Ipocrizia terorismului islamist sau apocalipsa islamică selectivă


Îl ținem minte pe Baiazid. Cum să-l uităm dacă Eminescu l-a făcut celebru? Iaca, un nebun. Nu Eminescu, Baiazid.

Noroc cu serialul ăla turcesc, vorba unui prieten, nu a arătat mult invidiata viața sexuală din harem, ci adînca înțelepciune a lui Soliman, ce voia să cucerească lumea. Alt nebun!

Și tot așa apar nebuni din ăștia ce vor să facă ceva. Nu știu exact ce, că nu sunt lăsați să vorbească. Sunt uciși. Sau se sinucid. Mai ieri-alaltăieri un nebun deschide focul asupra oamenilor, se sinucide, un altul se aruncă-n aer! Probabil că dacă-i lăsau să se exprime verbal, deznodămîntul ar fi fost altul. Musulmanii ăștia nu au învățat să se exprime corect.

Cei doi nebuni ce-au intrat într-o biserică catolică taie gîtul unui preot. Pînă la un anumit nivel, înțeleg. În fine își lichidează concurența. Dac-ar  fi fost doi imami, doi ayatolahi sau muezini, ba chiar un cadiu și un coșcogeamite hogea, vreo doi califi, aș înțelege și mai bine, ba chiar le-aș găsi circumstanțe atenuante. Dar doi musulmani anonimi să omoare un preot, să ia ostatici pe unii mai anonimi ca ei? Nebuni, domle!

Uite aici publicitate: o acțiune cu adevărat de efect! Niște musulmani dau buzna într-o piscină cu nudiști, îi amenință că-i extermină (pariez că se va întîmpla în curînd) și ca să fie siguri de asta îi scuipă puțin. Na că le-au infectat piscina cu germeni asiatici… Eu în locul lor aș fi făcut pipi în piscină. Așa, demonstrativ. Să vezi ce-ar fi ieșit nemții din piscină. Mă întreb pe unde ar fi fugit musulmanii la vederea atîtor piei nude? Poate s-ar fi aruncat în aer… (http://www.ibtimes.co.uk/muslim-gang-storm-nudist-pool-germany-threating-exterminate-women-infidels-1572918?utm_source=yahoo&utm_medium=referral&utm_campaign=rss&utm_content=%2Frss%2Fyahoous%2Fnews&yptr=yahoo&ref=yfp)

Acum mă prind și eu de ironia dezbrăcării prizonierilor din Abu-Ghraib… Un terorist islamic nu se va arunca în aer și nici nu va lupta la nudul gol. Din mai multe motive. Acest post nu își propune să le dezbată însă.

Dar de ce atacă musulmanii bisericii cu nane și preoți, de ce se omoară islamiștii cu nemții de gît prin moluri și spectacole? De ce nu se duc în Hamburg? De ce nu în St Pauli? De ce nu se aruncă în aer prin cartierele ce expune sexul în vitrine? De ce mai ard felinarele roșii prin unele cartiere? De ce se mai fură în Germania? De ce mai există corupție? Ei, e și ăsta un mister. Probabil apocaliptic.

Un calif, un războinic inervat de sexul pă bani nu se va apuca să dea publicității un mesaj mai țintit împotriva dezmățatei culturi apusene? Nu dă cineva,un înțelept o fatwa ce interzice bordelurile, masajul erotic, col-senturile și magazinele csî-csă-lî. Unul mai moderat probabil că ar da o fatwa împotriva porcilor, cîinilor, manualelor ce susțin că pămîntul e o sferă și că femeia e totuși om.

Chiar mă întreb: pînă cînd vor ignora cyber-teroriștii islamici siturile porno? Dar pe consumatorii lor? De ce nu dau atacuri la cei ce accesează acest viciu neimpozitat de miliarde de dolari? Nu miroase a petrol? Nici a fundamentalism? Ataci biserici, omori preoți și enoriași la vîrsta senectuții, pașnici consumatori ai societății de consum? Să fim serioși! Așa nu se instaurează islamul la nivel mondial. Sau ca să fiu mai precis, nu în următoarea mie de ani…

La fel ca și morala selectivă a vreunei religii, în acest caz apocalipsa nu poate fii decît selectivă. Mor doar unii. Cei aleși de teroriștii islamici în vederea apocalipsei  selective. Ori un dumnezeu ce lasă ca treaba selectării victimelor să-i fie făcută de niște bezmetici, nu trece de asemănarea lui Hitler și Mengele, Stalin și Beria, Castro și Che Guevara. Un astfel de dumnezeu nu este decît un biet idol, un drac sau ceva mai rău. În acest caz, ca în multe altele, ipocrizia religiei sau ipocrizia adepților unei ei, indiferent care este ea, nu trebuie căutată cu microscopul electronic între paginile unei scripturi, al unui coran.

Ea devine evidentă atunci cînd se impune cu forța. Prin teroare. Mai ales prin teroare selectivă. Apocalipsa la meniul zilei. Ce mai luăm azi la prînz? Iaca lichidăm niște indivizi din tribului pieilor-goale. Mîine seară niște închinători ai lui Ball. Foot-Ball.

Uomo religiosus fricosus e mai jalnic decît un animal fricos. Nu de alta, dar dacă omul rațional se coboară sub nivelul animalului condus de instincte, e limpede că religia sa nu e religie. Este altceva. Adică NIMIC. Dumnezeu nu este terorist. Mai jalnic ca Dumnezeul impus prin frică de către oameni este doar dumnezeul ce se impune el însuși prin frică. Un dumnezeu ne-bun.

Istoria ca pildă


Am citit cîteva cărți, ceva reviste și niște manuale din perioada interbelică pe vremea comuniștilor. Se rememora întregirea neamului, era menționat regele. După 1944 se sublinia importanța întoarcerii armelor contra Germaniei hitleriste și preluarea conducerii de către comuniști sub îndrumarea URSS. Apoi URSS-ul a fost omis. După cum au mai dispărut grevele de la Lupeni, Grivița, Galați în care rolul principal era jucat de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Abnegația, devotamentul, sacrificiul personal în beneficiul cauzei partidului, poporului însemna totul. Interesul personal era minimalizat, neglijat, sublimat.

Se mai pomenea de Mărășești, Mărăști, Oituz. Și de Plevna, Grivița, de munții Tatra. Ba am citit niște romane în care se făceau aluzii la armata română spulberată la Stalingrad, românii prostiți să rămînă în ariergardă de nemți. Și cărți cu bau-baul apocalipsei întreținute de legionari. Hmmm…

De prin 68 totul s-a axat în jurul a doi oameni. Soț-soție. Dar după 83 în fundamentul istoriei ca pildă pentru orînduirea socialistă a început să se fisureze. Mitul cuplului salvator al națiunii n-a convins. După cum n-au convins marile succese ale socialismului, congresele și conferințele. Sub polistirenul graficelor carelor alegorice se ascundea minciună, impostură, sărăcie. Cel mai iubit dintre pămînteni părea un extraterestru căsătorit cu o pămînteacă urîtă, rea, egoistă, proastă și megalomană. Nimeni nu dorea să-i imite. Să fie de vină pilda faraonului ctitor de piramide? Poate…

Mă întreb ce pilde de istorie s-ar cita acum ca să ne apărăm patria (dacă cumva… ), la ce s-ar face apel acum? Ce ne-ar stîrni patriotismul? Unirea cu Moldova? Cred că este dorința a circa 15% dintre români. Reapariția monarhiei? Clica regală atîta așteaptă. Pupincuriști au fost pe vremea lui Carol II, a lui Antonescu, a lui Dej, Ceaușescu, Iliescu, Băsescu și Iohannis. Nu cred că contează instituția, ci oamenii ei.

Dar ce evenimente și personaje istorice ne-ar mobiliza? Sau ne-ar electriza? Cîștigarea campionatului european de fotbal? Adoptarea euro ca monedă națională? Megalomania lui Ceaușescu a generat primari pigmei megalomani. Idioți ce-și afișează șmekeria ca un produs al unei gene unice, excepționale, aflată în antiteză cu crasa lipsă de cultură ne dau lecții de viață, adică de istorie.

Păcat că morții nu învie să le-nchidă gura, că noi cei vii nu avem succes. Poate am scrie chiar o carte de istorie, dar suntem complexați de mari scriitori cu stagiul în anumite instituții ale statului. Pe hrana statului, hainele statului și pe căldura statului e ușor.

Ne-am face un doctorat, dar un fost prim-ministru declarat Mister Cut-and-paste ne face să ne punem pe Feisbuc mai degrabă diploma de absolvire a grădiniței cu program normal, decît cea de master în istoria neamului. La așa pilde, mai bine vînăm pokemoni. Asta ne face egali. Poate nu mai deștepți, dar avem șansa să intrăm în istorie cel puțin ca o pildă.

 

Le roi est mort, vive le roi!


Regele a murit, trăiască regele!

N-am înțeles prea bine lozinca asta. Dar era vina mea. Nu înțelegeam de ce se striga unui rege mort să trăiască. Evident nu prindeam succesiunea evenimentelor. Un rege a murit și un alt rege se urca pe tron. se striga că a murit regele ce domnea și se ura următorului rege să trăiască. Era foarte normal. După un rege mort, loialitatea trecea de la cadavru fără putere la un conducător viu ce deținea puterea. Nu făceai asta, plecai sau mureai.

Dar astăzi nu voi trata un conducător, fie el mort sau viu. Voi trata o instituție: școala duminicală.

Cu toate că sunt specialist trebuie să recunosc că n-am făcut eforturi să caut cînd a apărut instituția. Bănuiesc, nu dovedesc, că a apărut în urma Reformei. S-ar putea să greșesc și să fi apărut înainte sau după. În esență n-are prea mare importanță. Important este că ea exista în Biserica baptistă. Era pentru adulți. Exista una și pentru copii, la alt nivel. Să fi existat una și în Biserica penticostală? Poate. Dar la ce ar fi servit?

În prima biserică baptistă (la care am participat) treaba era forte serioasă. Se făcea o pregătire luni seara, pentru duminica ce urma. Veneau oameni din județ pentru așa ceva. Școlile duminicale erau o încîntare. La subiect. Concise. Nimeni nu bătea cîmpii. Duminica te uitai în sală și știai că o să fie o școală duminicală bună dacă era prezenți 4-5 oameni ce aveau ce să spună, ce studiau și ce se exprimau corect, cursiv. Erai edificat, inspirat, hrănit, mulțumit.

Evident, pe vremea aceea în afara calendarului cu lecțiile nu prea existau prea multe materiale ajutătoare. Un dicționar, o concordanță, un mai știu eu ce, Biblia și mult studiu. Dacă mai aveai o carte cum ar fi Istoria culturii și civilizației a lui Drâmbă, o Biblie americană sau cine știe ce teologie scăpată de vameși erai doctor. Vorba vine…

După 1989, la aproximativ 10 ani unii au mutat școala duminicală peste săptămînă. A devenit studiu biblic. Dar a picat conlucrarea bisericii. Eventualele întrebări. Unii au împărțit școala pe grupe de vîrstă. Logic, dar s-a fragmentat biserica. Nu mai era efectul acela țintit. Și au apărut materiale noi. Manuale. Inclusiv pentru școala duminicală. Dicționare. Cursuri. Scrise sau facultăți cu cursuri.

Au absolvit unii facultăți de teologie. Aici sau aiurea. În plus s-au descentralizat programele de școală duminicală. Pe lîngă uniune, existau (probabil că mai există) biserici cu propriile programe de școală duminicală. Și au apărut bisericile fără școală duminicală.

La ce o fi fost bună școala duminicală? Ceva mai demult, la informare, edificarea credinței, la uniformizarea credinței. Gardurile, limitele, granițele erau bine trasate și orice depășire era sancționată. Imediat de obicei. Am fost martor unor asemenea admonestări publice. De exemplu cineva, convertit recent a fost îndemnat să contribuie la o școală ce trata intrarea lui Isus în Ierusalim. Nu, măgarul pe care călărea Isus nu era un semn de ocară. Nu nu era rușine, dimpotrivă. Altă dată cineva îndrăznise să o ia pe lîngă Sfînta Treime. De la amvon a fost corectat instantaneu. Și-a dat seama că a greșit. Asta e.

Cert este că la ora actuală instituția școlii duminicale trage să moară. De ce? Există o rațiune practică: nu mai este necesară. Materiale sunt berechet. Google îți dă într-o fracțiune de secundă ceea ce n-au visat înaintașii noștri, și nici noi, acum 26 de ani. Doar că Google sau omonimii lui nu corectează, nu atrage atenția, nu descoperă erezia, nu direcționează ca un învățător de școală duminicală calificat. Și școala duminicală își trage cu greu suflarea. Poate este ultima.

Fără îndoială că în stadiul actual nu se va încerca resuscitarea unei instituții muribunde. Sau mă înșel? Cine are resursele, chemarea, dedicarea nu numai să strige, ci să investească în ea și să strige: Școala duminicală a murit, trăiască școala duminicală!

 

Călătorie spirituală?


La cursul de cristologie un prof, pe vremea aceea mai tînăr, ne-a spus că la materia sa era vorba de mapping your Christology. Adică să-ți hărtuiești cristologia. Să o cartografiezi. Să începi de undeva și să ajungi la destinație. Cu indicatoare. Ceea ce m-a dus la concluzia firească: pe lîngă mersul nostru firesc prin lume, sunt, suntem, sunteți, într-o călătorie spirituală. Eu, tu, el, ea, noi, voi. Cu toții. Vrînd-nevrînd. Conștienți sau nu.

Banal sau nu, suntem localizați pe Terra, apoi în România (unii dintre noi) și undeva pe teritoriul țării ne-am născut. Am fost aduși pe lume și am fost înscriși într-o călătorie cu caracteristici geografice. Ne-am localizat data nașterii într-un anumit loc. Aceste două nu se vor schimba niciodată. (După cum nu se va schimba nici data și locul decesului nostru.) Și am pornit la drum.

Părerea mea, nu neapărat universal valabilă, este că identitatea proprie se confundă cu călătoria proprie. Și așa cum identitatea este una fizică și spirituală, călătoria noastră prin viață este una fizică și spirituală. Chiar dacă nu am făcut un pact cu Dumnezeu, foaia noastră de parcurs a fost întocmită, semnată și parafată de Sus.

Dar de unde acest model?

Simplu: de la Avram, de la Isac, Iacov, Iosif, Moise.  Primul, un anonim pornit în călătorie, apoi toți urmașii săi în călătoriile lor s-au intersectat cu lumea spirituală. Detaliile le găsiți în Vechiul Testament. Și apoi descoperim poporul lui Dumnezeu cu călătoria sa fizică și spirituală.

Aici lucrurile se armonizează, pentru că nu mi se pare că se complică, ci se simplifică, devin mai clare. Află și aflăm și noi cine este Dumnezeu, știm mai bine la ce să ne așteptăm și începem să ne lămurim propria călătorie. Dăm de Exod/Ieșire și dăm de includerea într-o comunitate ce are un scop foarte bine definit.

După care, dincolo de Sinai dăm de Țara Promisă și un pic mai încolo, cu ceva înfiorare, descoperim Exilul. Ce păcat că nu există în Vechiul Testament un singur capitol cu acest titlu… După care vine întoarcerea din robie. Toate aceste tipuri de călătorii impun tipere personale și comunitate.

Tiparul propriu al călătoriei cu repere geografice și cel al sumei experiențelor personale este translatat (cu toții știm asta, dar interpretăm uneori diferit) Bisericii, noul popor ales. Identitatea mea devine mai complexă sau cel puțin devin conștient de implicații pînă atunci nebănuite cînd ajung în Biserică.

Nu discut cauzele, dar călătoria mea geografică și identitară se împletește în eul meu cel de toate zilele (și nopțile, nu le-am uitat), dimensiunile ei în timp și spațiu fiind bine definite.

Dacă stau bine să mă uit, în lungimea, lățimea și înălțimea vieții mele timpul, a patra dimensiune, este hotărîtoare. Depinde cît timp petrec cu părinții, cu prietenii, cît timp sunt la școală, cît de lungi sunt sincopele mele și cît de scurte sunt reveriile datorate unor evenimente mai mult sau mai puțin imaginare. Depinde cît timp dau Bisericii.

Un model personal de călătorie spirituală ce concide cu cea fizică (geografică, biologică, experiențială) este și viața lui Isus Cristos. Cristologia s-a dezvoltat încă înainte de nașterea lui Isus din Nazaret. Vechiul Testament anticipează venirea sa, intrarea sa în lume. Betleemul, Nazaretul, Galilea, Samaria, Decapole, Capernaum și Ierusalimul sunt cîteva repere  concludente. La fel și intersectarea lumii spirituale cu lumea aceasta în aceste locuri și cu alte personaje

Crucea, mormîntul, învierea, ridicarea la cer și pogorîrea Duhului se înscriu atît pe hartă, cît și pe Cer. Ierusalimul geografic trimite la Ierusalimul ceresc. Pînă și pogorîrea Duhului Sfînt este un reper definitoriu pentru cine este Isus Cristos, pentru că el este cel ce declanșează această trimitere ca rod al împlinirii misiunii sale pe Pămînt. Dar cel mai bine și mai mult Isus ni l-a făcut cunoscut pe Tatăl.

Mai mult ca sigur că cel mai important lucru la finalul călătoriei noastre ar fi ca cei de lîngă noi să confirme că și noi l-am făcut cunoscut pe Tatăl.

„I Have a Vision,” John Peck


Viziunea lui John Peck cu privire la biserică

Waging Wisdom

John Peck at his deskSomeone has said that a sunset on earth is a sunrise in heaven. Last week the Rev. John Peck passed away peacefully in his sleep, three days into his 92nd year. A godly, noble man who overflowed with wisdom. A true mensch. A dear friend. I knew John closely for thirty-three years and we collaborated on a number of projects. Since receiving news of his death I have been thinking: how strange it will be not to have this unique outlier in the world with us.

John, who has been called “The Least Known Best Theologian in the World,”* had an exceptional passion for the church. It would be hard to top his lovely and concise picture of a healthy church. It has been printed and framed and hangs on the wall of pastors’ offices. Part of John’s enduring legacy is being experienced today in churches who have taken his…

Vezi articolul original 495 de cuvinte mai mult