J’accuse sau cîteva considerente despre trezire, impact și recunoaștere


În urmă cu câțiva ani am scris acest text. Nu l-am publicat din mai multe motive. Nu am terminat acest text, dar dacă ar mai fi ceva de adăugat, mai este timp pentru așa ceva. Nu știu dacă mai are rost însă. Titlul este inspirat de celebrul articol apărut în secolul XIX în L’Aurore (Cine citește să înțeleagă.) și se voia o critică la fosta și actuala conducere a Bisericii Creștine Baptiste din România. Mai trebuie adăugat ceva?

Trezirea

Din primele vizite în biserica baptistă Pîrneava, actuala Dragostea (Fain nume, doar că în limba română, ăsta nu e nume! N-am auzit pe nimeni, nici femeie, nici bărbat, să se cheme astfel. O fi echivalentul americanului Honey? Sau englezismului Luv… Ar fi sunat mai bine dacă cineva ar fi adăugat & Milk, asociând dragostea cu mierea, laptele și cu Canaanul…) și ulterior din diferite predici, discuții și din cărțile citite, se desprindea nevoia trezirii spirituale.

Nu mai trebuie să menționez că o astfel de trezire spirituală nu s-a produs în cultul baptist în ultimii 30 de ani. Americanul XZ susține că pe vremea lui Ceaușescu așa ceva s-a întîmplat la Oradea, în BB2, dar un martor direct, autohton, extrem de apropiat al pastorului (actualul rector al UBEO fost președinte al UBR), Paul Negruț mi-a infirmat vehement această posibilitate. Înclin să cred că un român autohton discerne mai bine.

În perioada respectivă nu am auzit ca fenomenul de la Oradea din timpul păstoririi Negruț-Ghiorghiță să fi fost caractrerizat ca și trezire spirituală. Însă, în ceea ce mă privește nu pot infirma sau confirma dacă atunci și acolo s-a produs o trezire spirituală. Un astfel de fenomen este caracterizat de o lungă perioadă de convertiri, botezuri și existența unui impact cuantificabil în zonă. Trezirile din America de Nord, Anglia, Țara Galilor sunt menționate în istorie ca fiind astfel de fenomene.

În cel mai bun caz, avînd în vedere că Lucian Boia susține că România și românii sunt altcumva, se poate afirma că și la noi s-au produs treziri spirituale, dar atunci se poate afirma că pe lîngă banalele treziri spirituale baptiste au mai existate și alte fenomene asemănătoare, cauzele lor fiind de altă natură.

Spiralele transcedentale ale adepților refugiatului politic Bivolaru, strîngerile New Age-iste ale lui Francisc Maitrei, fenomenul Arsenie Boca și Paisie Velikovski, renașterea Oastei Domnului, a martorilor lui Jehova și omniprezentele înghesuieli ornamentate cu leșinuri, mese gratis și pupături de icoane autohtone sau de aiurea se pot pune pe seama potențialului dacic milenar ce ne-a purtat ființa națională vreme de 2000 de ani. Asta fără a mai menționa straniile fenomene OZN de pe lîngă Cluj, minunea de la Maglavit sau apariții mai fantomatice a unor personaje istorice decedate și promisiunea lui Mudava că dacă va fi ales președinte îi va vindeca pe toți românii.

Dacă Babele, Orăștia cu complexul Sarmizegetusa, Bucegii, Retezatul și alți munți au ceva de spus în istoria și geografia patriei, aceștia, împreaună cu moștenirea dacică, n-au nimic de spus pe subiectul trezirii spirituale române. Asta în ciuda numeroaselor culte și asociații religioase evanghelice.

Cu toate acestea, privit din aceiași perspectivă istorică și confruntat cu o conducere impotentă, delăsătoare, neinspirată, lipsită de contact cu realitatea, atît spirituală cît și politică, cultul baptist a demonstrat o obtuzitate epocală. În ciuda celor mai prielnice condiții de după 1989, în ciuda rugăciunilor pentru trezire spirituală, nu am fost martorii unui astfel de fenomen.

Cu toate acestea, în contextul actual, nu se întrevede o ieșire din criza mărturisită, dar neasumată în care a intrat acest cult. În ciuda tuturor dovezilor că se îndreaptă spre extincție, a măsurilor disciplinare total neinspirate, a alianțelor și mezalianțelor politice, a investițiilor și a diversificării, nu întrevăd o altă salvare pentru Cultul Baptist decît declanșarea unei treziri spirituale.

Dar, așa cum se tot afirmă, se știe și se susține, doar Dumnezeu poate declanșa un astfel de fenomen ce poate schimba fața Bisericii Baptiste din România.

Poate pentru început ar trebui acceptat falimentul cultului, ca Dumnezeu să aibă de unde începe.

Impactul

În anii 90 la IBE Oradea au apărut două americance ce efectuau un studiu asupra impactului școlii de teologie baptiste autohtone. Mi s-a părut o altă exagerare americană. Dar dincolo de americanizarea impactului baptist în zonă, în afară de cîțiva baptiști închiși pentru credință în anii 50-60, a unora persecutați la locul de muncă și a celor ce au emigrat chipurile pentru a-și trăi credința în Lumea liberă, nu am cunoștiință de vreun monument, de vreun eveniment cu caracter național sau internațional ce ar fi atras atenția opiniei publice.

Impactul național al unui cult cu o istorie ceva mai mare de 100 de ani, răspîndit mai mult în vestul țării, un cult ce a generat un alt cult, cel penticostal, apoi alte biserici independente după 1990, se limitează doar la un fenomen etichetat popular ca rupere de biserici. Ruperea, nu multiplicare, apare în urma unui conflict intern și duce la despărțirea unei biserici și la apariția unei alte biserici, de obicei tot baptistă.

Între Bucureștiul devenit artificial centrul cultului (aidoma Constantinopolului devenit patriarhie ecumenică pentru că acolo era reședința imperială) și Oradea, un alt centru baptist, mai mult centru politic decît dogmatic, nu a existat o preocupare în vederea conlucrării. Dimpotrivă.

Congresele baptiste post-decembriste s-au concentrat pe obiective puerile nedemne de cuvîntul viziune, atît de uzitat și drag foștilor și actualilor lideri. Deși Scriptura prezintă o sentință nemiloasă cu privire la lipsa de viziune, aceștia au condus bisericile menținînd aprinsă nu torța Cuvîntului, ci spiritul comunismului dictatorial de tip ceaușist.

În lipsa înțelegerii, a compasiunii și a avantajului reciproc, acest tip de conducere a fost  caracterizat mai ales de mișcări centrifuge prin care credincioșii au fost îndemnați să părăsească cultul baptist pentru a-și regăsi identitatea în cadrul altor forme de exprimare spirituale. Dintre acestea, unul dintre cele mai evidente cazuri a fost cel de la Zalău în care aproximativ 50% dintre credincioșii unei biserici baptiste au fost somați șă părăsească cultul la presiunea președintelui de atunci. Impactul fenomenului a generat o biserică neafiliată de peste 800 de credincioși, mult mai mare decît cea inițială.

Statutul cultului prevede că o biserică nu poate părăsi cultul decît cu acceptul a 90% din membri. Democrația de care se face atît de mare caz nu există. Practic cultul este condus de o minoritate care se impune mai mult sau mai puțin vehement. Cum ar putea exista un impact în societate cînd bisericile depind de 10% din efectiv ce poate fi manipulat fără prea mari eforturi?

Pseudo-impactul cultului se măsura convențional în manualul de Istorie a baptiștilor, în biserici mărite, renovate sau ctitorite. Pseudo-impactul personal, aș afirma că se măsura în numărul și importanța funcțiilor deținute la nivel național sau internațional. Din păcate sau cine știe, din fericire, impactul cultului nu a avut nici o legătură cu așa ceva.

Istoria confirmă că e mult mai ușor să dărîmi o clădire decît să distrugi o idee. Europa de Vest a început să demoleze biserici sau să le dea o altă destinație. Comuniștii din est își dau seama prea tîrziu că bisericile demolate cu forța ar fi putut fi închise (e drept, nu atît de rapid) de materialism, dar nu de cel dialectic. Paradoxal, impactul bisericii închise cu forța a fost superior sistemului comunist ce deținea întregul aparat represiv.

În același timp se pare că nu s-a născut încă acea personalitate baptistă autohtonă care să provoace un impact național care să depășească impactul (inexistent) al cultului. Sau dacă s-a născut, să fie scoasă de pe unde s-a ascuns s-o vedem cu toții.

A mai trecut o generație, ba chiar două. Cui i se poate imputa lipsa impactului Cultului Baptist din România? În nici un caz lui Dumnezeu.

Recunoașterea

În urmă cu cîteva luni președintele Iohannis a emis un document în care mulțumește baptiștilor pentru aportul adus la dezvoltarea țării. Vă imaginați ce ar fi însemnat un astfel de document din partea lui Ceaușescu sau chiar din partea lui Iliescu.

Dorința de recunoaștere este firească și se manifestă mai ales la nivel individual. Ca și cult aceasta este mai degrabă accidentală decît programată.

În anii 90 niște americani adepți ai neo-colonialismului spiritual voiau să investească în liderii baptiști din România. Logica era simplă: influențezi liderul, influențezi biserica. Ieftin, eficient, veros. Și așa baptiștii s-au trezit cu lideri sponsorizați din străinătate. Fără să fac caz de nedeclararea unei alte surse de venit voi spune că predispoziția unora dintre liderii baptiști influenți de a aduna case, mașini, funcții și poziții a determinat respingerea Bisericii Baptiste și a mesajului ei per ansamblu.

Oricine știe că un slujitor a lui Dumnezeu ce nu este aidoma lui Isus Cristos face reclamă negativă mult mai eficientă decît toate eforturile depuse prin programele de evanghelizare, cărțile tipărite de edituri creștine și investiția unor dascăli în generațiile viitoare.

Ba mai mult, rudele și coreligionarii colecționarilor de onoruri, poziții și averi au avut la dispoziție modele comportamentale ce n-au prea multe trăsături în comun cu Isus Cristos. E drept că unul dintre ei și-a dat seama de potențialul materialismului încă de pe vremea achiziționării primei proprietăți în timpul dominației materialismului dialectic, dar omul nu a fost nici ajutat, nici confruntat. Experiența sa singulară nu s-a materializat în impact spiritual nici în biserică, nici în cercul său mai apropiat.

Ne plîngem că politicienii și-au creat avantaje materiale substanțiale. Dar nu recunoaștem că atunci cînd sunt declarați incompetenți pastorii baptiști primesc de la biserica care nu mai are nevoie de ei salariul pe 3 luni. Ca să nu moară chipurile de foame.

Nu de puține ori lideri baptiști au fost caracterizați de oameni de afaceri autohtoni sau străini ca mafioți sau necinstiți, astfel că toate eforturile lor și a bisericii lor pe plan spiritual și social în ceea ce privește recunoașterea prezenței într-o lume, chipurile stricată, nu au făcut decît să confirme bănuielile existente. Să faci ce spune popa nu ce face popa a devenit o practică baptistă, popa fiind înlocuit de pastor sau diacon. Recunoașterea a venit, doar că era una negativă.

Tipare vechi și depășite există într-o biserică cu o istorie de peste 100 de ani. Nu este nici un secret. Cu toate acestea, nu tiparele, rutina, dorința de afirmare lumească a dominat creștinismul pînă la legalizarea acestuia în urmă cu 1700 de ani.

Cu o recunoaștere anesteziată de tarele egoului, cu un impact irelevant și cu o trezire ce nu mai vine Biserica Creștină Baptistă din România se îndreaptă în mod indubitabil spre extincție. O spun statisticile.

Secretomania adunărilor de comitet a bisericii, a comunității, a uniunii nu fac decît să inducă enoriașului de rînd sentimentul că este a 5-a roată la căruță. Dacă Iacov spunea că în mijlocul adunării sfinților cei din lume își vor da seama că tainele inimilor lor sunt dezvăluite și vor cădea la pămînt recunoscîndu-l pe Dumnezeu într-o epocă în care accesul într-o biserică însemna a descoperi un centru de reacție vis-a-vis de cultura dominantă, oare accesul liber la adunările mai sus-menționate, unde se presupune că s-ar strînge sfinții sfinților, n-ar asigura un mediu și mai propice pentru astfel de fenomene descrise de autorul epistolei sobornicești din Noul Testament?

Se pare că nu.

De Alexandru Nădăban Publicat în 2017

Un proroc mic al unui Dumnezeu mare


Iona este un proroc mic. Nu pentru că avea o înălțime mică, ci pentru că textul care a înregistrat aventura sa este mic. Dar eu zic că este un text mic al unui mare proroc. Și mai ales foarte, foarte încăpățânat. Încăpățânat la patrat!

Ca să fim sinceri (ca și când până acum n-am fi fost…), nu știm ce făcea Iona în ziua aceea. Nu știm în ce stare sufletească era. Nici nu știm precis unde se afla. Nu știm dacă avea familie sau era burlac. Și nici nu știm câți ani avea.  Nu știm dacă avea cont. La Transilvania sau la ING… Nici dacă avea telefon mobil, fix, cablu sau internet. Nici măcar nu știm dacă avea contract cu enelul sau eonul, dacă avea locuință proprietate personală sau stătea cu chirie. Cu alte cuvinte știm tot atâtea despre Iona câte știm despre Bond. Geims Bond. Adică, nu știm nimic. E clar: Iona era agentul secret a lui Dumnezeu.

Un singur  lucru știm despre Iona. Îi vorbește Cuvântul Domnului. Fără să o fi cerut. Fără să fi avut antecedente. Deodată…

Iona primește o misiune urgenta. Du-te la Ninive. Zis și făcut!

Iona aude, ascultă și pleacă. Nu-și ia bilet de tren, nici de avion, nu face plinul (că n-avea permis) și nici nu-și cumpără o asigurare de sănătate. Ați ghicit: nici nu-și face rost de pașaport.

Dar în loc să plece spre nord-est pe uscat, Iona pleacă spre sud-vest, într-o croazieră. Pe Mediterana.  Modest băiatul: nu alege un vas de croaziera cu servicii de 5 stele, cu piscină, cu cinema, cu cabaret și ol inclusiv. Își alege o croazieră lău-cost pe un… cargou de mîna a doua. Econom din fire, Iona cumpară un bilet dus pe o rablă. Din aia ce o dai la programul cu același nume. Știa el ce știa!

Nu știm dacă a plătit biletul din banii Domnului sau din buzunarul său de proroc al Domnului. Cu card sau cheș. Ăsta era el. Nici dacă și-a făcut un selfi la îmbarcare. Poate era grăbit. Să fugă de Fața Domnului. Aproape comică situația…

În următoarele două săptămîni se preconiza vreme frumoasă: soare, o briză ușoară, vînt la pupa și nopți cu lună plină. Abia ieșiseră în larg că vîntul începu să bată cu putere, marea să se agite și marinarii să intre pe feisbuc, instagram și uațap ca să le transmită celor de acasă că-i bay. Bai mare! Minunile încep să curgă una după alta. Prima? Ateii încep să se roage cu fervoare. Păi cum altcumva dacă o singură viață avem? S-o pierdem și p-asta?

Iona, în schimb, considera că totul merge conform planului (său), își luă o pastilă de rău de mare și adormi dus. Dus de furtună. Nu știm ce visa. Poate un pește mare din emisiunea despre mări și țări a lui Cousteau. Sau un pește gătit bine și servit de Gordon Ramsey…

Zeii locali nu dădeau rezultate, Poseidon era plecat în concediu în emisfera sudică la Bora-Bora și Neptun era hăt-departe în stațiunea Muntele Olimp. Marea făcea spume la gură, gata-gata să-i înghită de-a valma pe toți cu tot cu corabie. Căpitanul dădu ordinul să se mai arunce cîte ceva din încărcătură, dar fără efect.

Și furtuna se întețea. De la gradul 3 se ridică la gradul 5. Cîrmaciului în schimb îi veni o idee. Pe lîngă echipaj trebuie să se roage și pasagerii. Probabil că nu-l menajă deloc pe Iona cînd îl trezi. Dacă Ilie, un proroc mai mare fusese trezit cu o scatoalcă de un înger, cîrmaciul nu era un înger! Ia treci la interogatoriu!

Iona se puse imediat pe mărturisiri complete. Nu de alta, dar să te interogheze cârmaciul în timpul furtunii era ca și când te-ar fi interogat mecanicul pe când trenul intra în tunel. Oare cine era la cîrmă?

El era evreu, se temea de Domnul și făcea gioghing. Adică fugea. Puțin probabil ca unui proroc să-i vină ideea că putea fugi departe de Dumnezeu. Și totuși…

Ultima întrebare a interogatoriului era ce să-ți facem? Cîrmaciul nu era moș crăciun, nici peștișorul de aur, nici reli brăileanca. Cîrmaciul era ca și guvernul României după cîștigarea alegerilor de către pesede acum cîteva luni: Nu-i de-al nostru, aruncați-l peste bord!  Marea se liniștește. Minunea a doua: marinarii nu mor.

Dar marinarii aduc jertfe. Jertfele unor păgîni? Cât sunt ele de eficiente? Dumnezeul bun la nevoie se cunoaște…

Și totuși marea se potoli. Aici ar trebui să ne punem niște întrebări referitoare la scopul lui Dumnezeu, la crimă și pedeapsă, la har, la viața noastră. Cine dintre noi e lipsit de astfel de întrebări? Cine dintre noi n-a luat vreodată un bilet către niciunde, departe de Fața Domnului? Cine dintre noi n-a dormit dus pe fundul corabiei cînd afară lumea se dădea peste cap? Eu am făcut toate astea. Am fost marinar? Am fost cîrmaci? Am fost Iona? Cu siguranță am fost unul dintre ei.

În toiul povestirii apare un personaj pasager. Adică trecător. Fără nume, fără identitate și fără chip. Peștele. Logic  el n-ar trebui să existe. Logic Iona ar fi trebuit să moară. Pentru că nu-i așa, logic, Iona ar fi trebuit să fie pe drumul Damascului, spre Ninive. Dar viața, ca și moartea, nu sunt totdeauna logice.

Ar fi trebuit să mor de cîteva ori pînă acum. Și sunt destui care pot să spună același lucru. De ce? Pentru că într-o formă sau alta, ne-am întîlnit cu peștele. Nu totdeauna în mod logic.

Peștele are și el o misiune: să-l înghită pe Iona. Din nou, nimic logic. Balenă, nu. Rechin, nu. Ce-o fi fost? Poate un înger al Domnului… Minunea a treia: Iona nu moare.

Iona era mare amator de psalmi. Lipsit de emoții în burta peștelui, pe fundul  mării și cu lampa stinsă, Iona recită. Pentru el? Pentru Dumnezeu? Pentru pește? Pentru mine? Iona avea o misiune și misiunea asta trebuia dusă la bun sfîrșit.

O întrebare ajutătoare: știți unde se afla mormîntul lui Iona? Se afla, pentru că acum nu se mai află. Nu mai există. A existat în Mossul. Și nu mai există pentru că fost aruncat în aer de ISIS. Adică a dispărut recent.

Nu știm dacă lui Iona îi pare rău de croaziera întreruptă sau pentru că nu s-a îndreptat spre Ninive de la început. Iona nu se roagă tipic. Iona nu se pocăiește tipic. Nici Dumnezeu nu îl pedepsește tipic. O concluzie e clară: Iona nu era un credincios tipic. Era de tip Iona.

Și Iona pornește spre Ninive. A doua oară. Pe jos i-ar fi luat cam o lună. Cu caravana o săptămînă. Vă aduceți aminte că am spus că nu știm cum arăta? Acum știm cum arăta. Tăbăcit de sucul gastric din burta peștelui, subțiat de postul de trei zile și trei nopți. Obosit și ars de soare după mersul prin deșert.

Ajunge la Ninive și face cunoscută decizia lui Dumnezeu: 40 de zile pînă la sfîrșitul lumii. Dur.

Nimeni nu întreabă de ce. Nimeni nu-l întreabă de pașaport, viză, asigurare medicală, bani de cazare și dacă vrea să dea un interviu pentru postul local de televiziune. Nimeni nu-i traduce greșit predica.

Cu toate că Iona predică doar o treime din mesaj. Sau din pasaj… dacă Ninive era lungă de trei zile și el predică doar una. Apoi stă la umbra unui castravete în afara cetății, să nu se spurce.

Ninivenii trec la post și rugăciune. Împăratul trece la post și rugăciune. Vitele trec la post și cine mai știe la ce… În final Ninive își vede de treabă. Să fi fost o convertire masivă la monoteismul iudaic? Să fi fost altceva? Nu știu ce a fost, dar a meritat. Ninive n-a fost nimicită. Minunea a patra: ninivenii nu mor.

Cert este că și Dumnezeu se pocăiește și își casează sentința. Pentru că Ninive s-a pocăit Dumnezeu nu mai era supărat. În schimb Iona vrea să moară că i-a murit castravetele ce-i făcea umbră. Și-i explică lui Dumnezeu, de parcă trebuie să-i explice cineva lui Dumnezeu ceva. Știa că așa o să se întâmple și de aia a luat-o în direcție opusă. Era inutil să apară la Ninive cu sentința morții când Dumnezeu îi va ierta. Se făcea de râs. Știa de la cursurile de teologie că Dumnezeu era milostiv și că nu va distruge o așa mulțime de oameni săraci cu duhul.

Mda. Pentru cine e lecția lui Iona? Pentru marinari. Pentru Iona. Pentru poporul  Israel. Pentru voi, pentru noi. Pentru mine. Pentru tine. Patru minuni la pachet, câte una pentru fiecare.

De Alexandru Nădăban Publicat în 2017