Rușine, apartenență și autenticitate (1)


Un text preluat de la Brenee Brown și adaptat la Biserică. Valid?

Ce sau cum să facem nu este problema. Suntem creștinii cei mai obezi, cei mai distrați, cei mai bogați, avem cele mai multe și cele mai mari biserici și resurse, cei mai dependenți de literatură. Problema este ce blochează ceea ce știm și nu facem ceea trebuie.

De ce deschidem subiectul ăsta? Ne-am pierdut minţile?

Poate cel mai dificil aspect a fost că am învăţat o lecție grea. Este frustrant să nu poți transmite ce ai găsit, o parte din mine care se străduie din răsputeri să fii nevăzut, nedetectat.

Sunt două lucruri pe care le-am învăţat în ultimul an.

Primul: vulnerabilitatea nu e slăbiciune. Și acest mit e foarte periculos.

Câţi dintre voi, când vă gândiţi să faceţi ceva vulnerabil ori să spuneţi ceva vulnerabil, gândiţi, “Vulnerabilitatea e slăbiciune!” Câţi gândiţi că vulnerabilitatea şi slăbiciunea sunt sinonime? Majoritatea.

Acum să vă întreb: câţi dintre voi, când aţi văzut vulnerabilitate aici în biserică, v-aţi gândit că este curaj adevărat? Vulnerabilitatea nu e slăbiciune. Eu definesc vulnerabilitatea ca risc emoţional, expunere, incertitudine. Hrăneşte vieţile noastre de zi cu zi. Am ajuns la convingerea că vulnerabilitatea e cel mai precis instrument de măsură al curajului — să fii vulnerabil, să te laşi văzut, să fii sincer.

Oamenii nu vor să vorbească despre vulnerabilitate sau ruşine. Despre ce aţi dori să vorbesc? Sunt trei mari domenii, din sectorul afacerilor: inovaţie, creativitate şi schimbare. Aşadar permiteţi-mi să spun în mod oficial, vulnerabilitatea e locul de naştere al inovaţiei, creativităţii şi al schimbării. A crea înseamnă a face ceva care n-a mai existat înainte. Nimic nu-i mai vulnerabil decât asta. Adaptabilitatea la schimbare e dependentă de vulnerabilitate.

Pe lângă înţelegerea deplină a relaţiei dintre vulnerabilitate şi curaj, un al doilea lucru pe care l-am învăţat e acesta: Trebuie să vorbim despre ruşine.

M-am gândit, voi lăsa ruşinea în urmă, pentru că am petrecut şase ani studiind ruşinea înainte de-a începe să scriu şi să vorbesc despre vulnerabilitate. Şi m-am gândit, în sfârşit, pentru că ruşinea e un subiect oribil, despre care nimeni nu vrea să vorbească.

Nu am învăţat despre vulnerabilitate, curaj, creativitate şi inovaţie studiind vulnerabilitatea. Am învăţat aceste lucruri studiind ruşinea.

Aşadar vreau să vă introduc tema ruşinii. Cei ce analizaează teoriile lui Jung numesc ruşinea mlaştina sufletului. Îi vom călca pragul. Scopul nostru nu este să intrăm să zidim o casă și să locuim acolo, ci să ne punem cizme, să traversăm şi să ne găsim calea. Ăsta-i scopul.

Se face apel la dialogul referitor la rasism. Aici este buba!

Nu poţi purta conversaţia asta fără ruşine, pentru că nu poţi vorbi despre rasă fără a vorbi despre privilegii. În mod normal atunci când oamenii încep să vorbească despre privilegii, paralizează de ruşine. Știu o soluţie genial de simplă de a nu omorî pacienții în timpul operaţiei: verificarea unei liste. Nu poţi repara problema asta fără să tratezi ruşinea, deoarece când îi învaţă pe oameni cum să sutureze, îi învaţă şi cum să-şi peticească respectul de sine până se simt atotputernici. Şi cei atotputernici nu au nevoie de liste.

Zici ,,Am văzut această nevoie. Şi ştiţi ce am făcut? Am rezolvat-o.” Toată lumea va izbucni în aplauze şi urale. Dar trebuie să spui, ,,N-a mers. Și m-am chinuit de 32 de ori, şi apoi a funcţionat.”

Verbalizarea eșecului

Ştiţi care e marele secret al bisericii? Abia aştept să spun tuturor asta. E ca o adunare a celor care au avut eşecuri. Serios. Ştiţi de ce-i acest loc uimitor? Pentru că foarte puţini oameni ce vin aici ar trebui să se teamă de eşec. Toți cei ce deschid gura au eşuat. Eu am eşuat teribil de multe ori. Nu cred că lumea înţelege asta din cauza ruşinii.

Un citat extraordinar  a lui Theodore Roosevelt este numit citatul “Omului din Arenă”. Sună așa: ,,Nu cel ce critică contează. Nu cel ce stă şi comentează că cel ce face ar putea să facă mai bine sau că se împiedică şi cade. Meritul este al celui din arenă a cărui faţă e mânjită de praf, sânge şi sudoare. Dar când e în arenă, în cele mai bun caz, câştigă, iar în cel mai rău, pierde, dar când eşuează sau când pierde, o face cu minunat curaj.”

Şi asta-i esențial în orice biserică. Asta-i important în viaţă, să acţionezi cu mult curaj, să fii în arenă. Când intri în arenă, deschizi ușa, şi gândeşti, “Voi intra şi voi încerca!” Ruşinea e demonul care îţi spune, ,,Ne. Nu eşti suficient de bun. N-ai terminat niciodată acel master. Soţia te-a părăsit. Ştiu că tatăl tău nu era plecat în Luxemburg, era la închisoare. Ştiu tot ce ţi s-a întâmplat când erai mic. Ştiu că gândești că nu arăţi destul de bine sau că ești destul de deștept, talentat sau tare. Ştiu că tatăl tău nu ţi-a acordat atenţie nici când ai ajuns director.”

Asta este ruşinea.

Şi dacă putem s-o liniștim, să intrăm, şi să spunem,”Voi face asta, ne uităm la critic şi pe cine vedem arătând cu degetul şi râzând, 99% din timp, pe cine? Pe noi. Ruşinea are două mari strategii:

  1. ,,Niciodată nu ești suficient de bun” şi dacă scapi de asta rămâne
  2. ,,Cine te crezi?”
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s