“Politics”: Noah Webster v. Ambrose Bierce


Waging Wisdom

Webster's DictionaryIn a song by Sting, one of the world’s more intelligent singer-songwriters, he admits that he’s lost his lost faith in politicians because “they all seem like game show hosts to me.” It aptly expressed a sentiment held by many people twenty years ago, when “If Ever I Lose My Faith in You” was first popular. Here in the States today, presidential game-show politics has devolved into reality TV, with all of its scripted drama and adversity. Responsible citizens can only cry or laugh. Having cried, I suppose that’s why I posted Daffy Duck’s run for the presidency recently. The short cartoon made me laugh when I discovered it, quite by accident, on youtube.

Still, crying is what’s needed today. By a stroke of good fortune, I own of a massive tome, the 1919 edition of Webster’s New International Dictionary (with Reference History), which I rely on…

Vezi articolul original 319 cuvinte mai mult

Raiul pe pămînt? Unde, cînd, cum?


Nu aveam 16 ani cînd mergînd pe stradă cu un prieten și ne dădeam cu părerea că aici ar putea fi raiul pe pămînt dacă lucrurile s-ar face mai bine, dacă ne-am organiza mai eficient. Același lucru l-am auzit din gura multor indivizi de-a lungul timpului. Și așa s-a născut întrebarea: Este raiul pe pămînt posibil? Unde? Cînd? Cum?

Marii teoreticieni ai comunismului, Marx și Engels și-au dat cu părerea că o societate fără exploatare, fără clase și fără proprietari va fi posibilă după ce proletariatul va pune mîna pe putere, după ce dușmanii de clasă vor fi lichidați și după ce nu va mai exista proprietate privată. În viziunea lor aceasta se putea întîmpla doar în țările cu un proletariat foarte numeros, adică în țările cu o orînduire capitalistă. Raiul era după colț.

Nimic mai greșit. Încercările de a instaura raiul comunist au dus la milione de morți, victime ale unui sistem utopic, fără fundament ideologic temeinic și imposibil de aplicat în practică cu rezultate pozitive de durată.

Dar, omul se gîndește să instaureze raiul (religios sau secular) pe pămînt. Nu e rău că vrea, nici că încearcă, poate e de discutat metoda de a ajunge la acest rezultat.

Ceea ce mă face să mă gîndesc dacă cumva e posibil ca raiul să fie inaugurat pe pămînt dacă, să zicem, toți locuitorii, fără excepție ar fi creștini de cea mai bună calitate. Ca să nu excludem și nici să nu jignim pe nimeni.

N-ar fi rău, dar mă gîndesc că în lipsa unui conducător absolut, noi oamenii, chiar creștini de marcă, am continua să păcătuim în cele mai diverse domenii și n-am ajunge în rai prea repede. Ne-am găsi imperfecțiuni, vini, lipsuri și plusuri de care nu putem scăpa.

Mă mai gîndeam zilele astea că averea, indiferent care e, nu va mai conta. O vom arunca asemenea unei poveri ce ne împiedică să zburăm spre cer. Aruncăm lestul și ne vom înălța mai repede. Cine îndrăznește să arunce primul cu averea? Cam seamănă cu întrebarea cine dintre voi e fără păcat să arunce primul…

Cînd se va realiza raiul pe pămînt? Oricînd, cu precizarea că în nici un caz atunci cînd oamenii vor încerca. Dumnezeu va avea ultimul cuvînt.

Unde se va realiza raiul pe pămînt? Un paradis fără Dumnezeu este ca și iadul fără draci. Draci care acolo vor fi chinuiți, nu vor chinui ei pe cineva. Deci un paradis (oricît de elaborat) ar fi, rămîne unul fiscal, turistic, efemer și în cele din urmă plin de urmări negative. Ce nici nu mai trebuie menționate.

În cele din urmă, un paradis omenesc pe pămînt nu rezolvă cîteva lucruri esențiale (făcînd abstracție de problema proprietății): existența suferinței și a morții. De menționat că Isus Cristos a spus că acolo (în paradis, rai, în prezența lui Dumnezeu) vom fi ca îngerii, nu ne vom căsători. Refuz să fac alte presupuneri. Moartea va fi lichidată, suferința nu va mai exista și Smile, Jesus loves you va fi o realitate deloc banală.

Cînd se va realiza raiul pe pămînt? Cum există cîteva variante, și mulți partizani, vreau să afirm că raiul se va realiza atunci cînd Dumnezeu va locui pe pămînt cu noi, și va fi un pămînt nou alături de ceruri noi. Hmmm… Și totuși cînd? Cîndva.

Există unii, și printre ei mă număr și eu, care susțin că raiul începe de pe pămînt, că suntem cu un picior în paradis. Trăim aici ca și cînd am trăi dincolo. de acord, dar să nu uităm că nu suntem total dincolo, și în pofida, now but not yet, trebuie să facem legătura cu comunitatea în care trăim exemplificînd prin viața noastră ceea ce credem.

Și nu în ultimă instanță, după cum putem deja trăi în paradis, putem trăi deja și în iad. Asta nu numai dacă credem că el există, ci dacă trăim ca și cînd numai iadul există. Destinat inițial îngerilor căzuți, iadul a făcut loc și sufletelor ce își merită un astfel de loc. Sau de stare. Așa că după cum putem trăi deja în paradis, putem trăi și în iad, chiar din viața aceasta. Dar încă mai avem o șansă să ne schimbăm destinul. Și șansa noastră este Isus Cristos.

 

„HELP! HELP! I’m being repressed! Come and see the violence inherent in the system!”


Grateful to the dead

. . . so said „Dennis the peasant” in Monty Python’s Holy Grail movie.

Poor Arthur. He was only trying to be civil. But the peasant was so annoying!

[many thanks to the „anonymous fan” who transcribed the script from which the following is excerpted] . . .

  ARTHUR:  We're all Britons and I am your king.
  WOMAN:  I didn't know we had a king.  I thought we were an autonomous
      collective.
  DENNIS:  You're fooling yourself.  We're living in a dictatorship.
      A self-perpetuating autocracy in which the working classes--
  WOMAN:  Oh there you go, bringing class into it again.
  DENNIS:  That's what it's all about if only people would--
  ARTHUR:  Please, please good people.  I am in haste.

Throughout Dennis the Peasant’s ensuing harangue, King Arthur becomes more and more visibly agitated–until he can stand it no longer and picks up the dirty peasant by the scruff of…

Vezi articolul original 2.328 de cuvinte mai mult

Dumnezeu pentru o zi… (1)


Dacă n-ar fi Dumnezeu, Dumnezeu ar fi obosit de mult ocupat fiind să ne împlinească mofturile. Nouă și restului ăstora din univers. Cum îl exploatează domle, de parc-ar fi a lor! Așa că m-am apucat de voluntariat pentru instituția celestă. În afara orelor de pensie.

Cum vin din afara sistemului, toată lumea are încredere-n mine. Toți îmi dezvăluie taine. Și, deși n-o să mă credeți, mă pun bine și cu dracii. Trebuie pe unii să-i trec puntea. După aia mai vedem…

De exemplu, am preluat niște rugăciuni de îmbogățire. M-am dat puțin peste cap și am scos la suprafață niscaiva boabe de carbon. Strălucitor. Transparent. Dur. Ca la vreun milion dă tone. Aici, acolo, pe dincolo. Să aibă toți. Așa că acum caratul a scăzut la mai bine de jumătate. Data viitoare o să umblu la uncia de aur. Am în plan și uraniul.

Ieri, era s-o dau în bară. Tocmai deviasem un fluviu subteran, cînd am dat de petrol și gaze cît să se mute vreo 20 de sateliți de supraveghere a resurselor. Le picau rușilor ultimele exporturi și iar începea războiu… Așa că am scos apa înaintea hidrocarburilor, pe care le-am înfundat mai jos. Din coasta lui Isus n-a curs petrol și sînge…

Hai, gata că și mîine-i o zi!

Hu cheărs?


Am ajuns din nou la sfadă. Că Dumnezeu o fi în cutare loc sau exact pe dos. Nu-i rău că se discută. E rău că nu se aduc argumente. Că se vorbește fără să se asculte. Cam așa cum dau șefii ordine. Sau cum stau de vorbă surzii. Ar fi comic, dacă n-ar fi trist.

Ce sens are să dovedești că un extraterestru s-ar simți mai bine între pietre sau între lemne, cînd el a venit pe aici pentru oameni?

În ultimă instanță, în lemn sau piatră, nu contează forma, ci contează caracterul. Cînd, unde, cum am făcut ceva ca să se vadă că dumnezeul meu e Dumnezeul universului?

Hu cheărs unde stă el dacă eu prin ceea ce gîndesc, spun și fac nu realizez legătura dintre el și mine, dintre mine și lume. Dintre el și lume?

Și în loc de asta pun o caricatură jalnică?

Cine sau ce este biserica: spațiul liturgic


În urmă cu cîteva mii de ani bune Dumnezeu s-a limitat la un spațiu liturgic, la un popor, la o țară. Nu cred că a uitat că era creatorul universului și că a pornit  de la un bărbat și o femeie. Apoi oamenii l-au limitat la acel popor, la un templu și la obiceiurile lor. Ca să le demonstreze ceva, Dumnezeu s-a întrupat într-un om și astfel spațiul liturgic a încetat să mai fie norma prezenței lui Dumnezeu. Dacă cumva chiar a fost…

Trupul lui Cristos a devenit spațiul liturgic pentru că unde era trupul era și capul. Dar, așa cum era de așteptat, unii au vrut ceva mai mult. Din altă perspectivă ceva mai puțin. Dar altceva. Și spațiul liturgic a redevenit o incintă unde era prezent trupul și capul. Sau numai capul în lipsa trupului. De unde și unele bîlbe…

Ca urmare au început să conteze dimensiunile. Mare înseamnă neapărat și frumos? Și bine sau corect? Mare înseamnă mai aproape de Dumnezeu sau mai aproape de aproapele? Poate nu, poate da.

Dar a venit din nou timpul ca scump și rar să însemne bun pentru Dumnezeu. Că Dumnezeu merită tot ce e mai bun. Doar că și omul obișnuiește să ia tot ce e mai bun și să lase ce nu-i trebuie. O contradicție în termeni dacă ne gîndim la biserică care-i recuperează pe păcătoși nu pe sfinții sfinților. Și dacă ne gîndim că omul se naște gol și pleacă în cealaltă direcție la fel de gol cum a venit. De ce o fi avînd nevoie Dumnezeu de ceva ce face sau are omul? Dacă omul chiar face ceva mai frumos ca Dumnezeu sau are ceva ce Dumnezeu nu i-a dat…

Și ca să-l impresionăm pe Dumnezeu îl circumscriem unor spații liturgice. Spre mulțumirea noastră. Spre cer. Sau spre altceva.

Simplist? Poate. Eficient? Așa credem. Normal? Al Domnului de normal! Să încerce cineva să se ia de proiectul spațiului liturgic, că se ia de Dumnezeu însuși. Și totuși templul de la Ierusalim a fost demolat a doua oară. Fără o intervenție divină. Lui Dumnezeu nu i-a păsat de ziduri, de sfînta sfintelor sau de banii din templu. Ciudat?

Cum a rămas însă cu oamenii?

Îi mai țineți minte pe Brîncoveni? N-au fost omorîți într-un spațiu liturgic. Și totuși sunt considerați martiri. Ba să omori pe cineva într-un spațiu liturgic este sacrilegiu. De exemplu episcopul Thomas Becket omorît în catedrala din Canterbury este martir, iar asasinii lui au fost pedepsiți. În același timp ideea că spațiul liturgic oferă refugiu victimelor neajutorate a creat o oarecare protecție împotriva forței brute a omului. Dar n-a făcut decît să limiteze puterea lui Dumnezeu la acel spațiu.

Transformarea vinului și pîinii în sîngele și trupul lui Isus Cristos a închis minunea între patru pereți banalizînd-o și expunînd-o ciclic pînă la demonetizare. Reforma a mai dat cu var peste tradițiile acumulate de 1500 de ani, dar spațiul liturgic a devenit și mai strîmt.

High church sau low church nu răspunde atît de mult la întrebarea cine sau ce este biserica, ci cum arată și se manifestă ea într-un spațiu limitat de timp. Paradoxal, nu?

Și apoi a venit concurența. Nu islamul, ci arta, moda, sportul și netul. Netul este cel mai mare spațiu de pe pămînt pentru că este virtual. Ce ar trebui să învețe de aici biserica? Nu îndrăznesc să spun că risc să mor ca martir. Oare merită să investești în varianta religioasă a casei poporului, care nu este a poporului, pentru ceva ce se numește catedrala () neamului ce nu va fi în mod sigur a neamului?

Ca spațiu liturgic în care biserica se adună ca să audă aceiași liturghie mi se pare un pic cam mult. Ca idee de spațiu liturgic ce reunește un neam dezbinat, sărăcit, furat, mințit, manipulat, exploatat, jignit, alungat din propria țară, dar încă prezent… nu știu ce să zic. Dacă nu Dumnezeu, cel puțin istoria ne va judeca.

Un ascultător enervat întreabă: Cine se supără mai tare Dumnezeu sau dracu?


Pe cînd teologul de serviciu făcea cîte ceva încolo și-ncoace, un ascultător foarte, foarte nervos, de-a dreptul inervat, a sunat la redacție și a întrebat:

– Cine se supără mai tare, Dumnezeu sau dracu?

Acuma, să fi fost decît femeia de serviciu în redacție, tot ar fi putut da un răspuns destul de clar, articulat și la obiect. Dar mai era acolo și sponsorul principal al rubricii, Dvs. întrebați, nici îngerii din ceruri nu poate să răspundă, biznismenul local Teodulos Păcățianu. Așa că teologul nici n-a trebuit să se întrebuințeze.

Cam așa începea acest post în urmă cu un an și mai bine. Dacă l-aș continua, pe stil nou, 05.04.2016, l-aș continua cam așa:

Banii mișcă, banii fac, banii vorbesc. Știm asta. Dar mai există ceva ce mișcă ideile, gîndurile, mîna ce scrie sau limba ce vorbește. Ura. Ura pentru tot ce nu este ca tine. Pentru tot ce nu înțelegi. Pentru tot ce este altcumva. Pentru tot ce ai vrut tu să fii și să ajungi, dar n-ai putut. De trei, ba chiar de patru ori Ura!

Atunci cînd vorbești la un post de radio sau cînd ai un blog pe care figurează numele tău, istoricul tău și unele dintre frămîntările tale, te faci vulnerabil. Te expui în bătaia invectivelor mai mult sau mai puțin anonime. Mai ales dacă dai liber la comentarii sau dacă accepți telefoane în direct. Comentarii anonime de la oameni influenți cum ar fi Ioan Botezătorul, John Pop, Justice sau telefoane de la oamenii ce vor să vorbească cu ăla care vorbește sau cu muieri deștepte ce te fac prost pe tine și pe cine mai e pe acolo, amenințînd cu cenzura, linșarea și expulzarea din post.

Și atunci e normal ca din cînd în cînd să te întrebi cine e campionul supărării. Nu de alta, dar comentatorii anonimi sunt parcă rupți, desprinși, teleportați din Sfînta Sfintelor. Direct din Dumnezeu. Sunt mînioși pe tine, micul, insignifiantul păcătos ce nu-i în stare să citească o carte veche de 2000 de ani. Tu ești praf sub talpa lui (sau ei), cu toate studiile, cu toate miile de ore de cogito ergo sum, mene, mene și alte expresii în limbi de mult dispărute din uz. Ești un nimeni cu nume, pe lîngă ei, niște anonimi cu renume (de Justice, realaltfm, Îngerul Gabriel, etc).

Din Scriptură vedem că Dumnezeu. Se supără, ai încurcat-o. Dar nici dracu nu se lasă mai prejos. Se supără și el. Îți mor rudele de gradu-întîi, pierzi la cărți, te lasă-n pană amanta (niciodată soția) sau se află ce matrapazlîcuri cu fonduri, proprietăți intelectuale și mai puțin intelectuale ai făcut, de trebuie să mergi pînă-n America să mai calmezi spiritele. Spiritele cui?

Mai ieri, alaltăieri primesc un coment pă blog de la un post de radio. Era ciudat. I-am dat un deget, a mai postat ceva. Eram curios cine e sub numele postului. Nimeni. Nu am putut citi ce postează. Din decență. Așa că a ajuns în gheena spamului. În focul cel veșnic al internetului. Să nu mă acuzați că sunt anihilaționist. Așa-i chestia asta. Și m-am întrebat: ce-i mîna pe ei în luptă? Ce voia acel…???

Teoria spune că prostul nu e prost destul dacă nu-i și fudul. Adică dacă nu-și face publicitate. Să se vadă. Să se expună. Să-și explice prostia la nivel superior. Adică superior oricui. Să țipe, să-și reverse prostia precum soarele lumina. De fapt, ca vidanja rahatul. Scuzați cuvîntul vidanjă…

Asistăm la o dorință acută, imperioasă de recunoștere a prostiei drept cinste, geniu și de ce nu, dumnezeire. Se vrea o schimbare revoluționară: prostia să ia chipul și locul înțelepciunii. Cam ca o revoluție proletcultistă cu lupta de clasă ca mijloc suprem de lichidare a celor ce trebuie să piară pentru că sunt urîți… Nu mai contează de ce sunt urîți. Să dispară. Să tacă. Să plece.

Și-n spate vedem niște nervi cu care nu poți să te lupți pentru că nervii ăștia n-au limite. N-au decență. N-au indecență. Au nervi și pe dracu. Un drac nervos. Cred că acești draci nu ies cu post și rugăciune, ci doar cu un bici de ștreanguri. Cel puțin din Templu.

Mîine sunt la post. Tot timpul sunt la Templu. Dumnezeu nu e nervos.