Pilda fiului… strîngător?


Cu toate că Isus învăța de bine, se spune că n-a avut niciodată propria sa casă. Unii mai prudenți au lansat ipoteza că a avut totuși una în Capernaum, că prea se învîrtea pe acolo. Mai știi? Aștept ziua, ceasul și ora cînd un cult sau vreun ocult îi va descoperi proprietatea. Precis va înființa o companie imobiliară: Cumpărați de la noi pentru că și Isus Cristos avea așa ceva. Imitați-l!

Sau poate va deschide un mic hotel. Un pătuț acolo va fi mai scump ca cel mai cel apartament din Burj-al-Arab! Păi normal: ce senzații, ce minuni, ce…

Și cum spuneam, Isus pare să fie un tip rece, calculat. Sau mi se pare mie? Pentru că pe de o parte spune că fericirea este a celor ce plîng, a celor săraci și a celor asupriți, dar pe de altă parte vorbește în pilde și dă exemple în care este criticată risipa, dezmățul (pilda fiului risipitor) și este lăudată dobîndirea valorii (pilda celor 10 monezi, oaia numărul 100, giuvaerul, etc.). Pilda ispravnicului/administratorului necinstit și cea a datornicului ne pun în și mai mare mirare avînd în vedere lipsa de caracter a personajelor principale.

Ciudată etică. Dar nu va faceți o impresie falsă: subiectul principal nu sunt oamenii cu defectele sau calitățile lor, ci împărăția cerurilor. Nu este vorba de un studiu de caz per se, ci de niște exemple care descriu o realitate (Împărăția cerurilor) aproape imposibil de ilustrat în cuvinte omenești.

Oare cum ar suna azi pilda fiului risipitor rearanjată? De ce să nu-i spunem pilda fiului ascultător și econom? Pentru că și fiul cel mare dă o pildă. Ia să vedem:

Un om avea doi fii. Deloc gemeni. Ba chiar pe dos. Probabil mai multe fiice, dar pe vremea aceea fetele nu prea contau. Un fiu era normal. Celălalt era mai mare. Dar tot normal, nu? Ăla micu, un pic cam adolescent sau cu o adolescență întîrziată. S-a plictisit așteptînd. S-a plictisit în coada celui mare. Prea se purta de parcă el era întîiul născut și a lui era totul. Ceva totuși nu înțelegea cum trebuie: tata nu-i dădea o parte din avere. Păi tata nu a murit. Oricum nu i-ar fi dat-o tata ce era mort…

Anii treceau prea încet. Viața se contura prea monoton. Cu niște bani, într-un anumit anturaj, ar fi fost altcumva. Probabil că mai mult ca sigur. Fiul cel mic își luă inima-n dinții personali, îl somă pe babacu să iasă cu mălaiul și p-aci ți-e calea! O tunse. Se lansă-n biznis, în social, în străinezia. Zilele parcă zburau. După cum zburară și banii. N-avea sens să-și piardă vremea cu vreun job, nici măcar part-time. Extrase de cont în roșu? Asta era ceva nou. Unde se dusese atîta amar de bănet? Pe apa sabatului… Poate știe unde s-au dus banii ăia sfînta Vineri…

Complexul zoo era un fel de replică a adăpostului maidanezilor. Era murdar de spurcat. Dar era bio. Se dădeau decît roșcove. Decît că lui nu s-a gîndit nimeni că i-ar fi bune de papa. Venea cu o cutiuță din acelea de snack ca să creadă porcii că nu le face concurență. Noroc cu apa la liber. dacă ar fi fost numai îmbuteliată…

În fine, ce mai tura-vura, plin de regrete ca PNL-ul după dezastrul din ultimele alegeri, se sui în mașina timpului și băgă-n marșarier. Noroc că se uita în retrovizor cînd era pe ultimii metri. Împotriva oricăror uzanțe taica fugea în întîmpinarea sa de parcă omul nostru ar fi venit acasă din iad, nu din diaspora. S-au pupat, s-au plîns, s-au iertat și s-au povestit. Au avut ce. Și ca să meargă bine povestea, taica a tăiat una bucată bou în devenire, fost vițel fraged. Poate au găsit niște vin. Și un pic de muzică, dar nu simfonică.

Cînd să se uite la un serial pe net (erau prea obosiți pentru un breicdens…) apare fratelo magnifico. Sau Magnus. Fratele sorei sale Aula Magna. Era botos. Era ostănit. Era de la cîmp. Și era flămînd. Și era scorțos. Că era flămînd, bag sama…

Din două vorbe, trei parole află cît era ceasu. Cînd a aflat ce s-a întîmplat, i-a stat ceasu-n loc! Și aprecie că el s-a obosit atîta, s-a conformat atîta, și-a văzut de treabă atîta și nimic. Nici măcar un nenorocit de mecIed pentru el și amicii lui de pe feisTora. Dar ăsta, pe lîngă că ți-a tocat banii cu stuardese d-alea de drumul mare, mîncă un mecVițel pe care EU l-am îngrășat. Pe care EU l-am tratat, EU l-am dus la veterinar, EU i-am pus cerceii ăia galbeni în ambele urechi. Și i-ai dat LUI inelul, nu MIE. Și l-ai îmbrăcat cu costumul ăla Dior pe EL, nu pe MINE!

O fi fost rău fratele ăsta mai mare? Nu chiar așa de rău. Doar un pic invidios. Un pic cam încrezut și un pic cam insensibil. Poate și un pic zgîrcit. Dar scria frumos, era înalt și vorbea cursiv. Și cu vederea și cu auzul stătea bine. Era cast și avea prieteni de nădejde.

Față de fratele său fără prieteni, cu multă experiență în domenii deloc de invidiat și mai mult ca sigur cu un viitor drum la analize HIV-SIDA. Just in case…

În final, pilda fiului strîngător parcă vine-n contrast cu pilda fiului risipitor. Nu degeaba spun destui de mulți că ar vrea să fure și ei vreo zece milioane de euro și să stea doar trei ani jumate la facultate. Dar din nou, nu există o paralelă perfectă între cele două personaje. Învățătura esențială a pildei este că dacă ai apucat-o pe cărări greșite te poți întoarce la Dumnezeu, îți poți cere iertare și vei fi iertat, chiar dacă unii (și atenție: unele!) nu cred că merită să fii iertat. Ei sunt fiii strîngători lipsiți de imaginație ce n-au ieșit din porunca tatălui de frică.

De ce PSD și nu PNL? De ce stînga și nu dreapta?


Nu ne jucăm jocul ăla cu de ce una și nu alta. Doar întrebam în speranța că cineva îmi va răspunde. Dar dacă mă uit la cer, la vremuri și la teve, cred că răspunsurile erau acolo înainte de ultima duminică.

De exemplu, știm că dreaptă înseamnă exploatare, asuprire de clasă, domnia capitalului, expansiunea monopolurilor, etc. Ce a făcut PNL pentru poporul ăsta? Nu țin minte să fi făcut ceva. Nu că n-a făcut nimic. Dar ce a făcut răsunător? Jumătate din poporul ăsta mai ține minte cînd i s-a înmînat cheia de la apartament de către președintele de sindicat al intreprinderii. Jumătatea asta mai ține minte că nu avea grija zilei de mîine. Că era suficient un job. Că și-a putut cumpăra apartamentul din jobul ăla, mașina (așa cum era…) și că se ducea la mare sau la munte tot din jobul ăla. În rest nu prea conta. De ce? Pentru că în casa sa românul nu făcea politică. Pentru că se descurca. Pentru că a învățat să fenteze autoritățile și autoritatea. Pentru că atunci cînd s-a săturat de minciună a preferat să moară decît să mai trăiască o viață fără sens.

Și din nou, știm că stînga înseamnă lupta împotriva exploatării, asupririi de clasă, a domniei capitalului, a expansiunii monopolurilor, etc. Ce a făcut PSD pentru poporul ăsta? Nu țin minte să fi făcut ceva. Din nou, nu că n-a făcut nimic. Dar jumătate din poporul ăsta nu mai ține minte, cozile, frigul, locuințele mucegăite, daciile proaste pe drumurile proaste, cu benzină puțină, etc. Ca să intri în normalitate nu trebuie să faci ceva extraordinar. Doar să nu mai faci prostiile ce le-au făcut alții înaintea ta.

Un pic de circ și pîine rezolvă lucrurile încă din antichitate. Și la stînga și la dreapta. De ce PSD și nu PNL, de ce stînga și nu dreapta?

Pentru că oamenii din popor ce s-au ridicat fentînd sistemul, ca pe vremea ălorlalți sunt admirați. Acești robinhuzi ai României ce au ajuns la putere, sunt de lăudat. Ei au înțeles ce n-au înțeles alții cu note mai bune la liceu, ca tine și ca mine, cu olimpiade cîștigate la mate, fizică, chimie sau alte materii. Ei sunt acei ce au cîștigat olimpiada la dirigenție. Adică au înțeles că odată lupta de clasă cîștigată, puterea este miza, și că prada trebuie împărțită și cu săracii. Care rămîn tot săraci, că altfel nu ar mai vota cu ei.

Deci moșieri, capitaliști, bancheri și alți investitori și antreprenori, poporul a cîștigat un ciolan și robinhuzii au recăpătat puterea. S-a făcut dreptate pentru că asta a vrut poporul. Poporul a cerut capul lui Moțoc și l-a primit. Acum a cerut puterea și și-a luat-o. De ce PSD și nu PNL, de ce stînga și nu dreapta? De aia!!!

Sec, dar adevărat!

În cărțile de istorie oare se vor pomeni anii de dominație neo-comunistă? Unde ești tu, bunică Rusia?

Mediul evanghelic intre fundamentalism si atractionism, autor Danut Tolea


Atunci cand operam cu „isme” s-ar cuveni sa avem niste studii sociologice, cel putin, pe care sa ne construim o dreapta evaluare. Recunosc, nu le am, dar, intai de toate, nimeni mai nu s-a prea ostenit sa le faca.
Pe ce ma bazez atunci? O sa spun ca tot suntem in tara lui Caragiale, ceea ce Nenea Iancu :
„Vad enorm si simt monstruos!” Si daca mai pot fi credibil dupa o astfel de asertiune de imprumut, atunci, va rog sa cititi in continuare.
Anii de dupa comunism au generat in mediul evanghelic un fel de criza de identitate : ghetoul se deschidea spre ceilalti si odata cu aceasta deschidere se creau si premizele tendintelor spre care va avansa: fundamentalismul si atractionismul.
Fundamentalismul este o tendinta generata de instabilitate si incertitudine. As indrazni sa spun ca este tendinta „vechiului ghetou” care doreste solutii de forta ca mecanism de putere. Cu toate ca au ramas semne de intrebare, inca fara raspuns, legate de colaborari cu Securitatea, ce s-ar cere lamurite, puterea politica inca seduce mediul evanghelic de o maniera consecventa. Fundamentalismul romanesc a preluat avataruri ale celui american, importand un fel de „moral majority” (v. Jerry Farwell si Pat Roberson) transpus intr-o incercare pe purtare a unui „razboi cultural” neverosimil in spatiul romanesc. Neverosimil, zic, pentru ca este greu de explicat in conditiile unei zdrobitoare minoritati evanghelice in Romania. Sunt generate spaime cutremuratoare legate de Islam, „marea moschee” bucuresteana, refugiatii sirieni, dar si despre homosexuali, „protectia copilului” norvegiana, ora de educatie sexuala…si multe altele care fac sa „curga apa pe sub poduri”, pixeli in blogosfera, precum si anumite verbalizari patetice de la amvoane.
Cea mai „grandioasa” realizare se vrea amendarea Constitutiei pentru ca „familia” sa aiba o definire corecta. Ceea ce este interesant aici este sustinerea acesteia printr-un soi de discurs nationalist de tipul „fibrei nationale” („Romania e o natiune crestina”) si un soi de asociere indoielnica cu politicul.
Liderii fundamentalismului romanesc sunt persoane interesate de solutii autoritare pentru congregatiile lor pe care le conduc: de o incercare de filtrare a informatiei, de exemplu si de stigmatizare a celor ce pun la indoiala pertinenta anumitor pozitii. Deloc de neglijat ar fi si o oarecare intimidare, prin sugerarea ideii ca un test de maturitatea spirituala ar fi urmarea lor neconditionata de „turma”.
(Nota : Am folosit termenul „fundamentalism” in limitele in care s-a impus prin Cutis Lee Laws si mai cu seama l-am asociat cu „fundamentalismul popular” (de dupa „Procesul Scope” sau „Procesul Maimutelor”. Mai putin am avut intentia sa critic „fundamentalismul academic” (cel promovat, de exemplu, de J. Gershan Machen si B.B. Warfield). Pentru cei interesati puteti obtine informatii din „punctele de cotitura” ale lui Mark Noll, traduse in romaneste.)
Atractionismul, a doua tendinta, este mentalitar vorbind, tot o patologie de gheto (horriblie dictu), dar, de aceasta data, nevoia de autenticitate este cea exploatata. Tendinta este una de imagine si nu deriva din realitate, cat din iluzie, iluzie ce se transpune dintr-un import cultural sau al unor franchise, cum altfel decat, americane. „Vechiul ghetou” nu devine „noul ghetou”, ci devine „ghetoul glamour”.
Modelul atractionist a traversat o adevarata istorie, inceputa tot in spatiul american odata cu contracultura zbuciumatilor ani ’60 ai secolului XX. Imaginea etalon as risca sa o identific cu cea a megabisericii (megachurch) „Willow Creek”. Fara a fi deosebit de critic la adresa ei , ceea ce nu vad la noi este o ajustare sanatoasa la realitatile si posibilitatile romanesti. De altfel marea problema este implementarea fara masura si precipitat a modelelor de afara.
Mecanismele atractionismului sunt marketingul si inclinatia spre proiecte orientate spre economia de piata. O folosire excesiva a tehnologiei (cu precadere audio-video) si incercarea de a transpune suscesul industriei divertismentului in mediul evanghelic prin „imblanzirea” (sau, eventual, „increstinarea”) lui. Botezuri masive (ideea preluata de la Steven Furtick), coruri care ar stanjeni si Magrigalul prin amploarea numerica, reflectoare, muzica cat se poate de „Praise and Worship” si…de ce nu, vedetism. Deviza dupa care se ghideaza este : „Si noi putem !”
Cum toate acestea costa, orice eveniment trebuie sustinut de inevitabila colecta compulsiva si de fund rising-ul facut in bisericile-surori americane, in special. Ingredientul care genereaza succesul acestei tendinte este constructia cladirii sau a noii cladiri. Cladirea acapareaza nevoia staffului de permanentizare si garantie a succesului. Idealul cladirii (in general cu o structura de sediu de birouri si in cat mai multa sticla) este grandilocventa ultima indiferent de numarul membrilor si posibilitatilor lor.
Am incercat un exercitiu de sinceritate…poate vinovata, dar sper, nedusmanoasa. Nu stiu si nu pot sa generez solutii de iesire din acest impas (daca observatiile mele se dovedesc a fi corecte), dar stiu si tanjesc dupa ceea ce este spiritualitatea sanatosa in mediul evenghelic. Mai mult, nu doar „adevarul ne face liberi”, ci si…sinceritatea, caci „adevarul exista-numai minciunile sunt inventate” (Georges Braque)

Moaște şi indulgențe


Nimeni n-a păstrat în Israel moaștele lui Elisei. (Cum toți îi acuză pe evrei că sunt afaceriști, cine știe ce s-ar fi ales de ele…) Bolnav fiind a decedat mortal. În ciuda antecedentelor. Și l-au îngropat. După ceva timp, niște cetățeni de bună credință ce (credeau ei…) duceau un mort pe ultimul lui drum, își luară tălpășița în fața invadatorilor. Voiau doar să-și scape viața. Sub imperiul momentului, cu panica-n oase, au aruncat cadavrul în mormîntul unuia îngropat mai demult. Nu știm dacă cel ce săpase groapa s-a vindecat de gută, reumă sau apendicită. Știm în schimb că mortul s-a lovit zdravăn de oase. Nu știm dacă l-au înțepat oasele, dacă i-au făcut un cucuioc, sau dacă i-a sărit din gît bucățica de măr otrăvit oferită de baba cu coasa, dar știm că individul a luat-o la sănătoasa să-și prindă din urmă fîrtații. Cine crede că doar Lazăr a avut parte de două morți se înșală.

Un început ca ăsta e demn de o istorie milenară și de o religie pe măsură. Lucrurile ar fi simple dacă s-ar opri aici. Să fi fost acest moment începutul domniei moaștelor? Nu în Israel.

Și moaștele martirilor erau considerate o garanție a bisericii. Automat în mintea noastră temelie și zidire cuplează cu clădire. Oare de ce o fi spus Isus că va zidi biserica sa pe o temelie și nu pe oase? O fi o greșeală de traducere sau de interpretare? Biserica ce va fi răpită va fi aia de cărămidă și beton? Sau biserica din casele prietenilor lui Pavel era cumva o miniatură a unei construcții?

Nu contează că acum mulțimile pupă moaștele. Contează cum s-a ajuns aici. Regele Franței a împărțit moaște favoriților lui. Să aibă și ei parte de protecție, de binecuvîntare și putere. Că erau de-ai lui. Cum altfel s-ar explica colecțiile de moaște din mănăstiri, abații, din însemnate orașe, furtul moaștelor, capturarea lor din Răsărit (de exemplu din Constantinopol) și expunerea lor pentru a re-edita ceva ce Dumnezeu a făcut în urmă cu mii de ani? Călugării români în misiune secretă au încercat să fure moaşte din Grecia. N-au reușit.

Care e diferența dintre mîngîierea unei lăbuțe de iepure mort și puparea unei bucăți de os al unui credincios? Pe lîngă provenienţa diferită, desigur este nevoia de palpabil, de certitudine. I+aş yice, un pic ironic, siguranţa mîntuirii.

Istoricii ne spun că în antichitate creștinii se rugau la mormintele martirilor. Spre deosebire de mormîntul gol de la Ierusalim, astea nu erau morminte goale. După legalizarea creștinismului și dispariția martirilor, doar marile personalități creştine aveau să acceadă în liga superioară a celor cu mîntuirea asigurată 100%: sfinții.

Un pic mai încolo liga sfinților și-a adus contribuția la mîntuirea păcătoșilor de rînd. Pe lîngă potirele rugăciunilor din Apocalipsa ei au acumulat merite suplimentare. Undeva în cer exista un depozit al meritelor celor mai buni dintre buni. Sau al celor mai sfinți dintre sfinți. De-ar fi așa de simplu… Dar surpriză: doar papa era cel ce putea accesa acest fond comun. Un fel de ATM al cerului la dispoziția papei. Oricum nu dădea de la el. Aduna în schimb. Pămîntenii păcătoși ce doreau să scape de efectul penitenței păcatelor puteau face asta contra cost. Contra unei contribuții bănești. Și așa am ajuns la indulgențe. N-a trecut mult și indulgențele se puteau cîștiga ca premiu la loterie. În Belgia.

Cînd indulgențele se vindeau oare nu însemna credință sau mîntuire contra bani? Nu era un fel de simonie? Parcă tot nevoia de palpabil, de concret.

Şi de ce avem nevoie de certitudini în faţa unui Dumnezeu nevăzut? De ce avem nevoie de concret în faţa crucii? Poate pentru că în faţa pogorîrii Duhului Sfînt a fost un vîjîit, nişte limbi de foc? Şi atunci cum rămîne cu concretul, vizibilul şi certitudinea?

Rămîne că suntem oameni.

 

 

Amurgul zeilor?


Ei, s-a cam terminat. După Tăriceanu-n Aula Mare (mi s-a atras atenția, mă conformez), după pesede, a apărut și chestia cu săgeata-n sus. Bun simbol pentru familie! Nu știu de ce aveam impresia că se vor perinda pe la Oradea TOȚI cei ce au ceva de spus în materie de familie. M-am înșelat. Sau am fost înșelat.

Dar dincolo de apariții, de cine ce spune, unde apare și cu cine, este mult mai important să citim printre rînduri, să auzim printre vorbe. Vorba vine… Și dincolo de aulă-ne-aulă, biserică-ne-biserică, eu zic că mai important decît ce s-a spus la vedere, cu martori și mass media, este sau a fost, ce s-a spus în spatele ușilor închise. În odăițe ascunse. Cine știe, unii vor zice: Uite-L ici, uite-L colo! Îl vor căuta, dar nu-L vor găsi.

Deci la amurgul carierei de lider, dar mai ales de politician, ce s-a pus pe tapet? Pe masă? Sau altundeva? Au fost jocurile făcute? Sau nu? A scos cineva asul din mînecă, iepurașul din joben? Era să zic banul din portmoneu, dar m-am abținut. Era doar o figură de stil. Un pamfleț.

Cum au plecat cei ce au venit? Tot cum au venit? Dar cum au rămas cei ce au rămas? Bănuiesc că nu cu gurile căscate. Poate cu promisiuni. Poate cu un protocol. Poate cu un angajament.

Admir înțelepciunea poporului român în cazuri d-astea: spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești. De parcă n-ar ști el cine este… Sau fă-te frate cu puntea ca să treci… ăăă, am luat-o pe lîngă! Știți dvs ce am vrut să spun.

Deci fraților, nu mai reclamați atîta lipsă de sinceritate, spiritualitate, amestecarea politicii cu biserica și nici nu mai criticați aducerea dracilor prin biserici. Tăriceanu sau alții ca el, nu e drac. E politician. Poate o să mă întrebați, da ălalalt, ce e? Să nu sperați să vă răspund tot un…

Nu e nici biserică. E politică. P-O-L-I-T-I-C-Ă! Și gata. Dacă e politică putem face ce vrem. Cînd vrem. Unde vrem. Cu cine vrem. Și vrem! Vrem ca un zeu. Zeu zic? Am greșit. Mai ceva ca un zeu. Un zeu și jumătate.  Și eu care credeam că zeii au murit.

A compus Richard Wagner „Amurgul zeilor.” Toți zeii din mitologia nordică mor. Odin, zeul morții, moare de mâna giganților si a celorlalți zei, care vor aduce victoria în Walhala, dar și ei mor odată cu pământul. Se spune ca pămîntul pe care au trăit odată zeii a fost înlocuit cu lut sau pămînt fertil. Asgard, tărîmul zeilor, va fi pămîntul care va da cele mai puține roade. Loki a blestemat pămîntul și în loc de pămînt fertil s-a transformat în cel mai rău pămînt. Se spune că astăzi că acel pămînt este acoperit în intregime cu pietre.” sursa: wikipedia

Oare ce se va întîmpla cu pămîntul unde s-au întîlnit politicienii? Va fi binecuvîntat sau blestemat? De cine? Cînd?

Isus regele României?


Isus a fost proclamat rege al Poloniei. Cam demult nu a avut Polonia un rege. Și apropo, fecioara Maria a fost proclamată la 1 aprilie 1656 regină a Poloniei de Jan Kazimierz, pe atunci regele Poloniei. Promisiunea de a împărți dreptatea tuturor a fost subminată de nobilime, dar armata regelui a fost cel puțin victorioasă asupra suedezilor și rușilor. Nobilimea s-a prevalat de protecția Mariei pentru a eluda contribuția la apărarea Poloniei. Cert este că din nou, pe 29 august 1956 pe vremea regimului comunist și în timpul ocupației sovietice, ea a fost proclamată regină în prezența a circa 1 milion de polonezi de către ierarhia bisericii catolice.

Ce putem zice? Este necesar ca Isus să fie proclamat rege al României? De ce ar trebui sau n-ar trebui să-i imităm pe polonezi?

Există mai multe considerente pentru care un astfel de demers s-ar încadra în zona banalului. În primul rînd România este o republică. Asta nu e rău, dar tot în România avem un fost rege nerecunoscut oficial, ce a abdicat pe vremea ocupației sovietice, Mihai I. Să nu uităm că și tatăl său, Carol II a renunțat la tron după care a revenit și a abdicat din nou. Regaliștii pot trage niște învățăminte…

În afară de acest rege, oarecum inedit, avem un rege al rromilor. Pe deasupra, pe lîngă acest rege al rromilor și parțial și al românilor, avem un împărat al rromilor, de parcă domeniul rromilor ar fi un imperiu. În acest caz regele s-ar subordona împăratului, dar nu, regele nu îi este subordonat, este rege peste alți rromi. Cum avem doi foști președinți încă în viață, unul în exercițiu, un fost rege, un rege fără regat și un împărat fără imperiu, nu ne-ar mai lipsi decît să-l declarăm pe Isus rege al României.

Mă întreb ce efect ar avea această declarație asupra alianțelor noastre. O Polonie (cu o majoritate) catolică are același rege cu o Românie (majoritar) ortodoxă. În ciuda ridicării anatemelor reciproce în anii 60 de către papă și patriarhul de la Constantinopol ( Istanbul din 1453), ortodocșii nu îi consideră români pe catolicii din România. Cum încă unii mai cred că ortodoxia este singura și adevărata credință, ar fi anormal să-i considerăm pe catolicii polonezi egalii noștri. De ce ar avea nevoie Dumnezeu de două biserici adevărate!

În plus, cum ar putea protestanții (urăsc termenul ăsta de neo-protestanți, că n-are acoperire istorică, logică și lingvistică) îi botează și pe ortodocși și pe catolici (care în treacăt fie spus, își recunosc reciproc sacramentul/taina botezului), să recunoască un legămînt inițiat de o ierarhie a statului și a bisericii a cărei sacramente nu sunt valide?

Dar să presupunem că trecem peste asta. Oricum evanghelicii (cu excepția Bisericii Anglicane) nu recunosc sacramente, ci doar simboluri și acte de cult. Sec pe 2! Cum va pune în practică statul și biserica ortodoxă un astfel de legămînt în România? Care sunt termenii săi? Unde începe și unde se termină efectul acestui legămînt și cine este îndrituit să verifice și să consemneze îndeplinirea sau încălcarea sa? Care ar fi urmările legale ale călcării acestui legămînt? Te sancționează statul, biserica sau ambele?

De exemplu, care este rolul papei în acest caz? Se amestecă papa, ca și cap al Bisericii Catolice în Polonia? Cumva și în România? Avem o istorie plină de sincope în ceea ce privește Biserica Greco-Catolică. Ce s-ar întîmpla cu ea în acest caz? Dar ce se va întîmpla dacă Rusia ortodoxă, geloasă pe monarhia teocratică instaurată în Polonia și România îl va declara țar pe Isus în Rusia? Puțin probabil din cauza legăturilor cu fostele republici sovietice unde islamul este puternic? Poate. Dar un țar este mai mare decît un rege. Și unii nu vor duce lipsă de imaginația impunîndu-l pe țarul rus Isus ca suveran al regilor Isus al Poloniei catolice și a României ortodoxe. Fabulez? Nu. Ne inspiră politicienii de pretutindeni.

Și nu-l uitați pe Savonarola. La finele secolului al XV-lea și el l-a proclamat pe Isus rege al Florenței. În numele lui Isus s-au făcut percheziții, denunțuri, abuzuri, au fost arse deșertăciunile cetății. În vîrful lor trona o paiață ce îl întruchipa pe Satana. A fost criticat și papa, dar a intervenit papa. Călugărul recalcitrant a fost abandonat de florentini, a fost arestat, torturat, spînzurat și ars. Punct. Așa s-a sfîrșit domnia regelui Isus la Florența? Dar oare chiar a fost Isus regele Florenței? Este nevoie ca Isus Cristos, cel prin care a fost creat universul să fie proclamat regele unei cetăți sau a unei țări, de către o autoritate omenească, indiferent care ar fi ea? Nu este el regele universului?

Putem noi face un legămînt cu Dumnezeu? Putem. Are efect? Nu. Pentru că noi nu avem nici un fel de autoritate înaintea lui Dumnezeu. Doar el are. Ca urmare, noi putem doar să spunem că ne conformăm cererilor sale și capitulăm. Apoi putem conlucra cu el. Dar numai după capitularea necondiționată. Legămîntul este un tratat. Tratatul se încheie de către cel tare, în cazul nostru Dumnezeu, care impune termenii tratatului, asupra celui slab sau al vasalului, adică noi, România, Polonia. Eu, tu, Polonia, România, Rusia sau SUA nu pot încheia un tratat cu Dumnezeu. Eu, tu, ele putem, pot, doar să capituleze. Necondiționat. Ori asta este altceva.

Și aici intervin complicațiile. Care sunt termenii capitulării? Evanghelicii spun una, ortodocșii spun alta, catolicii alta. Cu același Isus Cristos e cam ciudat!