A Christian View of Not Voting for Hillary Clinton or Donald Trump


Oare la noi nu e tot așa?

Waging Wisdom

choices coffee mugsSeveral times over the past few months I’ve tried to explain to people I’ve run into why I’m not voting for Hillary Clinton or Donald Trump in the November presidential election. Mostly, I’ve been bumbling through the explanations, still trying to get a good handle on my position. But recently when I tried it out I thought, okay, that’s nailed it. So, heart on sleeve, here it is. It’s pretty simple, actually. Here’s my story

When the Democratic and Republican conventions took place in July, I watched all 12 hours over the four nights of each of them that were shown on PBS-TV. And I approached them as a professional researcher – as someone who knows what his own biases and beliefs are but who has been trained to know how to set those aside as far as possible to listen as objectively as possible – for the sake of…

Vezi articolul original 973 de cuvinte mai mult

Donald Trump is Wrong about the Founding of ISIS


Waging Wisdom

the White HouseMost people had forgotten all about it, but Republican presidential nominee Donald Trump recently revived a comment he had made in January, stating that President Obama was the founder of ISIS. “President Obama. He’s the founder of ISIS,” Trump said at a campaign rally in Florida on August 10. Apparently he did not want anyone to mistake his point, for he immediately added: “He’s the founder of ISIS. He’s the founder. He founded ISIS.” Then he added: “I would say that the co-founder would be crooked Hillary Clinton.”

Asked about his comment in interviews the next day, Trump did not back down. To conservative talk show host Hugh Hewitt, who seemed to be fishing around with Trump to try to find a way to soften Trump’s language, Trump said, “No. I meant he’s the founder of ISIS. I do. I don’t care. He was the founder.” It seems a…

Vezi articolul original 538 de cuvinte mai mult

Vulnerabilitate și/sau invulnerabilitate?


Deși de cele mai multe ori începem să citim o carte de la prima pagină, nu totdeauna am citit o carte în acest fel. De cele mai multe ori deschid cartea la întîmplare și dacă pare un text promițător revin la început. Nu m-am înșelat niciodată.

Cred că același procedeu se aplică și Bibliei. Am încercat să o citesc sistematic, de la Geneza, dar degeaba. După ce am parcurs evangheliile a fost cu totul altceva. Lucrurile căpătau sens.

Mă întreb cum o fi cu vulnerabilitatea? S-a făcut Dumnezeu vulnerabil atunci cînd a creat universul? Evident, nu aștept răspuns. S-a făcut Dumnezeu vulnerabil cînd a creat omul și la pus în rai? Aici poate aș găsi cîteva rgumente. Dar apoi, la potop, la molime, la războaie, la robia Israelului, încep să-mi pun din nou întrebări. Și nu întrebările sunt grele, ci răspunsurile.

Nici Isus nu pare să fie prea vulnerabil. Cu excepția arestării, el are parte doar de succese, de minuni, de urmare necondiționată și de aprobarea Cerului. La așa dinamică ar fi aderat și Udrea, ba poate și Iliescu. Oricum, mulți din cei ce l-au cunoscut au fost încîntați și cam toți au fost dezamăgiți. După arestare îl vedem pe Isus în culmea vulnerabilității, încasînd fără să dea, așa că pierde la puncte fără drept de apel. Urdea ar fi plecat de mult, Băse arif dat și el, Iliescu poate ar fi continuat lupta în ilegalitate.

Cum stăm cu vulnerabilitatea printre cei apropiați lui Isus? Petru păstrează secretul organizației, refuzînd să se deconspire. În nici un caz n-ar fi strigat Moarte fariseilor! în fața prezumtivului pluton de execuție. Adio vulnerabilitate. Ucenicul, discipolul, studentul cel mai conștient de misiunea învățătorului său refuză să-l imite.

Se pare că visele instaurării iminente a Împărăției nu se concretizau prin sacrificiul de sine, prin suferința cu liderul, ci speranța într-o intervenție divină. (Pe care atît de mulți dintre noi o căutăm, o implorăm, o imaginăm, dar o plasăm divinității, neasumîndu-ne nici o responsabilitate în afara rugăciunii sau pocăinței anonime, la modul general, în tainicul ungher al intimității noastre.) Să intervină legiunile de îngeri. Să facă cel de sus ceva.

Dar Isus a băut pînă la fund paharul vulnerabilității. Al rușinii absolute. Al eșecului primordial. Acuzațiile inventate, condamnarea pe nedrept, batjocorirea, schingiuirea și în final moartea în chinuri nu fac decît să ateste definitiva și iremediabila despărțire de realitate. Părăsit de oameni, de Dumnezeu și desacralizat (în sens iudaic) este totuși pus într-un mormînt. Este separat la modul absolut. Ca și cînd n-ar fi existat.

Și de aici începe lupta pentru recuperarea handicapului. De fapt linia de sosire nu a fost marcată de piatra mormîntului. Aceea a relansat cursa.

Vulnerabilitate controlată? Redusă? Temperată sau ajustată? Greu de spus. Totuși un tip de vulnerabilitate ce a dus la confruntarea cu moartea.

De aici începe un crescendo, de cele mai multe ori prost înțeles. (M-am gîndit dacă prost este cel mai bun cuvînt pe care pot să-l folosesc, dar cred că ilustrează cel mai bine limitarea noastră, a oamenilor.) Isus revine. Isus convinge. Isus are o addenda la aventura anterioară. Ba Isus se înalță la cer și curînd trimite Duhul Sfînt.

De cele mai multe ori este criticată asocierea Bisericii cu statul, începînd cu Constantin cel Mare. Să nu uităm că la puține zile, nu după 300 de ani, apostolii găsesc cu cale să decreteze că ei nu se pot face vulnerabili. Nu se pot înjosi, adică face de rușine, să ajute oamenii cu mîncare. Ei au o altă chemare. Chiar mă întreb, ce chemare i s-ar fi potrivit lui Isus, după ce a părăsit cerul pentru a se întrupa…

Apostolii au susținut că trebuie aleși alți oameni, mai puțin importanți, cu o poziție mai puțin semnificativă, ca să se ocupe de treburile de jos. Considerați ciudat că primul martir după Isus este Ștefan, un anonim? Sau dacă vreți, un picollo?

Deși foarte vehement din punct de vedere verbal, fără să se facă prea vulnerabil, Ștefan este lichidat în mod clasic de către iudei. Alții ca el, incluzîndu-i și pe apostoli, mor și ei.

Dar care este lecția pentru mine? Ce ar trebui să învăț? Păi în primul rînd, istoria bisericii consemnează o evoluție. De la paralelismul templului din Ierusalim și o conducere colectivă în care apostolii au părăsit deja stilul lui Isus, la un tip de instituție sistematic ierarhizată. De asemenea, putem consemna în cei 2000 de ani o diversitate ce tinde spre haos la ora actuală, dar o diversitate care în cele mai multe cazuri a pierdut din vedere vulnerabilitatea inițială. Sau mai concret, biserica a fost interesată mai mult de invulnerabilitate.

Azi, și acest model nu provine de ieri, de alatăieri, și nici de la decretul de la Milano din 313 prin care se legaliza creștinismul, liderul și implicit Biserica (sau invers, pentru că așa ar fi ordinea firească, Biserica și implicit liderul creștin), nu ia în considerație vulnerabilitate. Ba mai mult, o combate, punînd accentul pe siguranță, pe certitudine, pe organizare, pe programare și pe autoritate.

Liderii care ne conduc (din diverse motive) optează pentru invulnerabilitate, în baza mandatului dumnezeiesc. E mult mai dramatic să ceri să se coboare foc din cer, să vindeci decît să suferi, să alungi demonii decît să-i suporți. Desigur o contradicție în termeni ce dă nas în nas cu un paradox. E ca și cînd în odaia de sus, în fața celei mai importante decizii, Isus s-ar fi uitat în oglindă și s-ar fi întrebat: Merită să mor pentru gașca asta de ignoranți, pentru poporul ăsta sau pentru întreaga omenire? Și privindu-și atent trăsăturile fine ale feței arse de soare ar fi răspuns tot el. Oare ce ar fi răspus?

Să mă fac vulnerabil sau invulnerabil? Ce este mai bine? Sau mai tentant?

Pentru mine mai tentant este invulnerabilitatea. Iată de ce aleg mult mai ușor poziția invulnerabilității în dauna vulnerabilității. Iată de ce inteligența emoțională nu este doar despre cîștig, despre superioritate, ci despre altceva. Pentru simplul motiv că descoperirea umanității noastre (așa cum a fost intenționată de Dumnezeu) nu se rezumă la o viață ușoară, la cîștig și progres, nici măcar la fericire așa cum și-o înțelege fiecare.

Din același motiv este mult mai greu să dau întîietate altuia, să ajut dezinteresat, să pierd ca altcineva să cîștige, sau mai bine zis să cîștig atunci cînd altcineva cîștigă.

Pentru că pierderea noastră/mea nu este pierdere, ci o investiție în altcineva. O investiție care continuă.

Ne căsătorim. Facem copii. Investim în ei. Cu toate acestea nu spunem că pierdem. Din mai multe motive. În mod similar Dumnezeu a făcut cu noi același lucru. Ce mare filozofie este să facem la fel? Îmi este rușine? Îmi este frică? Sau pur și simplu nu știu cum?

Atunci să mă întreb: Ce fel de Biserică vrem să avem? Ce fel de lideri vrem să avem? Ce fel de Biserică vrem să fim? Ce fel de lideri vrem să fim?

Acum, și în viitor pentru că paradoxul Mielului ce judecă lumea, a Mielului biruitor și răzbunător aparține viitorului, în nici un caz prezentului și ca urmare, modelul invulnerabilității nu poate fi unul actual.

Rușine, apartenență și autenticitate (2)


Un text preluat de la Brenee Brown și adaptat la Biserică. (Continuare de la https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2016/08/09/rusine-apartenenta-si-autenticitate-1/)

Trebuie să înţelegi că ruşinea că nu e vinovăţie. Ruşinea e concentrare pe sine, vinovăţia pe comportament.

Ruşinea spune „Sunt rău.”

Vinovăţia spune: „Am făcut ceva rău.”

Câţi dintre voi, dacă aţi făcut ceva, ați dat în mine, aţi fi dispuşi să spuneţi, „Regret, am greşit?” Câţi din voi aţi fi dispuşi să spuneţi asta?

Vinovăţia: Îmi pare rău, am greşit.

Ruşinea: Îmi pare rău, sunt o greşeală.

Există o mare diferenţă între ruşine şi vinovăţie. Şi iată ce trebuie să şti. Ruşinea este foarte bine corelată cu dependenţa, depresia, violenţa, agresiunea, intimidarea, suicidul, dereglările de alimentaţie.

Încă ceva ce trebuie să ştiţi. Vinovăţia e invers corelată cu aceste lucruri. Abilitatea de a compara ceva ce am făcut sau n-am făcut cu ceea ce vrem să fim este incredibil de adaptivă. E stânjenitoare, dar adaptivă.

 Trebuie să ştim că ruşinea este organizată pe genuri. Dacă ruşinea vine peste mine şi peste soțul tău/soția ta, o vom simţi la fel. Toată lumea de aici ştie trecerea călduţă a ruşinii. Suntem siguri că cei care nu pot simţi ruşinea sunt cei care n-au capacitatea să relaţioneze şi să arate  empatie. Ceea ce înseamnă că, simt ruşinea; dacă nu, sunt sociopat. Eu aş opta pentru a simți un pic de ruşine. Ruşinea este percepută la fel de bărbaţi şi femei, dar este organizată în funcție de gen.

La femei, cel mai bun exemplu pe care vi-l pot da e reclama pentru Enjoli: „Pot să pun hainele la uscat, să pregătesc gustările, sărut pe toată lumea cînd plec şi voi fi la servici de la 9 la 5. Pot să aduc acasă șunca, s-o prăjesc în tigaie şi să nu te las niciodată să uiţi că eşti bărbat.” Pentru femei, ruşinea este să faci totul, să faci totul perfect fără să se vadă că transpiri. Nu ştiu cât parfum a vândut acea reclamă, dar vă garantez, a vândut multe antidepresive şi anti-anxietate. Ruşinea pentru femei este această reţea de aşteptări contradictorii şi imposibil de obţinut în privinţa a ceea ce ar trebui să fie o femeie. Este o cămaşă de forţă.

Pentru bărbaţi, ruşinea nu e o grămadă de aşteptări conflictuale, imposibil de atins. Ruşinea este una singură, să nu fii perceput ca ce? Slab!

Femeile din viața unui bărbat preferă ca acesta să moară pe calul său alb decât să îl vadă căzând. Când ne expunem într-o poziţie vulnerabilă suntem bătuţi măr. Asta nu vine de la ceilalţi bărbaţi, de la antrenori şi taţi, pentru că femeile din viaţa noastră sunt mai dure cu noi decât oricine.”

Dacă îi iei în considerare atât pe bărbaţi cât și pe femei ca și cuplu afli următoarele:

Arătaţi-mi o femeie care poate sta cu un bărbat când acesta este vulnerabil şi îi este frică şi vă voi spune că acea femeie a făcut o treabă excepţională. Arătaţi-mi un bărbat care poate sta cu o femeie care s-a săturat, nu mai rezistă, şi primul lui răspuns nu este, „Am scos vasele din maşina de vase,” ci chiar o ascultă, pentru că doar de asta avem nevoie și  vă voi arăta un bărbat care a realizat ceva.

Ruşinea este o epidemie a culturii noastre. Şi ca să ieşim de sub povara ei, să ne regăsim unii pe alţii, trebuie să înţelegem cum ne afectează şi cum afectează modul în care creştem copiii, modul în care lucrăm şi cum ne privim unii pe alţii. Foarte rapid, o cercetare făcută de Mahalik la Colegiul Boston, a venit cu întrebarea, ce trebuie să facă femeile pentru a se conforma normelor feminine? Cele mai frecvente răspunsuri din ţară au fost: să fie drăguţă, slabă, modestă şi să folosească toate resursele pentru aspectul fizic.

Când a întrebat despre bărbaţi, ce trebuie să facă bărbaţii din această ţară pentru a se conforma normelor masculine, răspunsurile erau: să arate mereu că își țin sub control emoţiile, că munca e pe primul loc, că își mențin poziția şi că sunt violenţi.

 Dacă e să ne regăsim unii pe alţii, trebuie să înţelegem empatia, pentru că empatia este antidotul ruşinii. Dacă pui ruşinea într-o vas Berzelius, îi trebuie trei lucruri pentru a creşte exponenţial: izolare, tăcere şi acuzare.

Dacă pui aceeaşi cantitate de ruşine într-un vas berzelius şi o stropeşti cu empatie, nu poate supravieţui.

Vă voi lăsa cu acest gând. Dacă e să ne găsim calea şi să ne regăsim unii pe alţii, vulnerabilitatea va fi această cale. Şi eu ştiu că este seducător să stai în afara arenei, pentru că am făcut-o toată viaţa, şi mă gândesc, mă voi duce acolo şi voi avea un mare succes când sunt protejat şi când sunt perfect. E seducător. Dar adevărul este că așa ceva nu se întâmplă niciodată.

Şi chiar dacă eşti perfect şi protejat când te duci acolo, nu asta vrem să vedem. Noi vrem ca tu să vii. Vrem să fim cu tine și lângă tine. Şi vrem asta, pentru noi şi pentru cei pe care-i iubim şi pentru cei cu care lucrăm: să îndrăznească.

 

  1. Relatiile sunt motivul pentru care te afli în biserică. Ele dau un scop si un sens vieții noastre. Despre asta e vorba. Nu conteaza daca vorbesti cu oameni care lucreaza in domeniul echitatii sociale, al sanatatii mentale, trateaza abuzul sau neglijarea, ceea ce stim este ca relatiile, capacitatea de a relationa este – legatura e la nivel neurobiologic – motivul pentru care ne aflam aici.

Rușine, apartenență și autenticitate (1)


Un text preluat de la Brenee Brown și adaptat la Biserică. Valid?

Ce sau cum să facem nu este problema. Suntem creștinii cei mai obezi, cei mai distrați, cei mai bogați, avem cele mai multe și cele mai mari biserici și resurse, cei mai dependenți de literatură. Problema este ce blochează ceea ce știm și nu facem ceea trebuie.

De ce deschidem subiectul ăsta? Ne-am pierdut minţile?

Poate cel mai dificil aspect a fost că am învăţat o lecție grea. Este frustrant să nu poți transmite ce ai găsit, o parte din mine care se străduie din răsputeri să fii nevăzut, nedetectat.

Sunt două lucruri pe care le-am învăţat în ultimul an.

Primul: vulnerabilitatea nu e slăbiciune. Și acest mit e foarte periculos.

Câţi dintre voi, când vă gândiţi să faceţi ceva vulnerabil ori să spuneţi ceva vulnerabil, gândiţi, „Vulnerabilitatea e slăbiciune!” Câţi gândiţi că vulnerabilitatea şi slăbiciunea sunt sinonime? Majoritatea.

Acum să vă întreb: câţi dintre voi, când aţi văzut vulnerabilitate aici în biserică, v-aţi gândit că este curaj adevărat? Vulnerabilitatea nu e slăbiciune. Eu definesc vulnerabilitatea ca risc emoţional, expunere, incertitudine. Hrăneşte vieţile noastre de zi cu zi. Am ajuns la convingerea că vulnerabilitatea e cel mai precis instrument de măsură al curajului – să fii vulnerabil, să te laşi văzut, să fii sincer.

Oamenii nu vor să vorbească despre vulnerabilitate sau ruşine. Despre ce aţi dori să vorbesc? Sunt trei mari domenii, din sectorul afacerilor: inovaţie, creativitate şi schimbare. Aşadar permiteţi-mi să spun în mod oficial, vulnerabilitatea e locul de naştere al inovaţiei, creativităţii şi al schimbării. A crea înseamnă a face ceva care n-a mai existat înainte. Nimic nu-i mai vulnerabil decât asta. Adaptabilitatea la schimbare e dependentă de vulnerabilitate.

Pe lângă înţelegerea deplină a relaţiei dintre vulnerabilitate şi curaj, un al doilea lucru pe care l-am învăţat e acesta: Trebuie să vorbim despre ruşine.

M-am gândit, voi lăsa ruşinea în urmă, pentru că am petrecut şase ani studiind ruşinea înainte de-a începe să scriu şi să vorbesc despre vulnerabilitate. Şi m-am gândit, în sfârşit, pentru că ruşinea e un subiect oribil, despre care nimeni nu vrea să vorbească.

Nu am învăţat despre vulnerabilitate, curaj, creativitate şi inovaţie studiind vulnerabilitatea. Am învăţat aceste lucruri studiind ruşinea.

Aşadar vreau să vă introduc tema ruşinii. Cei ce analizaează teoriile lui Jung numesc ruşinea mlaştina sufletului. Îi vom călca pragul. Scopul nostru nu este să intrăm să zidim o casă și să locuim acolo, ci să ne punem cizme, să traversăm şi să ne găsim calea. Ăsta-i scopul.

Se face apel la dialogul referitor la rasism. Aici este buba!

Nu poţi purta conversaţia asta fără ruşine, pentru că nu poţi vorbi despre rasă fără a vorbi despre privilegii. În mod normal atunci când oamenii încep să vorbească despre privilegii, paralizează de ruşine. Știu o soluţie genial de simplă de a nu omorî pacienții în timpul operaţiei: verificarea unei liste. Nu poţi repara problema asta fără să tratezi ruşinea, deoarece când îi învaţă pe oameni cum să sutureze, îi învaţă şi cum să-şi peticească respectul de sine până se simt atotputernici. Şi cei atotputernici nu au nevoie de liste.

Zici ,,Am văzut această nevoie. Şi ştiţi ce am făcut? Am rezolvat-o.” Toată lumea va izbucni în aplauze şi urale. Dar trebuie să spui, ,,N-a mers. Și m-am chinuit de 32 de ori, şi apoi a funcţionat.”

Verbalizarea eșecului

Ştiţi care e marele secret al bisericii? Abia aştept să spun tuturor asta. E ca o adunare a celor care au avut eşecuri. Serios. Ştiţi de ce-i acest loc uimitor? Pentru că foarte puţini oameni ce vin aici ar trebui să se teamă de eşec. Toți cei ce deschid gura au eşuat. Eu am eşuat teribil de multe ori. Nu cred că lumea înţelege asta din cauza ruşinii.

Un citat extraordinar  a lui Theodore Roosevelt este numit citatul „Omului din Arenă”. Sună așa: ,,Nu cel ce critică contează. Nu cel ce stă şi comentează că cel ce face ar putea să facă mai bine sau că se împiedică şi cade. Meritul este al celui din arenă a cărui faţă e mânjită de praf, sânge şi sudoare. Dar când e în arenă, în cele mai bun caz, câştigă, iar în cel mai rău, pierde, dar când eşuează sau când pierde, o face cu minunat curaj.”

Şi asta-i esențial în orice biserică. Asta-i important în viaţă, să acţionezi cu mult curaj, să fii în arenă. Când intri în arenă, deschizi ușa, şi gândeşti, „Voi intra şi voi încerca!” Ruşinea e demonul care îţi spune, ,,Ne. Nu eşti suficient de bun. N-ai terminat niciodată acel master. Soţia te-a părăsit. Ştiu că tatăl tău nu era plecat în Luxemburg, era la închisoare. Ştiu tot ce ţi s-a întâmplat când erai mic. Ştiu că gândești că nu arăţi destul de bine sau că ești destul de deștept, talentat sau tare. Ştiu că tatăl tău nu ţi-a acordat atenţie nici când ai ajuns director.”

Asta este ruşinea.

Şi dacă putem s-o liniștim, să intrăm, şi să spunem,”Voi face asta, ne uităm la critic şi pe cine vedem arătând cu degetul şi râzând, 99% din timp, pe cine? Pe noi. Ruşinea are două mari strategii:

  1. ,,Niciodată nu ești suficient de bun” şi dacă scapi de asta rămâne
  2. ,,Cine te crezi?”

Inteligența emoțională și liderii Bisericii


Au trecut aproape 2000 de ani de cînd există Biserica. Sau de cînd ecclesia creștină funcționează. Nu se poate spune că la început avea o elită sau cel puțin nu o elită în adevăratul sens al cuvîntului. Cei 12 apostoli nu au fost somități și nici învățați. Mai degrabă erau anonimi. Dar au fost lideri. În afară de Petru ce era mai în vîrstă, doar Iacov și Ioan, fii tunetului s-ar fi erijat în această poziție. Cu toate acestea, îi vedem pe cei 12 acceptați ca lideri curînd după ridicarea lui Isus la cer cînd ucenicii erau toți împreună în templul din Ierusalim.
Marii preoți doreau să-i lichideze pe liderii noii facțiuni, așa că mai întîi amenințarea, arestarea și apoi biciuirea acestora le confirmă poziția. Fără ei totul s-ar fi sfîrșit foarte rapid. Ce i-a calificat pe cei 12 apostoli pentru aceste poziții? Credibil sau nu, cei 12 au fost apropiații lui Isus Cristos, fiind aleși în urmă cu mai bine de trei ani să treacă printr-un proces de învățare. E drept că unul dintre ei n-a reușit. E drept că învățătorul/mentorul lor a fost arestat, judecat și executat. După cum a fost că ei s-au împrăștiat lipsiți de speranță. Și totuși ce s-a întîmplat după execuția lui Isus?
Clasa specială a lui Isus era foarte complexă. Zi de zi, teorie și practică. Ba mai mult, cei 13 călătoreau împreună, dormeau împreună, sufereau de frig sau de cald împreună. La această umilă, dar exclusivistă instituție de învățămînt nu exista intrarea profului mai presus de a celorlalți, catedra pusă pe podium, cancelarie, masa profesorilor și nici salar. Ca să nu mai vorbim de concediu, asistență medicală, prime de merit, gradații și alte privilegii. Era mai degrabă valabilă deviza celor trei muschetari: Toți pentru unul, unul pentru toți!
La acestă școală itinerantă viitorul părea asigurat, mai ales în ceea ce privea Împărăția Cerurilor. Cu toate astea, lucrurile nu stăteau deloc așa cum și le-au închipuit cei 12. Exista obiceiul în Franța ca nou-născutului să i se pună în față două obiecte. Unul roșu și unul negru. Dacă îl alegea pe cel negru era dedicat Bisericii; dacă îl alegea pe cel roșu era dedicat armelor, deci devenea soldat. Acum e chiar mai simplu. Se poate cumpăra o diplomă. În fine, nu aceasta e problema. Problema este cum poate cineva să ajungă lider în Biserică. Sau are nevoie Biserica de un alt tip de lideri? Care sunt calitățile unui lider în Biserică?
Dincolo de școlile absolvite în domeniu eclezial (și acestea pot fi multe și înalte) care sunt acele calități personale fără de care un lider nu are asigurat succesul (Evident dacă definim succesul în anumite limite bisericești, nu în altele…)?
Ar mai putea exista o variabilă, cea a cadrului extins în care acest lider activează.  Activează el într-o societate normală, într-o zonă de conflict, într-o zonă în care creștinismul este sub interdicția legii? Daniel Goleman, Annie McKee și Richard Boyatzis ne spun că succesul unui lider depinde de inteligența sa emoțională. Cred că acest lucru este adevărat în mare parte, dar întrebarea pe care o pun în acest context sună cam așa:
În ciuda necesității dotării în domeniul inteligenței emoționale, este necesar ca liderul eclezial să aibă și alte calități care să prevaleze? Care sunt acestea și cît de importante sunt ele?

De ce postează unii ce postează?


Mda, îmbîrligat, nu? Nu!

De ce postează unii ce postează? Pe bloguri. Pe feisbuc. În comentarii.

Pentru că fiecare postează ce vrea. Că doar nu postezi ce nu vrei. Dacă nu vrei să mai postezi ceva, dai delete sau edit și te rezolvi. Așa că nu-i cu da sila. E cu da voia.

Care o fi legătura între statutul persoanei ce postează ceva și postul în sine, putem discuta ani lumină. De exemplu, recent un tînăr foarte fotogenic s-a lins pe bot (la figurat) de un job public. Sexi, finuț, dar cam expus. Dezavantajul său.

Pe de altă parte există alte persoane care se afișează în posteriorul gol al inteligenței personale de parc-ar fi un mascul de babuin încins de un cîrd de femele dornice de amor nebun pe crengi unduitoare. Na, c-am zis-o! Nu mai e cazul să dau exemple concrete, că le știm.

Nu cu mult timp în urmă o persoană feminină ce conducea o importantă adunare a țării avea la activ mai știu eu ce poziție de miss, ba o altă blondină pozase la nudul, mai mult sau mai puțin gol, prin niscaiva reviste serioase pentru delectarea ochilor. Vorba unor specialiști făcuți la apelul bocancilor, ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place. Mă întreb totuși dacă Satana are vreo obiecție… cu privire la frumusețe, bineînțeles.

Apoi consider că la vremea tinereții se fac multe greșeli pentru că, nu-i așa, dacă nu le faci, din ce să înveți? Așa ca toată lumea, am făcut greșeli cu tona, deci am de unde ierta. Ca să nu mă înham la un complex de inferioritate… Se întreabă unii de ce postează fetele poze mai pozoase. Păi de ce nu? Toată lumea le spune că sunt frumoase, nu-i de mirare. Ar fi de mirare dacă n-ar posta. Mie mi se pare destul de anormal ca după ce îi spui cuiva vreo 16 ani că e frumoasă, să te enervezi că observă și alții același lucru. La fel și la băieți.

Și ca să nu vă dați ochii peste cap cu standardele mele liberale, vă amintesc de cîte prostii, imoralități, dezinformări, minciuni, calomnii, răutăți de tot felul și multe alte cacofonii în ale moralei și conduitei postează postacii, așa-ziși bine intenționați, puri, dedicați, transformați, închinați, îndreptați și  auto-cocoloșiți ba de eul personal, ba de vreunul colectiv.

Baiul nu mi se pare că e la tineri, ci la noi, ăștia mai bătrîni ce ne afișăm cu pretenții declarate drept principiul unic al frumuseții, de fapt o urîțenie personală cu care ținem morțiș să învingem fără drept de apel. Impun ceva ce mi se pare (doar) mie frumos? Ce mi se pare mie frumos, nu este întotdeauna un absolut. După cum știm cu toții fiecare cioară-și laudă puiul. Și fiecare mamă e cea mai frumoasă femeie din lume. Nu cred că fac(em) excepție.