Kătănie 74-76


– Gata băi, soldat?
– Gata tovarăşu… Am mîzgălit un alfabet cu litere mari de tipar, un altul cu litere mici de tipar, unul înclinat la şaptezeci de grade şi altul drept. Peniţa Redis era cam veche şi agăţa.
– Îl faci furier, măi Gîlcă? Fruntaşul, plin de importanţă, se uită semnificativ la sergentul ce trăgea cu sete dintr-un Carpaţi cu filtru. Gîlca, un tip de talia mea îi arătă alte cîteva foi scrise.
– Ia uite ce concurenţă: trebuie să îi bată pe ăştia doi şi după aia mai am unu pe care nu l-am văzut. Dintr-o privire fugară am putut observa că nu prea aveam şanse.

– Măi Şandru, nu aşa! Învăţătorul o înghesui pe fetiţă spre mine. Începu să îi conducă mîna dreaptă printre spaţiile caietului de clasa întîia. Peniţa aluneca pe hîrtia netedă lăsînd dîre de cerneală.
– În sus subţine, în jos gros. În sus uşor, în jos apăsat! Vedeam cu coada ochiului ce ieşea din acest proces. Complicat. Degetele-mi pătate de cerneală strîngeau asidu tocul. Aproape că îmi tremura mîna. Dar din încleştarea asta ieşeau litere.
– Hai, dă-i drumul. Cu grijă! Învăţătorul se ridică, privi spre caietul meu. Mi-am ţinut răsuflarea.
– Bine. Dă-i nainte.

– Băi pufi, mai aştept după tine? Pufoşii, pufarinii, eram noi, cei care nu ne crescuseră încă penele. I-am întins hîrtia şi tocul cu o privire neutră. Probabil că nu-i de mine. Plecă fără să mai spună nimic, în vreme ce alţi pufoşi mă priveau cu o oarecare invidie în ochi.
– Gata pauza. Alinierea!

Ţigara mea a rămas pe altă dată. Tropotim cu toţii spre sala de mese. Miros specific, lumină slabă, vaselă soioasă de aluminiu. Ne înghesuim cîte şapte pe nişte bănci vechi, masa e acoperită cu o muşama verde. Sergentul pleacă cu alţi foi pufoşi să ne ridice porţiile. Fasole şi pîine neagră. Mîncăm. De pe ultima bancă un „veteran” se lasă pe spate, ochind undeva în depărtare, de fapt spre fundul sălii, o rachetă imaginară: „Bătaie 100… Gisment 50… Fff…” Apare un ofiţer. Se comandă „încetaţi”. Banca aproape răsturnată de greutatea veteranului belicos îşi revine ca prin minune. Veteranii şoptesc: „Mereanţu! Mereanţu!” Nu este un alt termen militar. E numele ofiţerului. Gesturi repezite panicate. Sergentul nostru ascunde ceva sub masă. Ofiţerul cu trei stele mari pe epoleţii albi se răsteşte la unul dintre veterani. Iese la fel de repede cum a intrat. Avea o privire de aparat roetgen.
– Ăsta-i medicul unităţii. Are grijă de mîncare.
– Fffoc! Fără alte pregătiri veteranul îşi lansă proiectilul spre mesele bateriei a şasea. Colţul de pîine se învîrtea în aer urmînd parcă traiectoria balistică ideală. Puţin mai sus lovea tavanul. Puţin mai tare lovea peretele din spatele ultimei mese. Ateriză direct în farfuria unui pufos împroşcînd fasolea statului peste uniformele ştoc. Şoc! Habar n-au avut de unde i-a lovit proiectilul. Începură să se certe cu cei de la masa vecină. Printre hohote de rîs strîngeam farfuriile şi lingurile.

Nu-i chiar aşa de tragic în armată!

WHY DIPLOMACY?


Waging Wisdom

Vietnam memorial wallTwo years ago a national poll conducted jointly by NBC News, the Wall Street Journal, and Annenberg showed that 71 percent of Americans believed that the Iraq war was “not worth it.” That was up from 58 percent a year earlier, in an ABC News and Washington Post poll. Today, if the Republican presidential candidates are any indication, even the GOP, including establishment figure Jeb Bush, believe that invading Iraq was a mistake. Why do so many Americans regret that war, and what can be learned from that regret?

I see at least two reasons why an overwhelming number regret the war. One is the large number of Americans who have learned wisdom from the history of the past 13 years. They see the unrestrained blowback that began with the insurgency in 2003-2004 and the rise of al Qaeda in Iraq. They see that the ISIS horror show emerged from…

Vezi articolul original 718 cuvinte mai mult

Mutuality: Recovering a Jewel for U.S. – Middle East Relations


Waging Wisdom

PeacemakingIn January on this blog, beginning here, were four articles that detailed the seemingly intractable problem of overcoming the secular / religious chasm of U.S. – Middle East relations. In a follow-up article, we looked at many behind-the-scenes initiatives by the U.S. State Department and many NGOs that focus on overcoming this problem. Today, I want to close off this informal series by calling attention to vital role that the wisdom tradition is playing in these initiatives.

It’s quite a dilemma, the political tug of war between secularism and religion in U.S. – Mideast relations. After all, what fellowship does religious disbelief in God (in political decisions) have to do with religious belief in God (in political decisions)? I hold the view that trying to wrest one side into the other’s camp as the means of resolution is a futile exercise at best and at worst moves the…

Vezi articolul original 800 de cuvinte mai mult

Pe de altă parte…


Dezamăgire, dezamăgire, dezamăgire. De trei ori dezamăgire. Generalul sirian beteag era dezamăgit de lipsa spectacolului. Nu protocol, nu tîrguială, nu șou. A fost tratat ca un sărăntoc! Ce eroare…

Cu toții știm că generalul a fost vindecat. Fără bani. Fără să facă ceva. Vreți să spuneți că a face baie de trei ori în Iordan e ceva? Poate n-ați văzut ce mic e Iordanul…

Rezultatul? N-a dat nimeni buzna din Siria la doftor. Nici măcar vreun ministru. Ah! Mint!!! După o vreme a venit împăratul Siriei cu toată armata. Dar nu ca să se vindece.

Vă închipuiți ce viitor ar fi avut Israelul dacă Elisei își făcea publicitate pe Facebook? Pe Google? Dacă avea blog? Dacă avea un ueb paigi sau numai dacă-și făcea un pic de reclamă personalizată? Nu ești pe net, nu exiști. Ce adresă faină ar fi putut avea: elisei_israel@hevîn.com. Oare Dumnezeu are mail?
Cum ar fi sunat anunțul lui Elisei? Poate așa: Vindec cu apa Iordanului lepra, scot argintul viu, leg și dezleg căsătorii… Văd și aud la distanță. Consultanță de securitate gratuită… Rezultat garantat de… Cel de sus!

Ce resurse i-au scăpat din mîini! Venise sirianul ăla cu mălai, cu marfă de import, cu animale… Ghehazi a înțeles oportunitatea. Doar că Elisei era un idealist. Ce perspective profetice ar fi putut ieși… La moment. La lună. La fiecare Paște. La fiecare lună plină. Binecuvîntări la non-stop! Fericire pe bandă rulantă…
Uite, aici ar fi fost un studio radio-tv. O editură. Un seminar. Un program de master. O acreditare la cel mai înalt nivel… Nu? O facultă de medicină. O școală de vindecare. Un liceu sau de ce nu, o grădi de vindecare. Că doar părinții investesc în copii.

Ar fi apărut prima stațiune cu destinație specială, mai ceva ca stațiunile balneo-climaterice. Turismul medical a fost inventat atunci, dar n-a fost exploatat la adevărata sa valoare. Trebuia dezvoltată o rețea. Dacă treaba mergea pe verticală cu Dumnezeu medic șef, de ce să nu meargă și cea pe orizontală cu diversificarea necesară?

Poate pentru simplu motiv că Dumnezeu nu este la cheremul lui Elisei. Lumea era plină de idoli cărora le erau prezentate spre aprobare milioane de cereri. Un idol e acel funcționar pe care noi vrem să-l facem să ne îndeplinească toate dorințele. Adesea uităm însă că Dumnezeu nu semnează condica la ghișeul nostru personal.

Elisei n-a deschis o clinică ca să-l pună pe Dumnezeu în cabinet. Adică într-o cutiuță. Dumnezeu nu era la cheremul lui Elisei. Era exact pe dos: Elisei era la cheremul lui Dumnezeu.

Poate asta ne lipsește și nouă. Să vedem ce vrea Dumnezeu în primul rînd. După ce facem asta lucrurile devin mult mai simple, indiferent cît de complicate ni se păreau.

De Alexandru Nădăban Publicat în 2016

A fi sau a nu fi Bodnariu, aceasta-i întrebarea…


Abuz, refuz, banuz… ar fi fost titlul inițial. În lipsa unuia mai bun. Sau de fapt în lipsa unuia care să spargă banalul. Dar să revin la meandrele concretului și la banalul situației.

Aș începe prin a menționa încă o dată, așa cum am făcut-o de mai multe ori pe acest blog, că am început să ne triem prietenii și să ne acceptăm dușmanii (cel puțin cei ideologici) cu ajutorul unor ochelari străini: rama și sticla sunt străine. Este normal, cred eu, ca în unele etape ale vieții să luptăm pentru o cauză sau alta și să ne pomenim cu adversari neplăcuți (adică dintre prieteni) și cu aliați și mai neplăcuți (adică dintre inamicii noștri ideologici). Cam așa s-a întîmplat cu cazul Bodnariu.

Ce sper eu, cu toate că prin natura mea sunt un radical, un alb-negrist ce nu admite jumătăți de măsură și un războinic ce nu uită (sper, zic eu), ca după ce lucrurile se vor mai liniști, să intrăm în normal, să ne re-împrietenim, să analizăm la rece ce am greșit și ce am făcut bine, să ne iertăm și să mergem mai departe. Nu ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, ci ca după un somn bun, să ne sculăm cu mintea limpede, cu inima împăcată și cu dorința și convingerea că lucrurile pot fi tranșate corect. Chiar dacă aș ști ce înseamnă acest corect nu vrea să spun pentru că, nu-i așa, situația nu s-a calmat. Deocamdată.

Dar aș încerca ceva. Știu că nu voi fi pe placul tuturor participanților și implicaților într-o tabără sau alta, dar trebuie să plec de la un punct. Cum mă cunoașteți și mă știu și eu un pic cam extremist, după cum v-am mărturisit deja, o să am mai multe începuturi…

Unul ar fi un răspuns la întrebarea pusă ieri parcă de cineva pe Facebook: De ce dau share  de pe blogul domnului Mănăstireanu? Cu asta ar trebui să închei de fapt, dar, ca să nu vă plictisesc cu pledoaria mea și ca să vă dau posibilitatea încheierii dialogului (pentru cei cantonați în zona să se facă dreptate sau să murim cu ei de gît…), mărturisesc că mă cunosc cu domnul Mănăstireanu de prin 1983. Am petrecut un an la Londra studiind teologia și am fost colegi de doctorat. În plus ne aflăm pe aceiași poziție în ceea ce privește rolul și importanța ucenicizării în Biserică. Cu toate acestea, ne despart poate mult mai multe chestiuni. De exemplu, eu nu admit ca și domnul Mănăstireanu că Dumnezeul nostru este același cu Allah (din multe considerente), nu împărtășesc nici aceiași credință, adică cea anglicană, cu toate că avem unele afinități pe direcție protestantă, și probabil că nici nu avem aceiași practică în ceea ce privește creșterea copiilor, eu fiind mult mai apropiat de practica familiei Bodnariu. În egală măsură, nu recurg ca și dînsul, la un limbaj tranșant în ceea ce privește dialogul cu opozanții. Din care cauză nu avem aceiași prieteni și inamici ideologici. Deci, ca să zic așa, în pofida asemănărilor și în ciuda deosebirilor am avea motive să ne situăm pe poziții antagoniste. Cu toate acestea îl reproduc sau reproduc ceea ce publică. Uneori.

Acestea fiind zise, aș dori să vă pun o întrebare. De fapt să reproduc o întrebare: De ce unele națiuni reușesc, au succes, sunt prospere, în timp ce altele, orice ar face nu? Dacă ne uităm la țara noastră și vedem statisticile, observăm că pe vremea comunismului, ea era, cu excepția Albaniei, ultima din Europa. Acum este ultima din Uniunea Europeană, cu excepția Bulgariei. Nu progresăm în ciuda schimbării sistemului. Nu reușim să depășim un stadiu de dezvoltare ca popor, ca națiune, ca țară. Cu toate că vrem mai mult, mai bine, mai sus. Nu ne merge. De ce? Urmăriți din clipul de mai jos imaginile de la 19.20

Va schimba ceva acțiunea anti-Norvegia? Va schimba cu ceva Barnevernet-ul? Probabil că da. Va aduce acest val de energie descătușată copiii înapoi familiei Bodnariu? Probabil că… Nu știu. Nădăjduiesc ca orice părinte că da. Dar nu aceasta este întrebarea cea mai importantă. Cea mai importantă întrebare este dacă tot acest caz va schimba țara noastră, familia mea, pe mine. Căci altfel nu are sens. De ce? Pentru în eventualitatea unei victorii a cauzei anti-Barnevernet cei ce vor cîștiga vor fi tot norvegienii. Vor cîștiga o instituție mai bună, în aceleași condiții de trai, la același standard de viață. Nu cred că legea din Norvegia va stipula că de acum încolo vei putea să le mai arzi copiiilor o pălmuță la fund și să le administrezi o urecheală din cînd în cînd. Să fim serioși. În țara în care cerșetoria nu există pînă n-am reintrodus-o noi românii, nu se va reveni la practici catalogate barbare prin lege.

Unde eu aș vrea să văd schimbarea, este aici. La mine acasă. În țara în care trăiesc. Nu contează că familia Bodnariu se întoarce în România. Aș vrea ca familia Bodnariu să fie liberă să-și crească copiii, dar aș mai vrea să facem ceva ca să schimbăm nenorocitul ăsta de sistem în care trăim și căruia ne supunem aproape orbește. Aș vrea să spun că a trecut destul timp de cînd s-a desființat Partidul Comunist Român, dar noi, nu norvegienii, trăim cu aceleași metehne comuniste și preferăm să dăm bir cu fugiții, să luptăm pentru o cauză externă, decît să schimbăm ceva ce ne afectează direct, în fiecare zi și pe majoritatea dintre noi.

Nu am o afiliere politică și nu cred că la ora actuală politicienii din România scot țara noastră din marasmul în care se scaldă. Același lucru se poate constata și în domeniul religiei. Al învățămîntului și al justiției. Nu cred că mai trebuie să adaug ceva. Dar aș vrea să facem ceva concret să se schimbe ceva AICI și să se schimbe DEFINITIV.

Noi creștinii o tot dăm cu păcatul, Satana, Dumnezeu și Biserica. Și? Bînguim o rugăciune, două și gata. Nu facem nimic. NIMIC!

Foarte bine că s-au aliat cultele. Că s-au unit pentru o cauză comună. Întrebarea mea este: ce urmează? Cîștigată sau pierdută, această cauză nu ne mută cu un milimetru mai aproape de vîrful ierarhiei mondiale. Sau europene. Cînd vom avea disponibilitatea, curajul, hotărîrea și energia de a schimba ceva aici la noi? Și de a schimba definitiv. Cînd ne vom transforma din pesimiști în optimiști? Din consumatori în catalizatori. Cînd impactul va fi atît de mare încît nu va putea fi oprit de ceea ce este imoral, decadent, auto-destructiv și abuziv?

Ei, da! Întrebarea nu este de fapt a fi sau a nu fi Bodnariu. Întrebarea este alta. Este aceea ce ne va aduce pe toți împreună pentru a ne schimba optica, mentalitățile, țara și de a trăi altcumva pentru a produce schimbarea. Una definitivă. Aici și acum. În ROMÂNIA.

 

 

The Refugee Crisis: Make It Personal


Waging Wisdom

refugee men and boys shelteed in a community centerRegular readers of this blog will know that I post periodically to raise awareness of a truly remarkable initiative called the Cradle of Christianity Fund, which focuses on bringing short, midrange, and long term aid and support to the neediest Middle East refugees (chiefly those who have not benefited from UN relief). I hope, then, that you will be as moved to action as I was with the following article by Phil Reinders. His wisdom and pastor’s heart have combined here to address what the UN has called the “mega-crisis” of our time, straining the world’s relief efforts. C.S.

The Refugee Crisis: Make It Personal
by Phil Reinders

I’m a follower of one who began his life as an asylum seeker. I’m a member of a family of faith whose history stretches back to Abraham, and is summarized in refugee terms: “my father was a wandering Aramean.” The God…

Vezi articolul original 954 de cuvinte mai mult