Kătănie 74-76


– Gata băi, soldat?
– Gata tovarăşu… Am mîzgălit un alfabet cu litere mari de tipar, un altul cu litere mici de tipar, unul înclinat la şaptezeci de grade şi altul drept. Peniţa Redis era cam veche şi agăţa.
– Îl faci furier, măi Gîlcă? Fruntaşul, plin de importanţă, se uită semnificativ la sergentul ce trăgea cu sete dintr-un Carpaţi cu filtru. Gîlca, un tip de talia mea îi arătă alte cîteva foi scrise.
– Ia uite ce concurenţă: trebuie să îi bată pe ăştia doi şi după aia mai am unu pe care nu l-am văzut. Dintr-o privire fugară am putut observa că nu prea aveam şanse.

– Măi Şandru, nu aşa! Învăţătorul o înghesui pe fetiţă spre mine. Începu să îi conducă mîna dreaptă printre spaţiile caietului de clasa întîia. Peniţa aluneca pe hîrtia netedă lăsînd dîre de cerneală.
– În sus subţine, în jos gros. În sus uşor, în jos apăsat! Vedeam cu coada ochiului ce ieşea din acest proces. Complicat. Degetele-mi pătate de cerneală strîngeau asidu tocul. Aproape că îmi tremura mîna. Dar din încleştarea asta ieşeau litere.
– Hai, dă-i drumul. Cu grijă! Învăţătorul se ridică, privi spre caietul meu. Mi-am ţinut răsuflarea.
– Bine. Dă-i nainte.

– Băi pufi, mai aştept după tine? Pufoşii, pufarinii, eram noi, cei care nu ne crescuseră încă penele. I-am întins hîrtia şi tocul cu o privire neutră. Probabil că nu-i de mine. Plecă fără să mai spună nimic, în vreme ce alţi pufoşi mă priveau cu o oarecare invidie în ochi.
– Gata pauza. Alinierea!

Ţigara mea a rămas pe altă dată. Tropotim cu toţii spre sala de mese. Miros specific, lumină slabă, vaselă soioasă de aluminiu. Ne înghesuim cîte şapte pe nişte bănci vechi, masa e acoperită cu o muşama verde. Sergentul pleacă cu alţi foi pufoşi să ne ridice porţiile. Fasole şi pîine neagră. Mîncăm. De pe ultima bancă un „veteran” se lasă pe spate, ochind undeva în depărtare, de fapt spre fundul sălii, o rachetă imaginară: „Bătaie 100… Gisment 50… Fff…” Apare un ofiţer. Se comandă „încetaţi”. Banca aproape răsturnată de greutatea veteranului belicos îşi revine ca prin minune. Veteranii şoptesc: „Mereanţu! Mereanţu!” Nu este un alt termen militar. E numele ofiţerului. Gesturi repezite panicate. Sergentul nostru ascunde ceva sub masă. Ofiţerul cu trei stele mari pe epoleţii albi se răsteşte la unul dintre veterani. Iese la fel de repede cum a intrat. Avea o privire de aparat roetgen.
– Ăsta-i medicul unităţii. Are grijă de mîncare.
– Fffoc! Fără alte pregătiri veteranul îşi lansă proiectilul spre mesele bateriei a şasea. Colţul de pîine se învîrtea în aer urmînd parcă traiectoria balistică ideală. Puţin mai sus lovea tavanul. Puţin mai tare lovea peretele din spatele ultimei mese. Ateriză direct în farfuria unui pufos împroşcînd fasolea statului peste uniformele ştoc. Şoc! Habar n-au avut de unde i-a lovit proiectilul. Începură să se certe cu cei de la masa vecină. Printre hohote de rîs strîngeam farfuriile şi lingurile.

Nu-i chiar aşa de tragic în armată!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s