Puterea ipocriziei


De la apostolul Petru pînă la cel mai mărunt (dacă pot să mă exprim așa…) credincios al tagmei creștine, cu toții ne-am confruntat cu ipocrizia. Modelul biblic uzitat și deja demonetizat este cel al fariseului pios ce-și face publicitate. Au fost, sunt și vor exista farisei. Am fost, sunt și voi fii fariseu. Cu voie sau fără de voie.

Ipocrizia e frumoasă. E frumos, cum adesea se spune prin biserici să fie observată pioșenia. Religiozitatea dă bine. Asigură personal că sunt în trend și asigură grupul că n-am plecat la ăialalți. Oricare ar fi ei. Sau ele. Nu facem distincție.

Ipocrizia alias fariseismul (observați că șmechera și-a făcut deja operație de schimbare de sex?) dă dependență. Se începe cu o doză mică și nevinovată (chiar?) și apoi pentru că nu mai are același efect, se mărește doza. Se dublează, se triplează, se ridică la patrat de fiecare dată. Individual sau și mai bine, în grup. De obicei în grupuri mari. Dependenții nu se încurcă cu grupurile mici și de aceea le subminează. Sau le desființează pentru că ele le subminează efectul personal în grupul mare. Ba mai mult, le pune la îndoială efectul pe care-l lasă în grupul mare. Pentru ei este extrem de periculos să existe un model alternativ. O altă personificare a lui Isus și ucenicii ce nu se supune legii lui ipocrite econstituie subminarea întregului eșafodaj al puterii riguros gîndite și temeinic implementate. Ar constitui falimentul în nuanța sa cea mai sumbră.

Așa că ipocrizia feriseilor moderni își arătă colții, dar nu oricum. Cealaltă parte trebuie să se recunoască învinsă. Să facă pocăință publică, adîncă, amară și definitivă. Pentru că, nu-i așa, cum s-ar putea spăla rușinea, pericolul și oprobiul justificat de o înfrîngere în fața unuia/uneia/unora ce nu sunt atît de religioși ca mine. Sau ca tine?

Dar această afacere internă este întrecută, aparent, de una externă, dar la fel de periculoasă. Manipularea, la fel de exhibiționistă a distincției dintre păcătoși și păcătoșii.

Se vehiculează că Dumnezeu ne iubește pe toți. Dar pe noi mai mult. Cu toate că suntem sfinți, ne dăm seamă, dacă avem un dram de conștiință (nu vă garantez că toată suflarea creștină autohtonă are așa ceva…), că suntem și păcătoși. Pavel, bietul, se lăuda că el ar fi cel mai mare. Nimic mai greșit în Scriptură! (nu-mi săriți în cap, era o figură de still…)

Și facem distincția clară că deși suntem păcătoși și iertați, ăialați (numiți dvs. cine, care) sunt PĂCĂTOȘII.

Iremediabil pierduți. Și aici nu mă refer la lume sau la ceea ce înțelegem noi prin lume. Aici mă refer la oricine altcineva ce nu este ca mine, nu crede ca mine, nu are o Biblie ca mine, nu se îmbracă ca mine, nu se tunde ca mine, nu are gusturi artistice ca mine, nu citește ce citesc eu și nu scrie cum scriu eu. Nu se uită la ce mă uit eu, nu are corbanul meu și nu consideră spurcat ce eu consider spurcat. Un fel de a spune, Dumnezeul tău nu este (ca) Dumnezeul meu sau mai bine zis, pe înțelesul tuturor, Dumnezeul MEU nu e dumnezeul tău.

Și așa l-am desființat sau am desființat-o. Logic. Legic. De la origine. De la Geneza pînă la Apocalipsă. Din copertă în copertă. Ba chiar dincolo de ele. Sau mai ales și în primul rînd în afara lor. Alb, negru, gri, nu mai contează.

Nu am vrut să dau referințe biblice. Știu că e inutil. Pentru simplul motiv că nu contează textul, ci interpretarea. Pentru că indiferent dacă susținem că eu cred în interpretarea literală a Scripturii, pentru mine literal înseamnă ceva ce nu înseamnă și pentru altcineva. Ca să nu ne apucăm de o treabă mult mai complicată referitoare la practică: noi facem așa, voi faceți greșit.

Ca urmare nu fac apel decît la rațiune și simțire, la conștiință și la istoria personală. A mea în primul rînd. Dar nu a mea afișată fariseic cu statut de ipocrit șef. Mai discret. Pentru simplul motiv că puterea ipocriziei nu se pierde-n zare printr-o declarație autoritară ca un demon exorcizat. Ea trebuie slăbită gradat, continu, serios. Nu de alta, dar dracii se distrează copios atunci cînd pe scenă mă produc cu un număr fariseic. Credeți-mă, știu ce vorbesc.

M-am convertit din nou: sunt musulman baptist!


Am devenit musulman baptist. Eram musulman și m-am botezat într-u Allah. Am strigat “La ilaha illa Allah, Muhammadur rasoolu Allah,” în momentul cufundării și atunci s-a produs minunea. Pesemne din cauza lichidului intrat pe nas și pe gură în același timp. Acum nu mai sunt sigur de mîntuirea mea, pentru că deviza convertirii a fost cam gîlgîită. Mă întreb cine mă va înțelege: Allah sau Dumnezeu?

 

Soția mi-a dat să mănînc un rasol, dacă tot am strigat lozinci, și iată, mi-am schimbat obiceiurile alimentare. Sper să nu mă radicalizez.

Mi-am pus și minaret la casă și cum nu este muezin prin apropiere am și giobul ăsta. Mă urc în minaret de cinci ori pe zi și mă chem la rugăciune. Că sunt atîta de ocupat că aproape uit de rugăciune. Apoi iau covorașu lui Moxi, foxterierul de companie al copiilor și mă proștern. La început nu știam de cîte ori trebuia. După un timp mi-am dat seama că dacă mă doare căpățîna de atîta bănguit, a trecut timpul de rugăciune. Plus persecuția lui Moxi: Are niște colți…

Vineri mă duc la geamia baptistă. Aici ascult propria mea predică despre tradiție, locul femeii în moskeie, învelirea capului femeii, rolul femeii în societate și eliminarea apostaților. Sîmbătă fac pauză în semn de respect pentru religia falsă a înaintașilor și duminică pun de un mic jihad. Dacă era unul mai mare se întindea peste săptămînă, dar așa, limitat, e numai bun. Se poate aplica individual sau în grup.

Jihadul meu de musulman baptist este personal, adică eu lupt. Și este și colectiv, adică luptă și ei. Nu cu mine! Cel personal este la peluza terenului de fotbal al comunei. Cel colectiv este după meci, cînd împreună cu alți coreligionari în devenire jihadăm albitrul dacă nu ne iese meciul. Săptămîna trecută era cît pe ce să luăm beregata celui de centru, dar nu l-am putut prinde. S-a autobotezat în pîrîul local care fiind iute l-a luat la vale.

Presa a scris despre un creștin înecat, dar eu cred că am reușit să-l convertesc, cu toate că n-am mai reușit să-l salvez. Am fi fost doi musulmani baptiști, că el s-a botezat în ultima clipă ca tîlharul de pe cruce. Io cred că-i mîntuit… Allah e mare.

Cu hajul stau cam rău. Nu pot să mă duc la Mecca, că secta mea nu e recunoscută oficial, dar am hotărît să mă duc la Arad, care este considerat Ierusalimul baptiștilor. Baiu-i că deși este Ierusalimul baptiștilor, Aradu nu-i bun la închinare: e la apus și la Coran scrie că tre să ne închinăm către răsărit.

Dar poate dau acolo de un muftiu, un cadiu, un hoge sau un aiaholah de pastor care îmi pune o pilă unde trebuie. Adică la Mecca. La Medina am fost, dar nu mai vreau să fiu plimbat de la Ana la Caiafa. Apropo, am instituit o petiție onlain cu protest: să se corecteze cărțile sfinte ale creștinilor. Marele preot nu putea fi Ana, o femeie.

Deci religia mea este superioară și o să cucerească întreaga lume. Primul pas a fost făcut. Mă duc la o manifestație pașnică de interzicerea explozivilor. Voi manifesta în fața tuturor instituțiilor. Pot să trec pe la toate cu tramvaiul. Nici nu mă dau jos. Dacă nu văd ei protestul meu, e problema lor. Cine mai vine?

Dacă umplem un tramvai facem turul Ierusalimului pe gratis că nu poate să urce nici un controlor. Și punem de o eclesie musulmană suis generis. Nu ne poate detecta nimeni, nu ne trebuie spațiu, nu plătim facilități. Cu un bilet de 2 lei avem la dispoziție o oră de comfort. De ce nu s-a gîndit nimeni la asta pînă acum? Bag seama că în Arad se construiește o nouă moskeie cu vreo 4 milioane de euroi. De banii ăștia cuceream toată lumea, ba aveam și bonus Luna. Sau cel puțin semi-Luna…

Ha!

Normalitate și moralitate pentru… divinitate?


Nu știu dacă există cineva în România care să nu fi protestat în vreun fel împotriva aberațiilor autohtone. Recent împotriva inconștienței celor ce au avut de-a face cu evenimentele tragice din clubul Colectiv. Pro sau contra, deschis sau între patru pereți, pe stradă sau între prieteni, cam toată lumea avizată și-a manifestat într-un fel sau altul sentimente de cele mai multe ori negative. Ele s-au manifestat într-o formă continuată după ce cei arestați au fost eliberați. După ce guvernul a căzut și după ce s-a văzut că societatea noastră nu este pregătită să se alinieze Europei civilizate. Ne-am simțit furați, înșelați, manipulați. Și nu numai.

Dar, în esență, nu suntem siguri cît de mult s-a trecut peste lege în acest caz. Legea a fost fentată în fel și chip de instituții, persoane, autorități. Și ce?

În același registru ne-am manifestat față de marii și prolificii scriitori de după gratii. Cum m-am chinuit cîțiva ani să scriu o banală teză de doctorat și cum o carte e și mai greu de scris, mă tot întrebam de unde pînă unde scrierea unei cărți a dobîndit putere iertătoare. Îmi aduc aminte de primul eliberat cu această calitate de scriitor. Un pedofil străin de limbă engleză ce fusese condamnat și încarcerat parcă la Iași. Era universitar parcă. Om de știință cu bube pline de iubire fața de copiii românilor. Ba a mai fost petrecut de alți pedofili veniți din străinătate să-l sprijine.

Normal? Moral? Tipar. Pentru că acum avem nume sonore ale unor condamnați de marcă ce în viața lor n-au scris o carte și în timp record, în condiții nu tocmai prielnice, au fost loviți de muză cu o fecunditate genială. Mă întreb care o fi acest proces de fecundare literară cu caracter științific. Moral? Normal? Divin? Dumnezeu însuși să-i fi atins cu aripa unui înger și n-ar fi mărit credința noastră dincolo de tradiționalul bob de muștar. Pavel, apocalipticul Ioan, Moise, Isaia și David au rămas de căruță dacă comparăm lungimea revelațiilor menționate în dreptul numelor lor cu cele ale delicvenților deveniți peste noapte oameni de știință în varii domenii. Normalitate? Moralitate? Divinitate?

Perplexitate.

De vreo lună cîteva mii de români manifestează să se schimbe legile în altă țară. Oare ce s-ar întîmpla dacă Nigeria ar manifesta cu circa 20 de milioane de oameni închiși la culoare, din care circa 15% musulmani, să se schimbe o lege sau să fie modificat statutul și practica unei instituții de la noi din țară? M-aș mira să se schimbe ceva. Nu de alta dar Parlamentul și Senatul nostru, plus comisiile de avizare, Curtea Constituțională și Președintele ar avea multe de spus. O lege nu se schimbă că vrea străinezia. Indiferent care. La noi e moralitate. Normalitate. Și mai ales divinitate.

Și atunci?

Păi atunci noi facem ce ne place, ce ne mînă inima și ne dictează conștiința. Să nu se supere nimeni dacă noi suntem așa. Ei sunt malefici, sataniști, stricați, corupți și răi, răi, răi. La noi e raiul pe pămînt. Moral. Normal. Divin.

Mă întreb ce caut eu pe aici… Nu-n moral, nici normal, nici divin.

 

Vinovăția și rușinea


La o sumară răsfoire a internetului observăm, evident, cine vrea să observe, că uriașii (de fapt, uriașele), manipulării sunt vinovăția și rușinea. Ele fac din noi ce vreau. Și credeți-mă vreau totul.

De multe ori suntem somați să ne conformăm unor standarde. Adesea inventate. Sau unor obiceiuri, de cele mai multe ori desuete. Reclamele ne fac să ne simțim vinovați că nu mîncăm ce trebuie, cît trebuie, gătit cum trebuie. Chiar trebuie?

Că nu avem mai știu eu ce produs ce ne-ar aduce fericirea, ne-ar preveni balonarea și ne-ar scăpa de moarte prematură. Cel puțin.

Și pentru că ignorăm apelurile la a cumpăra, obține, achiziționa sau schimba, ne trezim condamnați. De ceilalți care se conformează. De propriile noastre gînduri de care nu mai scăpăm nici în somn.

Și în final ne cuprinde rușinea de a fi demodați, grași sau slabi, prea tineri sau prea bătrîni, prea sedentari sau prea activi, prea ne-băutori, prea ne-conectați, prea de-conectați, prea singuri sau prea ne-prea.

Ni se dă impresia că suntem pierduți fără putință de scăpare. Pierduți de-a binelea. Definitiv.

Rezultatul? Depresia, înstrăinarea, alienarea, suicidul, toate pîndesc după colț. Ba cîteodată ți se vîră în suflet sau îți sar în poala gîndirii efemere de pe mai-știu-eu-ce ecran, mai mult sau mai puțin virtual.

Sărăcia sau bogăția vin la pachet special cu vinovăția și rușinea.

Dacă ești sărac e rău. Dar te poți îmbogăți. Uite de exemplu metoda aceasta. Succes garantat. Dacă nu reușești e vina ta.

Dacă ești bogat, e iar rău. Dacă vei sărăci? Dacă nu ești chiar așa de bogat? Dacă nu vei avea timp să-l ajungi pe Cutărică ce e primul în topul Forbes? E clar vina ta. Ce rușine!

Cu manipularea treci marea. Cu vinovăția și rușinea clădești o civilizație umană de mii de ani.

Și-a venit unul, a luat vinovăția și rușinea, le-a împachetat și le-a desființat. A murit față de ele. Apoi a înviat ca să mă scape de ele. Fără să mă manipuleze. Sună interesant? Sună. Sună-mă.

 

Jurnaliştii norvegieni, rezervaţi cu privire la un abuz în cazul copiilor luaţi de la familia Bodnariu | adevarul.ro


La rece despre un subiect înfierbîntat artificial

Persona

Cazul familiei Bodnariu a împărţit opinia publică din România în două tabere. În Norvegia, însă, cazul a fost relatat doar de câteva publicaţii, una dintre ele fiind ziarul naţional creştin „Vårt Land“. Doi jurnalişti, care au publicat informaţii despre familia căreia i-au fost luaţi cei cinci copii în noiembrie, anul trecut, explică de ce sunt sceptici cu privire la acuzaţiile aduse sistemului de Protecţie a Copilului din Norvegia (SPC).

Source: Jurnaliştii norvegieni, rezervaţi cu privire la un abuz în cazul copiilor luaţi de la familia Bodnariu | adevarul.ro

Adevarul publica aici un text de mare bun simt si extrem de bine informat, care demonteaza o multime dintre neadevarurile si deformatile voite vehiculate in ultima vreme in media sociala in legatura cu cazul Bodnariu.

Vezi articolul original

Adevăr sau provocare?


 

Nu este vorba despre jocul cu acest nume. Dar este într-o oarecare măsură un joc. Și în același timp un lucru foarte serios. Am reacționat la acest subiect ca la o provocare. Dar în același timp am avut și motivele mele personale pentru care m-am ținut la distanță de provocarea Bodnariu. Din cîteva motive.

O să încerc să le prezint, pe cît posibil fără să ridic temperatura. Și să nu-mi ridic temperatura. Deși e ger!

Pentru început trebuie să menționez că structural nu sunt un tip ce reacționează ca toată lumea. Deși nu s-ar spune că sunt prea temperat uneori. Ba chiar slobod la gură. Cine chiar mă cunoaște, are ceva de spus la capitolul acesta.

Dar în același timp nu am căutat soluții facile, nici nu m-am lăsat dus de vînt. Sau val. Recunosc, cîteodată, uneori, nu este în favoarea mea. Dar din experiența acumulată, am constatat că de cele mai multe ori, am luat-o într-o direcție ce s-a dovedit bună în final. Doar că la început era mai dificil de intuit pentru cei ce se mirau de propria-mi orientare. Ceea ce nu înseamnă că nu am și greșit. Recunosc, am greșit, sunt și eu om. Ei na, am zis-o! 🙂

Probabil că cea mai bună comparație, cu toate că nu mă pot asemui cu personajele pe care le dau drept pildă, dar situația mi se pare foarte asemănătoare, este întîmplarea cu Ilie, cel ridicat la cer, Elisei și fiii prorocilor ce insistau să-l caute pe prorocul dispărut. În caz de… Elisei le-a spus, cedînd rugăminților lor, ei na, duceți-vă. Și s-au dus degeaba. Tornada nu l-a dat înapoi pe Ilie.

A doua ocazie e cu Mica căruia i s-a cerut să profețească de bine. Și a zis. Apoi a profețit. Și s-a întîmplat.

N-am pretenția că sunt proroc. Dar uneori spun lucruri aparent absurde, ce se întîmplă întocmai. Ciudat! Mi s-a întîmplat și miercurea trecută. De ce? Nu știu.

Ca atare, nu cred că acțiunile ce au avut loc în cazul Bodnariu ar trebui să mă reprezinte și să le reprezint. Nu spun că ele n-au un folos, nici că sunt inutile sau și mai rău, că ar avea efecte negative. Dimpotrivă. Dar în ceea ce mă privește cred că le lipsește ceva mai important: un obiectiv pe termen lung. Ceva ce se vede dincolo de orizont. Poate așa cum Dumnezeu vede, peste ani, viitorul mai îndepărtat. Cum vede el oamenii peste 20-30 de ani. Ceea ce nu înseamnă că sunt singurul cu o astfel de gîndire sau că mă fac asemenea lui Dumnezeu. Dimpotrivă.

Un alt impediment în implicarea personală în eforturile de a reda copiii familiei Bodnariu a fost multitudinea personajelor ciudate implicate personal și implicit. Îmi pare rău, dar unele dintre aceste personaje sunt farisei de marcă ce și cu alte ocazii și-au dovedit caracterul. Nu mai am nici timpul, nici energia necesară să fac jocurile unor indivizi ce exploatează oameni inocenți, naivi sau bine intenționați în folosul personal sau de grup. Nu cred că mai trebuie să-i numesc pe acești indivizi, fiecare dintre noi știm cîteva nume sonore. Cam totdeauna amatoare de publicitate. Refuz să îmi asociez numele și persoana cu astfel de nume. Din mai multe motive. De pildă ce tovărășie poate fi între fiii luminii și fiii întunerecului, între Hristos și Belial…

Un alt aspect pe care l-am luat în seamă, au fost ocaziile în care am fost implicat ca martor direct sau indirect. Sau implicat cu sau fără știință în acțiuni de manipulare puse la cale de diversele personaje și instituții politice sau vreun cult anume. Fără aluzii specifice. Am obosit să împing carul altora ce stau sus și mobilizează norodul să le fie lor și mai bine după principiul deloc biblic hai să prindem și să duceți

Acestea fiind zise, succes la acțiuni, la meditații, la rugăciuni și la scriere de noi psalmi. Cu toate că bine-ar fi să-i mai luăm în considerare și pe cei vechi.

N-am nimic cu familia Bodnariu (wish them all the best). Nici cu Norvegia. Nici cu Biserica. Doar cu Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfînt. Și cu cei ce cred ca mine că este un Domn, o credință, un botez.

Poate este o provocare, poate este un adevăr, și în mod sigur va fi un sfîrșit cînd vom cunoaște totul.

Și gata.

Ieşirea din film


Timposibil

73206808

Mi-am adus aminte astăzi de o secvenţă avută la o clasă de elevi de aproximativ 20-21 ani. Mai pe la începutul anului. Le scrisesem pe tablă 3 numere importante pentru mine şi i-am lăsat să ghicească ce înseamnă ele. Cu puţin ajutor, s-au descurcat foarte bine.

Apoi a fost rândul lor. Fiecare trebuia să vină cu 3 numere (din oricâte cifre) care îi descrie pe ei, iar colegii urmau să ghicească semnificaţia. Un joc vesel şi ne-problematic. În aparenţă, cel puţin.

Aşa cum rareori mi se întâmplă, sunt unele momente de „pe scenă” peste care îţi doreşti să treci rapid, pentru că nu găseşti spontan cea mai potrivită reacţie. Cu momentele de obrăznicie, pare – surprinzător – mai simplu. Cu acest moment, a fost mai puţin simplu.

Era la rând unul din cei mai buni elevi din clasă, iar colegii trebuiau să îşi dea seama ce presupunea unul din numerele…

Vezi articolul original 319 cuvinte mai mult

Understanding the Religious–Secular Dilemma of U.S.–Middle East Relations, part 2 of 4


Waging Wisdom

crescent moonIn Part 1 of this article I discussed why it seemed somewhat odd that the fledgling new nation of the United States of America decided not include a “department of religion” in its foreign policy structure. On the other hand, as a sign of the intellectual times, it seemed normal. But what were those times? Let’s look at that in this post. It was the end of the eighteenth century, and America’s founding fathers, politically, had drawn heavily from Enlightenment rationalism’s so-called secular way of doing politics. And that has had serious implications for U.S. foreign policy ever since. See what you think. Let’s have some conversation about this.

Religion and the Secular:
The Foremost International Dilemma
of U.S.-Middle East Relations
by Charles Strohmer

The secularization of U.S. foreign policy has been aptly explored by Scott Thomas in The Global Resurgence of Religion and the Transformation of International Relations

Vezi articolul original 1.244 de cuvinte mai mult

Cazul Bodnariu: un alt șibolet


Pînă și Wikipedia știe ce este șibolet: Cuvântul ebraic șiboléth înseamnă spic. Evreii din tribul lui Galaad, pentru a-i identifica pe cei din tribul lui Efraim (care nu erau deprinși să pronunțe sunetul ș), îi puneau să pronunțe șiboleth. Dacă pronunțau siboleth, îi recunoșteau ca dușmani și-i omorau (Biblia, Jud. XIII)

N-am crezut că se va ajunge aici. Sincer. Dar s-a ajuns. Probabil, dar ce spun eu, mai mult ca sigur, că se va analiza escaladarea cazului. În decembrie sau poate în ianuarie anul viitor vom vedea și vom citi despre cazul Bodnariu ca despre unul dintre evenimentele ce au marcat anul 2016. Nu vreau să explic ce și cum. Sunt încă destui care fac valuri, aruncă cu paradăici stricate și își umflă pieptul de vitejie. Și încă nu s-a terminat…

M-aș aventura să afirm că acest caz, catalogat drept unul dramatic, a luat o turnură mult prea disproporționată pentru ceea ce este, ce se presupune că este și ce este de fapt, în realitate. A devenit un indicator al credinței sau al necredinței pentru cei declarați credincioși. Unul al implicării sau a lipsei implicării politicienilor în viața concetățenilor lor. Și de ce nu, a devenit un bun subiect pentru media. După unii a devenit semnalul de alarmă al liberalizării Europei, ba chiar a lumii civilizate. După alții al înapoierii și primitivismului țării noastre. Totul este posibil, încă n-au auzit to, filmul încă rulează…

Mă gîndesc că acest caz a devenit, volens nolens, obiectul muncii cui vrei și nu vrei, al pasiunii fără stavilă în te miri ce domeniu. Pariez că se vor găsi și mici întreprinzători ce vor face bani buni pe cazul Bodnariu. Așa cum s-a făcut pe cazul celor 95 de teze afișate de Luther în 1517 și tipărite și vîndute de oameni care au știut să facă un ban cinstit. N-aș vrea să exagerez, dar parcă s-a stîrnit o acțiune ce nu se va putea opri așa ușor.

Dacă mă gîndesc bine, în lumea evanghelică, ba chiar în cea penticostală vor apare și reacții stîrnite de terțe personaje implicate în încercarea de soluționare a cazului Bodnariu. Și aici mă gîndesc la implicarea patriarhului ortodox de exemplu. Oficial biserica și credincioșii penticostali admit că Biserica Ortodoxă e biserică, dar neoficial, majoritatea penticostalilor nu cred nici măcar că baptiștii sunt pe calea cea bună. Ca urmare, e greu de înghițit și mistuit implicarea unuia considerat cel puțin eretic.

Cine știe, implicarea pro-Bodnariu poate mai coboară ștachetele unora. A penticostalilor pentru cei ce nu sunt de aceiași credință, dar prin fapte, adică prin implicarea în cazul Bodnariu unii și-au cîștigat libera trecere la mîntuire. Căci ce altceva îți poți asigura cu un astfel de șibolet.

Mă întreb ce personaje se vor mai implica. Cazul este unul deschis, public, oricine poate să se implice. Normal, partida pro-Bodnariu a făcut clar cine sunt adversarii, declarînd direct, ba chiar agresiv că șiboletul lor este ceva ce apără lumea de cei răi: homosexuali, lesbiene, dușmani ai familiei tradiționale, liberali și alți dușmani declarați ai lui Dumnezeu.

E clar. Cazul Bodnariu a devenit un alt șibolet, o parolă ce te lasă sau nu să treci dincolo, în lumea sfinților și al dreptății, îți garantează libera trecere la Dumnezeu. La fel ca și anticul șibolet/sibolet, cazul Bodnariu stă la vadul respectabilității și ești somat să te situezi pro sau contra. De asta depinde totul acum. În ochii unora, a trăi respectabil sau a muri în rușine depinde numai și numai de șiboletul Bodnariu.

De ar fi așa de simplu…

În realitate cazul Bodnariu a devenit o unealtă de presiune, de catalogare a celuilalt, de accentuare a alterității. Ar fi fost simplu dacă era o alteritate neînțeleasă. Dar este una neacceptată, respinsă și exilată. Un fel de oaie neagră. Și din păcate nu este vorba de perspectiva lui Dumnezeu ce a căutat oaia ce s-a pierdut deși mai avea 99. Aici este vorba de oaia respinsă intenționat, transformată la o adică în țap ispășitor. La cît de încinse sunt spiritele, la cît de radicale sunt sentințele și la cît de amplificată este miza acestui caz (era să spun conflict, dar m-am oprit…) nu m-aș mira să se ajungă mai departe de cît s-au gîndit unii. Mai lipsește o scînteie… Și atunci să vezi regrete, scuze și dezvinovățiri.

Aș mai adăuga că Norvegia nu a fost, nu este și nici nu o să fie dușmanul României. Dimpotrivă. Norvegia desfășoară la noi în țară proiecte de milione de euro în folosul comunităților românești, în scopul conservării și renovării moștenirii noastre istorice. Banii Norvegiei primiți pe gratis de români schimbă în bine locuri și oameni. Nu am vrea să rambursăm toți acei bani, nici măcar ca acești bani să fie direcționați spre alte țări. Chiar avem prea mulți bani și nu avem nevoie de banii lor?

Cazul Bodnariu ce i-au unit pe baptiști, penticostali, ortodocși, anteniști, băsiști și alte categorii de oameni cinstiți sau nu, nu este un caz al banilor. Cel puțin aparent. Este un caz de inimă, de pasiune nu pentru umilință, dragoste, întîietatea celuilalt și schimbarea minții, ci pentru conservarea unor valori, pentru apărarea unei identități și decredibilizarea altora. O fi apărarea bună, dar tot atacul rămîne cea mai bună apărare. Multă, multă, prea multă energie cheltuită. Nu pe ceva ce nu merită, ci pe ceva ce merita, dar drămuit, în lipsa de energie necheltuită în atîtea cauze bune și foarte bune. Căci, dacă tragem o linie, în final poate ne pomenim că am investit prea mult în prea puțin și la o probă a focului ne trezim că rămînem cu paie arse.

Pro cau contra riscăm să facem din cazul Bodnariu un șibolet ce (ne) costă prea mult. Timp, nervi, prieteni și dușmani.

Viitorul sună bine?


scris în 10 ianuarie

Ziceam că toată tevatura asta cu Norvegia, părinții, copiii și amestecul unora cu nasul, cu pasiuni, cu nervi, cu sudalme, cu scrieri și spuse, pă bloguri, pă știri, pă Cartea feței, se aseamănă cu mînia populară de culoare la arestarea lui O.J. Simpson, un fost jucător american de fotbal de culoare ce-și molestase soția, apoi după ce aceasta divorțase o lichidase atît pe ea, cît și pe tipul cu care avea o relație intimă. Afro-americanii cu susținătorii lor făcuseră atîtea presiuni încît el nu a fost condamnat pentru crimă. Dar părinții fostei sale soții obținuseră în tribunal daune de peste 33 milioane de dolari. Că de fapt OJ Simpson o omorîse.

Nu, nu e vorba de vechea reclamă de la Orange Viitorul sună bine… E vorba dacă cumva viitorul va suna bine. De ce?

Pentru că lumea asta se duce pe rîpă. Homosexualii și homosexualele ne atacă, musulmanii ne invadează, ne violează și ne omorează. Ați remarcat stilul ușor arhaic și homoristic. La risk. Serios e doar faptul că benevaretul ăla sau cum îi zice, ne ia copii. Și nu-i mai vedem decît cu pază. Eu sper să scap cu ai mei sau cine știe, ai mei scapă de mine… Mă prevalez de înțelepciunea poporului român creștin de mii de ani pentru a declara că i-am bătut, îi bat și îi voi mai bate. Ultima dată m-au bătut ei, dar nu contează. Nu-mi place Ligretto.

Și revenind la subiect. E trist ca cineva să-ți ia copiii. Mai ales să-i ia copiii mamei ce i-a purtat. În România nu se întîmplă decît rar astfel de lucruri pentru că legea noastră e absentă. Da absentă rău! Oare de ce nu se protestează împotriva legii ăsteia?

De pildă știu un caz, poate mai multe, în care părintele nu este decăzut din drepturi deși copilul este crescut de altcineva. Pe el nu-l interesează cîtuși de puțin soarta copilului, este plecat cu lunile în Occident. Pe care-l exploatează la colțul străzii și nu numai. El vrea să pună mîna pe copil cînd e gata crescut, învățat, și îl poate valorifica. Îl vinde, îl exportă sau îl exploatează. Dar asta nu ne interesează, că el e părinte. Conform legii românești, unul bun. Împotriva unei legi de-a noastre nu avem puterea, tăria, să protestăm.

Hei, bisericile, se aude? Mă tem că nu…

Viitorul sună bine?

Între 1700 și 1764 românii din Transilvania s-au războit între ei. Puțini știu asta. Unii dintre ei, cu cap, ce au întrezărit viitorul au vrut să devină cetățeni în propria lor țară. Să aibă drepturi egale cu maghiarii, sașii și secuii. Asta după eșuarea lamentabilă de Reformei printre români. Era o speranță.

Dar alții mai adînciți în conservatorism nu au putut aprecia eforturile străinilor, nemților, iezuiților, austriecilor, papei. Cel puțin teoretic am fi avut șansa să ne facem o națiune fără bizantinism, fără fanariotism, fără păcatele atît de înfierate ale Orientului.

Acum acuzăm Occidentul că e liberal, socialist, imoral, materialist și hapsîn, dar trăim fără probleme în orientala noastră Românie. Aceiași națiune ce avea șansa să se nască ca stat modern, occidental, în Transilvania, iar Principatele, dacă ar fi existat, să ceară să se unească la acea Românie.

Dar n-am vrut. Nu ne-am lăsat pînă nu am sabotat planul austriecilor.

Acum am uitat că numai din Occident ne-a venit progresul. De unde vine religia noastră în afară de cea ortodoxă? Din Occident. De unde vine setea de libertate și democrație? Din Occident. De unde avem ideea originii romane? Din Occident. Unde ne-am făcut un nume? În Occident. Cine a vrut ca România să existe? Occidentul.

Occidentul ăsta!

Unde sună bine viitorul?

Tore Hjalmar Sævik, Dagen – Promisiuni de a fi luate in seama criticile aduse Barnevernet


ei,uite şi cealaltă parte. sau o parte din cealaltă parte. poate de acum încolo se poate discuta, nu numai anatemiza şi demoniza

Persona

159802DEMONSTRATII: in decembrie au avut loc demonstratii in fata ambasadei Norvegiei
din Madrid (vezi foto) si din Bucuresti. In luna aceasta se continua valul de proteste
impotriva Barnevernet in mai multe tari.
Foto: M & M Photography

Barnevernet

Ministrul pentru problemele copiilor si ale egalitatii, Solveig Horne, subliniaza ca libertatea religioasa este puternica in Norvegia, dar ca aceasta nu da cale libera violentei impotriva copiilor.

PROMISIUNI CA VOR FI ASCULATE CRITICILE ADUSE BARNEVERNET

In luna ianuarie sunt planuite 20 de demonstratii impotriva Barnevernet in 18 tari asa cum a precizat si ieri ziarul norvegian Dagen. Unei perechi de romani-norvegieni care locuiesc in vestul Norvegiei li s-au luat cei cinci copii printr-o decizie de urgenta.

AFARA DIN SANTURILE DE TRAGERE

Ministrul pentru problemele copiilor si ale egalitatii, Solveig Horne, subliniaza pentru ziarul crestin norvegian Dagen ca ea nu poate comenta cazuri particulare. Pentru dansa este important ca institutia Barnevernet sa…

Vezi articolul original 775 de cuvinte mai mult

Tore Hjalmar Sævik, Dagen – Valul de protest impotriva Barnevern


După scrisoarea adresată în urmă cu aproximativ o lună ziarului Dagen, un reporter a investigat cazul. Iată ce a găsit:

Persona

Barnevernet protestMai multe surse spun ca unui cuplu din Vestul Norvegiei i s-au luat cei 5 copii,
cauza fiind „indoctrinare crestina”.

7 januarie 2016, in ziarul crestin Dagen din Bergen

Barnevernet: Un caz de interventie a Barnevernet impotriva unui cuplu de crestini penticostali din Norvegia a cauzat demonstratii in mai multe tari europene, precum si in SUA, Canada si India. In decembrie au avut loc demonstratii impotriva Barnevernet in Bucuresti si Madrid pentru familia care locuieste in Vest[ul Norvegiei].

Demonstrantii cer ca parintii sa fie reuniti cu cei cinci copii care au fost luati de la parinti printr-o hotarare subita luata in noiembrie. Demonstratiile au adunat 400-600 de oameni, conform unor surse aflate pe pagina de Facebook a sustinatorilor parintilor, care au postat si fotografii de la demonstratii. In Oslo, sustinatorii familiei au iesit in strada in aceasta saptamana, impreuna cu un grup de persoane  care critica Barnevernet, si care protesteaza…

Vezi articolul original 374 de cuvinte mai mult

Obsesia noastră cea de toate zilele…


În vremea cînd eram trimis în delegație în adevărata Românie, acolo unde nu se prindeau bozgorii, nici sîrbii, sufeream de românită și ceaușită. Soarele răsărea de la București. Adevărul venea de la București, etc. La asta contribuiau secretarii de partid, primarii, miliția, Securitatea și alți români adevărați. La care a făcut apel tov Iliescu redenumindu-i de bună credință. Probabil că-i era rușine să spună de credință ortodoxă…

Același sentiment al inadecvării, al picării în importantele noastre probleme ce nu puteau fi înțelese de planeta asta meschină preocupată cu crize financiare, tehnică spațială, drepturile omului, artă și alte nimicuri am retrăit-o pe cînd stăteam prea mult timp în străinătate. Picarea în autohton se producea de cele mai multe ori brusc prin intrarea în aeronava întîrziată sau demodată a Taromului, aterizarea în lumea taximetriștilor bucureșteni de la Otopeni, un fel de pre-teroriști ce te răpeau cerînd răscumpărare în loc de plata serviciului de tip taximetrie.

A doua zi intram în obsesia noastră cea de toate zilele pentru că a gîndi diferit însemna a deveni alienatul societății, singura disponibilă. Mă aliniam cu troznete, bombăneli, proteste și frustrări. Și așa am rămas.

Mă bate gîndul că am ajuns din nou în faza asta. Cazul copiilor confiscați de un stat ne desparte cam pe aceleași principii. Din păcate. Niciun murmur în presa norvegiană. Dar la noi cutremure, proteste, nervi cu carul, amenințări, comunicate și răs-comunicate.

Ba nu ne ajung românii de acasă, îi raliem și pe cei de departe. Personal cred că e o obsesie prea mare pentru un caz prea mic.

Suntem virusați de propria noastră înțelegere a unui caz ce ne depășește. Puterea noastră de asimilare e blocată la nivelul al nostru, al meu, românesc, credincios, dragoste, dreptate, educație de tip autohton. Ce nu concordă cu românismul tradițional, creștinismul și legalismul nostru, este rău, inimaginabil, subversiv, fără inimă, anti-creștin, urît și injust, adică satanic. Și devine o obsesie.

Obsesia că la noi e mai bine, cînd nu e. Obsesia că noi știm mai bine, cînd situația stă exact invers. Obsesia că ce e românesc e cel mai bun. O fi așa dar nu în materie de educație, drumuri, nivel de trai, politică, investiții, ecologie, sănătate națională, transport aerian, fluvial, tăiere a pădurilor, curățenie. Cred că ajunge. Bine că la noi merge internetul de zbîrnîie. O altă obsesie.

Și pe deasupra invocăm Biblia, pe Dumnezeu și cultul nostru. De parcă doar noi avem așa ceva!

Mene, mene, techel, ufarsin sau paranoia dezvoltată


Dacă copiii unei familii de români credincioşi declaraţi foarte credincioşi de un anume pastor româno-american şi-ar fi bătut părinţii şi ar fi fost daţi pe mîna autorităţilor, campania pro-părinţi ar fi fost tot atît de vehementă şi ne-ar fi împărţit în două tabere diametral opuse pe aceleaşi criterii?

Mă îndoiesc. Daţi-mi şi mie voie să am propria mea paranoia.

Standardul bine-rău în momentul de faţă a fost plasat în nişa credincios adevărat partizanul părinţilor şi al pastorului româno-american. Oricine are o altă opinie e nebun, liberal, creştin fals, răuvoitor, unfriend sau prinde posturi străine.

Nu mai e completul inchiziţiei, este plutonul de execuţie al creştinului verde, duşmanul declarat al celor ce fac rabat la credinţă, moralitate, patriotism şi ce nu-mi place mie.

Mene, mene, techel, ufarsin-ul modern nu mai este scris de către mîna divină, ci de gura şi condeiul unor enervaţi ai domnului. Care domn, nu se ştie.

Cert este că dincolo de drama în sine, ne sdropşim unii la alţii pe criterii subiective, fără martori audiaţi sub jurămînt, dar jurîndu-ne cu mîna pe Biblie, Dumnezeu sau templu de parcă e vorba de mîntuirea neamului.

Adio îndurarea, mila, suportarea pierderii şi îndreptarea greşelii. Pare un vajnic concurs al dreptăţii pe teme parentale, justiţie, bun simţ şi fariseismului mai mult sau mai puţin local.

Încă puţin şi, cine ştie, poate se declară cod roşu, stare de urgenţă sau iminenţa invaziei locuitorilor din alfa centauri.

Cînd toate astea se vor termina, poate vom avea curajul să ne uităm în oglindă, să ne privim lung şi să ne facem mea culpa. Poate ne vom apropia pentru că am descoperit că dincolo de oglindă ne priveşte cineva mai important ca cearta noastră de doi bani.

Sau cine ştie, e doar ceva ce izvorăşte din paranoia mea, personală. În cazul acesta, mea culpa!

Mene, mene, techel, ufarsin!

Cert este că dezbaterile civilizate între români nu sunt prea pomenite. Legea bîtei, a dictatorului luminat sau pantofar e încă cuibărită în reflexele unora dintre noi. Nu ştim să discutăm, dar ştim să ne duşmănim pentru vini imaginare sau nu. Pentru dezacord. Pentru gîndire personală. Sau liberă.

PS Încercaţi să daţi o definiţie proprie a legalismului în cazul insinuat. Hmmm…

Teodor Tita – Cand si unde poti sa iti bati copiii in numele Domnului? Sau al tau


Persona

Bodnariu childrenNota: Stiu ca acest text va enerva din nou pe cei care alimenteaza isteria din jurul cazului Bodnariu, dar cred ca estre important ca pozitii rationale si echilibrate, pecum cea a domnului Tita trebuie neaparat sa-si faca si ele loc in spatiul ideatic al evanghelicilor romani. (Sublinierile din text imi apartin).

* * *

Când și unde poți să îți bați copiii în numele Domnului? Sau al tău

Nu zilele astea. Nu în Norvegia.

Plec, evident, de la cazul familiei Bodnariu, care ocupă de ceva timp spațiul în știri. Cei cinci copii ai familiei, cu vârste între 3 luni și 9 ani, au fost luați de Autoritatea pentru protecția copilului din Norvegia (Barnevernet) din casa familiei și dați în grija unor asistenți maternali.

Decizia Barnevernet a fost luată în urma sesizării directoarei școlii la care învățau doi dintre copii. Citez din Adevărul:

Vezi articolul original 1.479 de cuvinte mai mult