Amintiri închipuite cu oameni importanți (3): minunea


Numărul 2 își drese glasul, își ajustă nodul de la cravată și zîmbetul, își împreună mîinile și spuse:

-Să ne rugăm!

A mitraliat o rugăciune. Ce rimează cu ciune? Ei, lăsați. Mi-a trecut așa, un gînd fugar…

Numărul 3 a demarat cu o istorie a responsabilității și iresponsabilității. Nu știu dacă cita din memorie, dar mă bătea un gînd că da. Apoi a început să mi se zbată pleoapa stîngă. Semn rău. El se ambala. Trecuse de la palid la portocaliu. Și nu se mai dădea dus. Apoi îl apucă un acces de tuse. Măgărească. Sau pe stil nou convulsivă. Probabil că n-o făcuse la bolile copilăriei. Eu eram imun. Ceilalți erau în pauză. Priviri bănuitoare. Brațe încrucișate.

Mi-era foame. Am înșfăcat Măgura, i-am rupt ambalajul ș-am mușcat cu poftă. Cvintetul cicinci mă privi cu o uimire mută mărginită de tunsori reglementare, costume asortate cu griul mochetei și negrul șosetelor ce nu lăsat descoperită nici un milimetru patrat de piele ariană. Mă simțeam un paria.

Numărul 4 se ridică, îi șopti ceva la ureche șefului și se așeză cuminte. Au și ei secrete? Probabil întîrzie pizza aia. Să fie și cu șuncă că altfel fac urît! Pauză. Nici o șansă cu diliveri în orașul ăsta. Și un zvon ajunge mai repede ca motoreta de serviciu. În fine, după un oftat adînc și după un protest mut al colegilor (mă aruncasem asupra napolitanelor și le sfîșiasem, cu scîrțîitul tipic, ambalajului de țelofan), completul părea să ajungă la final. Ura!

Numărul 5 făcu un semn a lehamite. Luă cuvîntul și bîngui ceva despre importanța educației generației tinere. Despre sfințenie. Despre misiunea noastră. Deja devenisem atent. Apoi, după un scurt intermețo, cînd sună telefonul, mi-am adus aminte de un banc cu doi tipi ce se hotărîseră să facă un picnic în curtea Vaticanului. Să-l lăsăm pe altă dată. Sau, cine știe? Și încep:

-Un student la teologie i-a spus unui coleg de an (Se făcu liniște. Ridicară privirile și dilatară pupilele; își închipuiau că urmează o mărturisire?): Hai la Vatican că sunt prieten cu papa. Mințea! Facem un picnic acolo, mai trece vremea… Ce, ești nebun, picnic la Vatican? Nu ne lasă ăia. O să… Las c-o să vezi, îi spune celălalt. Se duc ăia la Vatican, se instalează, îmbucă, trag la măsea, cînd de la o fereastră îi vede papa și trimite garda elvețiană. Gardistul vine, prietenul papei este dus în fața papei ce privea de la fereastră. Prietenul său îl vede pe papă făcînd semnul crucii cu gesturi mari, apoi prietenul său vine înapoi. Măi, dar am văzut că ai avut parte de-o binecuvîntare specială. Super! Ce vorbești, zice celălalt. Știi ce mi-a zis? Tu – și ridică mîna-n sus – și prietenul tău – arătînd în jos – luați-vă cortul – arătă spre stînga și cărați-vă afară d-aici – indicînd spre dreapta. O cruce-ntreagă. Ha, ha, ha! Și el crezuse…

Șeful însă se aprinse. Biserica era foc. Isus era foc. Școala era foc. El, evident era… foc! Nici n-am observat cum s-a schimbat la față. O fi re-editarea minunii. Sau poate nu.

-Ești nebun. Neobrăzat. Păcătos și iresponsabil. Ești un bețiv ordinar ce nu are li-m-ite. Te-am primit aici și-ți faci de cap. Știm noi că nu e pentru prima dată. E clar că n-ai chemare. N-ai pic de respect față de școală. De biserică. Aduci și consumi alcool! Depravatule! Gîfîia. Se bîlbîia. Tensiunea undeva la 200+. Eu stăteam prost cu glicemia.

Se uitau la mine ca la un monstru. Cu toate astea nu cred că într-o dispută 1/1 ar fi avut curajul să stea cu mine-n aceiași încăpere. Cu un monstru? Îi mîncam.

-Ai ceva de spus în apărarea ta? M-aș mira! Oricum e inutil…

-Am ceva de spus. De fapt am ceva de făcut. O minune. Voi transforma vinul în apă. Am înșfăcat cele două sticle, le-am agitat rapid și le-am deschis instantaneu dopurile împroșcînd plutonul de execuție, completul suprem de judecată.

-Ia d-aici! Și i-am stropit cu apa minerală de import. Din cap pînă-n picioare. I-am leorcat. Ce gust are vinul ăsta deștepților? E prea acru pentru voi? Am deschis ușa debaralei de serviciu și le-am pus în brațe mopul și găleata. Șmega!

Scuipau și pufneau ca mîțele.

-Nebunule, ieși afară!

Și-am plecat. Dar i-am desconspirat pînă la piele!

SS: Sihăstria & Sfătuirea. Un loc, o stare, o mîntuire


M-am gîndit să pun doar inițialele să vă șokez un pic, dar m-am lăsat. Am continuat cu ce înseamnă. Trebuie să mă explix ca să nu vă dau posibilitatea să vă puneți imaginația la contribuție. Cu toate că mamă-mamă, ce mi-ar place!

Ești epuizat? Sunteți epuizați? Calmantele nu-și mai fac efectul scontat? Ești extrem de irascibil? Ai dat în burn-out? Îți vine să arunci cu mobilul după subalterni/șefi/copii/soție/soț/polițiști/participanți la trafic sau îți altoiești temeinic cățelul înainte de a trece pragul casei? Ești normal. Dar…

Și aici intervin eu. Dar nu mai e mult pînă la colaps. Sau în caz că poți să duci mai departe povara-n spate, nu mai e mult pînă la o boală cronică, uneori (poate de prea multe ori), terminală. Am trecut și eu pe aici. N-are nici un sens să mai treci și tu. Să mai treacă și pe aici cei pe care-i iubești. Nu vorbim de ceilalți… 🙂 pe care nu-i mai iubești de mult.

Stresul te-a dat gata și n-ai putere să scapi de toate divaisurile lumii moderne ce nu acceptă să fie abandonate, cum ar fi smartfon, mobil, laptop, internet, teve, jocuri electronice?  Te trage ață Facebook-ul, jocurile interactive, meciurile din cupele europene sau nu mai poți dacă nu afli ultimele cotații la bursa din Londra și New York? Am găsit soluția.

Vin-o la țară. Pune mașina-n garaj. Predă telefonul mobil. Cu toate că avem curent, aici nu avem televizor. Nu este internet.

Dar poți să te plimbi pe dealuri. Scapi de trafic cu autobuzul local. Poți veni cu tramvaiul din Arad ca să nu ai vreo pană pînă aici. Cu toate că e mult asfalt, este și multă verdeață. Avem o locomotivă cu aburi pe care poți s-o desenezi. Avem la 14 km singurul bazar turcesc din țară vechi de peste 400 de ani. Avem baltă în care poți pescui. Pădure unde poți hălădui, striga și alerga. Ba chiar și cîteva magazinașe de unde să-ți ieie tot ce vrei pentru a experimenta rețete noi. Fructe autohtone, apă minerală, ozon și dacă e necesar chiar o mîță ce se lasă mîngîiată.

Poți să sapi în grădină. Să tunzi iarba sau să citești stînd la soare sau făcînd plajă la Lună.

Dacă corespunzi profilului, ești singur sau cu familia, poți să petreci o săptămîna sau un week-end la Ghioroc. Nu plătești nimic. Totul e gratis. Condiția, ne lași în custodie, în pungi sigilate, pînă la plecare toate aparatele electronice ce îți cauzează stres. Le exorcizăm un pic! 🙂

Responsabilitatea ta este să lași locul cum l-ai găsit și să te întreții singur.

3 dormitoare, două paturi duble, unul simplu, living, bucătărie cu loc de luat masa, cămară, aragaz, mașină de spălat rufe, baie cu duș și toaletă, garaj, bucătărie de vară, curte, grădină. Apă, curent. Încălzire și apă caldă teracote și boiler cu lemne.

Programare și recomandarea unui prieten pe care garantează pentru tine. În caz de urgențe există o stație de emisie-recepție.

Dimineața la 7 subsemnatul își face apariția să vadă dacă ai supraviețuit nopții și să se roage cu tine. Seara același ritual. Sfătuirea este gratuită și asigurată de un absolvent al teologiei pastorale din România, al teologiei din Marea Britanie, doctor în teologie. Pă gratis.

Vrem să fie UN LOC unde se poate schimba O STARE pentru O MÎNTUIRE mai bună prin SIHĂSTRIE și SFĂTUIRE. Fără rutină. Fără prejudecăți. Fără constrîngeri.

Ținem legătura. Ui dont col iu. iu col az!

PS. În vacanța de Crăciun se pare că e înghesuială…

Amintiri închipuite cu oameni importanți (2): deconspirarea


Dădu ceva indicații cuiva. Era un pic vesel, un pic iritat. Un pic distant, un pic prea comunicativ. Nu vorbisem de vreo cîteva luni. Dacă n-aveam ce. Dar voia ceva. De la mine. Sau cu mine. Doi studenți trecură-n zbor cu parașutele de rigoare-n spate. Nu-și luaseră și căștile că mergeau doar la cumpărături. Schimbarăm priviri alternative. Eram cu siguranțele puse așa că nu m-au prins cu scurt circuitul. Nu știam eu ce m-așteaptă…

Desigur fabulez. Ce se poate întîmpla? Nu eram la curs. Nu eram la seminar. Ba eram la locul potrivit, la ora potrivită. Sună cam pe dos, dar așa era.

Am deschis ușa de la intrare. El era șeful. Avea întîietate. M-a invitat să trec. El era ȘEFUL! Apoi am luat-o spre scări. Puteam să mă prefac că mă duc la bibliotecă, dar cu plasa aia n-aveam nici o șansă. Putea și el să se prefacă că merge la bibliotecă, cu toate că  nu mergea acolo. Plasa… Plasa parcă devenea tot mai grea. Și sticlele alea…

Mă așteptam la orice întrebare. Dogmatică, istorică, personală, accelerată sau klingoniană. Dar întrebarea nu veni. Evident, nici nu plecă! Urcarăm așa un palier. Molcom. Festina lente. Vorba șefului: pași mici, viață lungă. Lungă-lungă, dar veșnică? Na că mă luă imaginația pe dinainte…

Apoi pe palierul următor îmi întorc privirea spre personajul magnific, pe idolul uns de Domnul (în imaginația mea, nu vă temeți!). Tăcerea lui mă intriga. Doar nu era în preajma unui atac de cord și avea nevoie de un sprijin. La mini-kilogramele mele… Nici nu cred că voia să-mi destăinuie taina Atlantidei, cine va fi următorul președinte sau cine l-a asasinat pe John Kennedy. Asta era evident. Și mai devenise ceva evident. Spre stupoarea mea.

Omul ce ținuse piept opresiunii, fusese decorat de președinte și ajunsese exact acolo unde-și propusese, îmi inspecta cu mult interes, de la înălțimea poziției sale academice și administrative, ba și cultice (nu ocultice, zăpăciților!), conținutul plasei personale. Ochii săi scanau, inspectau și sustrăgeau imagini ale conținutului plasei personale. Curat violare de intimitate, coane Fănică!

I-o fi foame? I-o fi sete? Ba, i-o fii dor de codru verde… Să-l întreb? Îmi iau inima sau ce-a mai rămas din ea, în dinți și-l întreb cu ochi mari albaștri pe fundal de giacă tomnatică:

– Ați spus că vreți să mă întrebați ceva? Eu eram cu dumneavoastră, că el era cine era, el era cu Alex, că eu eram cine eram. A fi sau a nu fi, aceasta este dilema. Nouă.

-Mai ai ore mîine? La așa întrebare intempestivă, devastatoare și ermetică, creierul meu, mic și mare, nu se aștepta. În ce an s-a produs schimbarea de la prezbiteri la preoți în antichitate, dacă cred sau nu în evoluție, cînd va veni răpirea sau ce fel de izotop vor folosi iranienii pentru a-și dezvolta arsenalul atomic, la asemenea întrebări, da, mă așteptam dată fiind gravitatea escaladării molcome a celor două paliere în campusul aproape pustiu. Pustiu? Eram naiv… Și ne-am despărțit.

Am făcut la dreapta după un nu hotărît și o dezechilibrare gravitațională de mică amplitudine. Plasa! Am descuiat ușa chiliei personale, am pus plasa pe pat în tentativa mea de a descărca comoara-mi alimentară. Mînca-o-ar tata! Dar, soarta nu stă la masă cu oricine. Bătăi rapide în ușă.

N-apuc să zic intră. Costumul cenușiu privi la mine triumfător, înșfăcă plasa și-mi aruncă din zbor:

-La șefu-n birou! Acum.

Ăștia au pus-o de-un picnic și le lipsește chifla. Și persoana mea. Oare ei ce au adus? Picnic în trei. Mai mic, mai intim, mai sincer. Îl urmez pe gealat pe coridor, pe scări, pe coridor. Trecem de anticamera pustie. De ce nu mi-au spus de picnic? O fi un surpraiz-party. Nu m-am tuns și eram în jeans. Bine că făcusem duș mai devreme și m-am barberit un pic. Asta dacă ne pupăm… Ei, nu vă gîndiți la prostii. Fără fete!!!

În minutul următor realizez că nu suntem trei, ci cinci. Cicinci. Sună frumos. Cicincii plus eu. Șase! Totăl surpraiz. Picnic la marginea drumului. Unde e Tarkovscki? Dar Kafka?

În spatele biroului, șeful. Adică Șeful. De partea sa numărul 2, numărul 3, numărul 4 și normal, numărul 5. (Peste timpuri s-am mai schimbat ei…) Dar în fața lor, aproape de ușă (deci mai am o șansă… ), eu. Doar eu. A, nu sunt chiar singur. Pe birou e plasa mea. De fapt elementele componente și plasa. Un pateu. O brînzică. O smîntînuță. O franzeluță. Napolitane. Iar napolitane. O Măgura (cu cioco!). Și două sticle. Mari. Obraznic de pîntecoase. Ca două babe grase ce stau la soare aproape dezbrăcate. Doar cu cîteva etichete. Aurii. Și doapele de rigoare…

Dezamăgire. Ei n-au adus nimic. Îi privesc neîncrezător. Ca pe niște vechi colegi și tovarăși de suferință puși de data asta pe șotii. Ne știm de peste zece ani… O să scoată ei de undeva ceva, pe cineva, o să apară un platou, un cheic, va deschide ușa tanti de la bucătărie cu un sac de sandviciuri cu caviar, pateu de limbi de ciocîrlie și homar dunărean. Vorba aia, cu situația asta încinsă peste măsură, îmi ardea și mie buza după un pepsi rece. Fie și cu lemon!

Dar nu. Numărul 2 își drese glasul, își ajustă nodul de la cravată și zîmbetul, își împreună mîinile și spuse:

-Să ne rugăm!

Epic: Dumnezeu este în control!


Îmi este destul de greu, dar nu imposibil. Îmi imaginez un tramvai. Poate același ca și cazul postului Aiurea-n tramvai… Cînd eram copil și mergeam cu tramvaiul simțeam un fior cînd auzeam fatidicele cuvinte Biletele la control!!! Nu că nu aveam bilet. Doamne ferește! Decît să circul fără bilet, mai bine mergeam pe jos. Rușinea să fi prins fără bilet era insuportabilă pentru conștiința mea de băiețel. Acum mi-a mai trecut. Noroc că am gratuit…

Deci atunci cînd aud expresia Dumnezeu este în control, mi-l imaginez destul de limpede pe Dumnezeu ca pe un controlor de bilete într-un tramvai clasic. Veți spune că în cer tramvaiele ar trebuie să aibă un dizain mai futurist, dar cine știe, nimeni nu a fost dat jos (pe pămînt) că n-a avut bilet și de aceea n-am aflat cum sunt tramvaiele în cer.

Dumnezeu este în control sună ca boala. Să nu zic care! Sărmanul Dumnezeu a ajuns să ne controleze biletele. Zău așa! Acest import american (God is in control) l-a transformat pe Dumnezeul român într-un controlor de bilete. Nimic mai greșit. Păi și atunci cum ar trebui să spunem?

Simplu: Dumnezeu controlează situația sau mai bine situația se află sub control. Eventual Dumnezeu ține situația sub control. Pentru că Dumnezeu este atotputernic.Dar ni-e lene să gîndim și să vorbim. Și culmea, ca și cînd nu ne-ar fi ajuns limba de lemn autohtonă, folosim o limbă de lemn străină. De import!

Și tot mai des, în media, printre bloguri și feisbucuri apare încă un import de pomină: epic. Cu semnul exclamării. Sau fără. Eu aș zice pentru comicul situației că e ceva de poveste, că am ajuns de poveste sau de mirul lumii. Dar cine mai citește azi literatură românească, cine mai are reflexe din astea învechite? Corect: moșii și babele ca mine!

Importul autorizat de masa consumatorilor superficiali (acești viteziști ai comunicației), acest stereotip în exprimare și reducționism de import este agresiv urechilor mele. Prefer să fonetizez, dacă pot pentru care să mă esprim așa, cuvinte ultra uzitate din alte limbi decît să-mi maltratez limba maternă. Nu de alta dar mai știu alte limbi și nu îndrăznesc să le violentez că imediat mă taxează. Nu, nu Dumnezeu. Dumnezeu nu este nici taxatorul, nici controlorul biletelor ce-ți dă dreptul să călătorești cu tramvaiul acesta.

Deci epic este un gen literar, așa după cum controlul este o activitate pe care o poți face, în care te poți afla, dar numai controlînd, nu avînd sub control tramvaiul, pentru că de asta se ocupă vatmanul. Este vorba de două activități diferite, făcute de doi oameni instruiți diferit. Dar atenție numai vatmanul are drept de control. Controlorul nu poate conduce tramvaiul. Meni smailing feisis!!!

Chiar mă întreb, vorba aia, dacă Dumnezeu este de fapt controlorul de bilete, cine o fi vatmanul? Cînd ne vom da seama cine este cred că va ieși o teologie de pomină, care ne va face de mirul lumii, probabil într-un stil epic.

Domnilor și doamnelor, biletele la control sau mai degrabă, limba la control! Nu mai stați ca la doctor!