Amintiri închipuite cu oameni importanți (1)


M-am plimbat o țîră prin magazin. Un abeceu la marginea orașului. Nu mă hotăram. Multe chestii nu știam ce sunt. Mă uitam un peu comme le boeuf a la nouvelle porte cum s-ar zice. În fine, mă decid și fac pasul important. Iau de pă raft o sticlă simandicoasă. Arăta a vin de cea mai bună calitate. A vin străin și foarte străin.

Trec pe la casă. Observ că plasa mi-era burdușită nenatural. Semăna cu o mîță-n în care se băteau să iasă pisoii. Mai-mai că-i auzeam mieunînd. Mînca-v-ar motanu!

Mă bălăngănesc pe drum, precum sergentul spre Vaslui. Îmi lipsește regimentul muscal, colonelul și onorul. Noroc că nu-s rănit. Dar dac-aș fii? Și decorațiile, unde-s?

Tîrîș-grăpiș, salivînd și mormăîind ceva de sfinții apostoli (ce se deplasau per pedes sau per aqua) din cauza mașinilor ce treceau razant cu plasa personală, ajung la poarta instituției. Portarul mă salută cu pax romana în variantă bapti-costală, eu fac un gest a sfîrșeala de la finele semestrului. Se uită-ntrebător ce va să zică body-language-ul meu. I-aș face un semn obscen de tipul ridicării mingii pentru lovitura de servă la volei, dar mă incomodează rana din pulpă, adică plasa.

Parcurg agale parcarea interminabilă. Dacia mea antebelică (dinaintea războiului AD 101) se cocea în soarele unui asfințit generos între alte cîteva surate mai vestice. O mutăr Germania, încă una, apoi une petitte mere francaise. De ce nu le-au dat numele protopatriei lor nemții, francezii, englezii, italienii și alți fabricanți de patrupede cauciucate? Deutschland? Heimat? La France? Galia? Italia? Am fi fost mai inspirați dacă dădeam un decret anti profanare patris. Uite cu ce-mi bat eu capul… Parcă n-am…

– Alex!

-Io! Îmi roteam capul precum cameleonul ochii să văd vocea mieroasă ce-mi rostise numele. El. Il lidero asoluto. Il grande dei tutti grandi. Il capo Dei. Mulțumesc că m-a strigat. Altfel eram în stare să urc cele două etaje pe nerăsuflatelea cu tot cu plasă. Dacă se rupea biata!

-Alex, mă aștepți un minut? Vreau să-ți spun ceva…

-Ăăă. Da… Sigur. De ce nu? Nu mi-am aprins țigara, că nici nu fumam. Nici nu mi-am desfăcut nodul de la cravată, că nici nu aveam. Nici nu m-au trecut nădușelile că transpir doar cînd mi-e cald. În rest cold as a dead fish.

Dădu ceva indicații cuiva. Era un pic vesel, un pic iritat. Un pic distant, un pic prea comunicativ. Nu vorbiserăm de vreo cîteva luni. Dacă n-aveam ce. Dar voia ceva. De la mine. Sau cu mine. Doi studenți trecură-n zbor cu parașutele de rigoare-n spate. Nu-și luaseră și căștile că mergeau doar la cumpărături. Schimbarăm priviri alternative. Eram cu siguranțele puse, așa că nu m-au prins cu scurt circuitul. Nu știam eu ce m-așteaptă…

Il lidero, cu pași măsurați, fără priviri. Se gîndea la ceva. Sau la cineva. Sau nu se gîndea la nimic. Exista posibilitatea…

Mă luă de braț. De stîngul, în care duceam plasa. Ciudat, dar posibil. Era dreptaci. Ne deplasam lent, dar definitiv spre scări. Cînd să ardem prima treaptă, un ușor clinchet aproape imperceptibil. De jos, din plasă. A sticle pline. Că erau două.

-Ce-ți mai face familia?

-Ăăă, bi-ne. Cred. Erau bine cînd am plecat.