Amintiri închipuite cu oameni importanți (2): deconspirarea


Dădu ceva indicații cuiva. Era un pic vesel, un pic iritat. Un pic distant, un pic prea comunicativ. Nu vorbisem de vreo cîteva luni. Dacă n-aveam ce. Dar voia ceva. De la mine. Sau cu mine. Doi studenți trecură-n zbor cu parașutele de rigoare-n spate. Nu-și luaseră și căștile că mergeau doar la cumpărături. Schimbarăm priviri alternative. Eram cu siguranțele puse așa că nu m-au prins cu scurt circuitul. Nu știam eu ce m-așteaptă…

Desigur fabulez. Ce se poate întîmpla? Nu eram la curs. Nu eram la seminar. Ba eram la locul potrivit, la ora potrivită. Sună cam pe dos, dar așa era.

Am deschis ușa de la intrare. El era șeful. Avea întîietate. M-a invitat să trec. El era șeful! Apoi am luat-o spre scări. Puteam să mă fac că mă duc la bibliotecă, dar cu plasa aia n-aveam nici o șansă. Putea și el să se facă că merge la bibliotecă, cu toate că  nu mergea acolo. Plasa. Plasa parcă devenea tot mai grea. Și sticlele alea…

Mă așteptam la orice întrebare. Dogmatică, istorică, personală, accelerată sau klingoniană. Dar întrebarea nu veni. Evident, nici nu plecă! Urcarăm așa un palier. Molcom. Festina lente. Vorba șefului: pași mici, viață lungă. Lungă-lungă, dar veșnică? Na că mă luă imaginația pe dinainte…

Apoi pe palierul următor îmi întorc privirea spre personajul magnific, pe idolul uns de Domnul (tot în imaginația mea, nu vă temeți!). Tăcerea lui mă intriga. Doar nu era în preajma unui atac de cord și avea nevoie de un sprijin. La kilogramele mele… Nici nu cred că voia să-mi destăinuie taina Atlantidei, cine va fi următorul președinte sau cine l-a asasinat pe John Kennedy. Asta era evident. Și mai devenise ceva evident. Spre stupoarea mea.

Omul ce ținuse piept opresiunii, fusese decorat de președinte și ajunsese exact acolo unde-și propusese îmi inspecta cu mult interes, de la înălțimea poziției sale academice și administrative, ba și cultice (nu ocultice zăpăciților!), conținutul plasei personale. Ochii săi scanau, inspectau și sustrăgeau imagini ale conținutului plase personale. Curat violare de intimitate coane Fănică!

I-o fi foame. I-o fi sete. Ba i-o fii dor de codru verde… Să-l întreb? Îmi iau inima, sau ce-a mai rămas din ea, în dinți și-l întreb cu ochi mari albaștri pe fundal de giacă tomnatică:

– Ați spus că vreți să îmi comunicați ceva? Eu eram cu dumneavoastră, că el era cine era, el era cu Alex, că eu eram cine eram. A fi sau a nu fi, aceasta este dilema. Nouă.

-Mai ai ore mîine? La așa întrebare intempestivă, devastatoare și ermetică creierul meu, mic și mare, nu se aștepta. În ce an s-a produs schimbarea de la prezbiteri la preoți în antichitate, dacă cred sau nu în evoluție, cînd va veni răpirea sau ce fel de izotop vor folosi iranienii pentru a-și dezvolta arsenalul atomic, la asemenea întrebări, da, mă așteptam dată fiind gravitatea escaladării molcome a celor două paliere în campusul aproape pustiu. Pustiu? Eram naiv…

Am făcut la dreapta după un nu hotărît și o dezechilibrare gravitațională de mică amplitudine. Plasa! Am descuiat ușa chiliei personale, am pus plasa pe pat în tentativa mea de a descărca comoara-mi alimentară. Mînca-o-ar tata! Dar, soarta nu stă la masă cu oricine. Bătăi rapide în ușă.

N-apuc să zic intră. Costumul cenușiu privi la mine triumfător, înșfăcă plasa și-mi aruncă din zbor:

-La șefu-n birou! Acum.

Ăștia au pus-o de-un picnic și le lipsește chifla. Și persoana mea. Oare ei ce au adus? Picnic în trei. Mai mic, mai intim, mai sincer. Îl urmez pe gealat pe coridor, pe scări, pe coridor. Trecem de anticamera pustie. De ce nu mi-au spus de picnic? Sau e surpraiz-party. Nu m-am tuns și eram în jeans. Bine că făcusem duș mai devreme și m-am barberit un pic. Asta dacă ne pupăm… Ei, nu vă gîndiți la prostii. Fără fete!!!

În minutul următor realizez că nu suntem trei, ci cinci. Cicinci. Sună frumos. Cicincii plus eu. Totăl surpraiz. Picnic la marginea drumului. Unde e Tarkovscki? Dar Kafka?

În spatele biroului, șeful. Adică Șeful. De partea sa numărul 2, numărul 3, numărul 4 și normal, numărul 5. (Peste timpuri s-am mai schimbat ei…) Dar în fața lor, aproape de ușă (deci mai am o șansă… ), eu. Doar eu. A, nu sunt chiar singur. Pe birou e plasa mea. De fapt elementele componente și plasa. Un pateu. O brînzică. O smîntînuță. O franzeluță. Napolitane. Iar napolitane. O Măgura (cu cioco!). Și două sticle. Mari. Obraznic de pîntecoase. Ca două babe grase ce stau la soare aproape dezbrăcate. Doar cu cîteva etichete. Aurii. Și doapele de rigoare…

Dezamăgire. Ei n-au adus nimic. Îi privesc neîncrezător. Ca pe niște vechi colegi și tovarăși de suferință puși de data asta pe șotii. Ne știm de peste zece ani… O să scoată ei de undeva ceva, pe cineva, o să apară un platou, un cheic, va deschide ușa tanti de la bucătărie cu un sac de sandviciuri cu caviar, pateu de limbi de ciocîrlie și homar dunărean. Vorba aia, cu situația asta încinsă peste măsură, îmi ardea și mie buza după un pensi rece. Fie și lemon!

Dar nu. Numărul 2 își drese glasul, își ajustă nodul de la cravată și zîmbetul, își împreună mîinile și spuse:

-Să ne rugăm!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s