insuportabilă pentru conștiința mea de băiețel. Acum mi-a mai trecut. Noroc că am gratuit…

Deci atunci cînd aud expresia Dumnezeu este în control, mi-l imaginez destul de limpede pe Dumnezeu ca pe un controlor de bilete într-un tramvai clasic. Veți spune că în cer tramvaiele ar trebuie să aibă un dizain mai futurist, dar cine știe, nimeni nu a fost dat jos (pe pămînt) că n-a avut bilet și de aceea n-am aflat cum sunt tramvaiele în cer.

Dumnezeu este în control sună ca boala. Să nu zic care! Sărmanul Dumnezeu a ajuns să ne controleze biletele. Zău așa! Acest import american (God is in control) l-a transformat pe Dumnezeul român într-un controlor de bilete. Nimic mai greșit. Păi și atunci cum ar trebui să spunem?

Simplu: Dumnezeu controlează situația sau mai bine situația se află sub control. Eventual Dumnezeu ține situația sub control. Pentru că Dumnezeu este atotputernic.Dar ni-e lene să gîndim și să vorbim. Și culmea, ca și cînd nu ne-ar fi ajuns limba de lemn autohtonă, folosim o limbă de lemn străină. De import!

Și tot mai des, în media, printre bloguri și feisbucuri apare încă un import de pomină: epic. Cu semnul exclamării. Sau fără. Eu aș zice pentru comicul situației că e ceva de poveste, că am ajuns de poveste sau de mirul lumii. Dar cine mai citește azi literatură românească, cine mai are reflexe din astea învechite? Corect: moșii și babele ca mine!

Importul autorizat de masa consumatorilor superficiali (acești viteziști ai comunicației), acest stereotip în exprimare și reducționism de import este agresiv urechilor mele. Prefer să fonetizez, dacă pot pentru care să mă esprim așa, cuvinte ultra uzitate din alte limbi decît să-mi maltratez limba maternă. Nu de alta dar mai știu alte limbi și nu îndrăznesc să le violentez că imediat mă taxează. Nu, nu Dumnezeu. Dumnezeu nu este nici taxatorul, nici controlorul biletelor ce-ți dă dreptul să călătorești cu tramvaiul acesta.

Deci epic este un gen literar, așa după cum controlul este o activitate pe care o poți face, în care te poți afla, dar numai controlînd, nu avînd sub control tramvaiul, pentru că de asta se ocupă vatmanul. Este vorba de două activități diferite, făcute de doi oameni instruiți diferit. Dar atenție numai vatmanul are drept de control. Controlorul nu poate conduce tramvaiul. Meni smailing feisis!!!

Chiar mă întreb, vorba aia, dacă Dumnezeu este de fapt controlorul de bilete, cine o fi vatmanul? Cînd ne vom da seama cine este cred că va ieși o teologie de pomină, care ne va face de mirul lumii, probabil într-un stil epic.

Domnilor și doamnelor, biletele la control sau mai degrabă, limba la control! Nu mai stați ca la doctor!

Amintiri închipuite cu oameni importanți (1)


M-am plimbat o țîră prin magazin. Un abeceu la marginea orașului. Nu mă hotăram. Multe chestii nu știam ce sunt. Mă uitam un peu comme le boeuf a la nouvelle porte cum s-ar zice. În fine, mă decid și fac pasul important. Iau de pă raft o sticlă simandicoasă. Arăta a vin de cea mai bună calitate. A vin străin și foarte străin.

Trec pe la casă. Observ că plasa mi-era burdușită nenatural. Semăna cu o mîță-n în care se băteau să iasă pisoii. Mai-mai că-i auzeam mieunînd. Mînca-v-ar motanu!

Mă bălăngănesc pe drum, precum sergentul spre Vaslui. Îmi lipsește regimentul muscal, colonelul și onorul. Noroc că nu-s rănit. Dar dac-aș fii? Și decorațiile, unde-s?

Tîrîș-grăpiș, salivînd și mormăîind ceva de sfinții apostoli (ce se deplasau per pedes sau per aqua) din cauza mașinilor ce treceau razant cu plasa personală, ajung la poarta instituției. Portarul mă salută cu pax romana în variantă bapti-costală, eu fac un gest a sfîrșeala de la finele semestrului. Se uită-ntrebător ce va să zică body-language-ul meu. I-aș face un semn obscen de tipul ridicării mingii pentru lovitura de servă la volei, dar mă incomodează rana din pulpă, adică plasa.

Parcurg agale parcarea interminabilă. Dacia mea antebelică (dinaintea războiului AD 101) se cocea în soarele unui asfințit generos între alte cîteva surate mai vestice. O mutăr Germania, încă una, apoi une petitte mere francaise. De ce nu le-au dat numele protopatriei lor nemții, francezii, englezii, italienii și alți fabricanți de patrupede cauciucate? Deutschland? Heimat? La France? Galia? Italia? Am fi fost mai inspirați dacă dădeam un decret anti profanare patris. Uite cu ce-mi bat eu capul… Parcă n-am…

– Alex!

-Io! Îmi roteam capul precum cameleonul ochii să văd vocea mieroasă ce-mi rostise numele. El. Il lidero asoluto. Il grande dei tutti grandi. Il capo Dei. Mulțumesc că m-a strigat. Altfel eram în stare să urc cele două etaje pe nerăsuflatelea cu tot cu plasă. Dacă se rupea biata!

-Alex, mă aștepți un minut? Vreau să-ți spun ceva…

-Ăăă. Da… Sigur. De ce nu? Nu mi-am aprins țigara, că nici nu fumam. Nici nu mi-am desfăcut nodul de la cravată, că nici nu aveam. Nici nu m-au trecut nădușelile că transpir doar cînd mi-e cald. În rest cold as a dead fish.

Dădu ceva indicații cuiva. Era un pic vesel, un pic iritat. Un pic distant, un pic prea comunicativ. Nu vorbiserăm de vreo cîteva luni. Dacă n-aveam ce. Dar voia ceva. De la mine. Sau cu mine. Doi studenți trecură-n zbor cu parașutele de rigoare-n spate. Nu-și luaseră și căștile că mergeau doar la cumpărături. Schimbarăm priviri alternative. Eram cu siguranțele puse, așa că nu m-au prins cu scurt circuitul. Nu știam eu ce m-așteaptă…

Il lidero, cu pași măsurați, fără priviri. Se gîndea la ceva. Sau la cineva. Sau nu se gîndea la nimic. Exista posibilitatea…

Mă luă de braț. De stîngul, în care duceam plasa. Ciudat, dar posibil. Era dreptaci. Ne deplasam lent, dar definitiv spre scări. Cînd să ardem prima treaptă, un ușor clinchet aproape imperceptibil. De jos, din plasă. A sticle pline. Că erau două.

-Ce-ți mai face familia?

-Ăăă, bi-ne. Cred. Erau bine cînd am plecat.

„The Tale of the Fortune Hunters”


Syria again:

Waging Wisdom

Well done to David Reitsma (Spoke Word Poetry) for this thoughtful 4 minute performance art on the Syrian refugee crisis. And my thanks to Carmen Andres (For Such A Time Is Now) for turning me on to it.

David Reitsma Spoken Word Poetry
“The Tale of the Fortune Hunters”
A spoken word video about the Syrian refugee crisis.
Filmed by Maarten Smeenk and Directed by David Bonsink

Vezi articolul original

Și ne iartă nouă apocalipsele noastre, precum iertăm și noi apocalipticilor noștri!


Tu ai văzut noii bulgărași de savoare? Descoperă gustul adevărat de legume minunate!

Așa sună o reclamă a Delikatului promovată cu chipul Andrei, soția lui Măruță. Ei, care Andra, care Măruță? Știe toată lumea. Principiul reclamei, sufletul comerțului, este ca o persoană cunoscută, de încredere, să dea gir unui produs ca să fie vîndut bine. Să-l cumpere toată lumea!

Cam același principiu aplică unii în ceea ce-i privește. De exemplu își pun chipul, dau cu textul Apocalipsei și vor să-l vîndă bine pe Dumnezeu. Cred că e un pic cam pe dos. Dacă Dumnezeu ar fi vrut să-și facă reclamă…

Apocalipsa ne pîndește. Ne urmărește ziua și noaptea. De la amvoane. De prin rețele. De peste tot.

Cînd musulmană, cînd creștină, cînd cretină. Apocalipsa vinde bine. Vinde mesaje și popularitate. Dar apocalipsa dă și faliment. Nimeni nu mai dă doi bani pe ea. De atîta lupu-lupu, nu mai ține nici cu apocalipsa. N-a venit la alinierea planetelor. Nici în 1990. Nici la Mileniu. Nici mai încolo. Nici mai încoace.

Apocalipsa s-a dus pe apa ei încă de la-nceput. Augustin credea că vede sfîrșitul lumii cînd Hippo, cetatea sa a fost asediată de vandali. Curînd Roma este cucerită pentru prima dată. N-a venit totuși sfîrșitul lumii. Mai încolo Ierusalimul cade. Apoi este cucerit de cruciați. Ce-or fi crezut locuitorii săi ce au fost măcelăriți fără discernămînt? Creștini, evrei, arabi, turci, musulmani, druizi, toți au fost lichidați. Pentru ei atunci a fost sfîrșitul lumii. Apoi Ierusalimul este pierdut de cruciați.

Vine rîndul Constantinopolului. Ortodocșii încă mai povestesc de zidurile ce s-au deschis preoților cînd musulmanii au intrat călare în Hagia Sofia cu iataganele scoase. Cei ce se adăpostiseră acolo credeau că a venit sfîrșitul lumii. Turcii nu i-au crezut. Acum acolo e Istanbul.

Ceva mai încolo Luther îl desemnează pe papă ca fiind 666. Ciudat, dar Luther n-a declanșat apocalipsa, cu toate că mulți credeau că sfîrșitul era aproape. (Războiul de 30 de ani ne poate spune ceva…) El în schimb a cerut căsăpirea țăranilor ridicați la luptă, apocalipsă și comunism.

Roma mai este cucerită o dată. Și încă o dată…

Dar la Munster s-au găsit anabaptiștii să instaureze Noul Ierusalim. Cu cîtă bucurie l-ar instaura unii și la noi! Bucuria anabaptiștilor a fost de scurtă durată și de mare suferință. Asediați de lutherani și catolici, executați cu caznele de rigoare, după ce Jan Matthys moare în luptă. Proroc ratat, tocmai prorocise că era vremea judecății celor răi și întreprinse o ieșire contra armatei episcopului expulzat. Dar, surpriză! Căpățîna lui a fost înfiptă într-o suliță, bărbăția fiindu-i bătută în cuie de poarta orașului. Era duminica Paștelui și se crezuse noul Ghedeon. Se pare că fusese rău informat. De cine?

Urmașul său Johann de Leida decretă poligamia, orașul deveni noul Sion, declarîndu-se proprietatea comună asupra bunurilor existente. Și-a luat doar 16 soții. Avea de unde… În iunie 1535 orașul este cucerit. Johann și alți doi lideri sunt torturați și executați (iunie 1536). În final cele trei cadavre mutilate creștinește atîrnau în 3 cuști pe zidurile biserici Sf Lambert. Cuștile mai există și azi. (http://www.panoramio.com/photo/12217599) Probabil pentru proroci de acest gen.

Primesc și importuri?

ISIS, Rusia, China, SUA, Franța și Marea Britanie concurează să împlinească prorocii apocaliptice. Noroc că Sadam a murit. Să nu uităm prorociile despre el, despre avioanele companiei irakiene botezate cu nume ca Babilon și de mult uzitata expresie bătălia bătăliilor.

Cînd ești exaltat crezi orice. Nu înseamnă neapărat că ai credință mare. În plus cînd ești separatist tendința este să spui că numai tu ai dreptate, că numai tu cunoști adevărul, că numai tu ești adevărata biserică. Și că ai descoperiri divine. Serios? Caută un psihiatru prietene!

Recent un pastor din România a prezis că sfîrșitul va veni. În cîteva luni. Dacă nu va veni, Domnul ne-a dat har să ne pocăim. Mai ales lui. Dar vă dați seama? Unui pastor din România!!! Unul din afara sistemului. Ceea ce demonstrează că sistemul e păcătos. Și falit. Că buticul, sereleul lui nu se poate închide, este răpit. Mai ști? Asta doar Tatăl știe…

Mi se pare excepțională fraza „Lucruri care trebuiau să se întîmple-n 50 de ani s-au întîmplat într-o săptămînă”. Serios? Și alta: „Logic Rusia n-avea cum să facă război cu Israelul că-s prea departe unele de altele.” Io mă tot întreb cum a făcut război SUA cu Afganistanul, cu Irakul, cu Germania lui Hitler în 41 și cu cea a kaizerului acum 100 de ani. Că n-au graniță comună. Logic, nu?

Și „Toate evenimentele finale au de-a face cu Israel.”

Nu mă-ndoiesc. De exemplu extincția dinozaurilor. Eveniment final. Dacă nu dispăreau dinozaurii nu apărea civilizația în Egipt. Nu apărea Egiptul, mureau evreii de foame. Ce criză ar fi fost prin sferele celeste…

Alte evenimente finale: dispariția imperiului austro-ungar, a celui de-al doilea Reich, a imperiului țarist și a celui otoman. Mă tot întreb de ce n-au aruncat americanii primele două bombe atomice asupra Israelului. Ne scuteau de atîta timp pierdut, de încă 45 de ani de comunism, de colonialism, de crize economice și financiare, de 11 septembrie 2001, și de etc.

M-am mai întrebat de ce o fi spus Isus că numai Tatăl cunoaște ceasul acela. N-am găsit răspuns. Dar mi-a venit o idee. Oare cum va fi privit de ai lui cel care va veni cu ceasul corect? Ehehei!!! Ca un supersfînt. Un fel de Sandokan al sfinților, adică un sfîntocan. Va fi tratat preferențial în cer. Cel puțin de-ai săi. Va duce sus meritele lui și ale adepților lui. Mișto. Cool! Pînă la proba contrarie. Cea a vieții de pîn-atunci.

Eu aștept o dezmințire. Bineînțeles, dacă omul are bun simț ar trebui s-o dea. Dacă…

PS În rest mizez pe Delikat! Și pe Andra. De Măruță nu-mi place!