Amintiri din copilărie (1)


Habar n-am cum au fost alții în copilăria lor. Dacă discutau cu ei înșiși. Ce temeri aveau. Ce le teroriza viața. Cu ce atracții irezistibile s-au confruntat. Și cînd. Cert este că familia, vecinii, căminul sau grădinița, animalele din preajmă, locul unde locuiești și cel în care te joci, toate fac parte dintr-un univers personal. La toate astea se adaugă prietenii sau prietenele tatei și a mamei, vecinii bunicilor, unchii și mătușile, verișorii sau verișoarele mai în vîrstă. De obicei copiii mai mici nu contau.

Țin minte două din prietenele mamei. Una venea la noi și se confesa cu privire la Sergiu, un bărbat imposibil cu care s-a întîmplat, oare de ce, să se fi căsătorit. Confesiunile aveau vehemența unui discurs politic, anti-imperialist. Habar nu mai am cum o chema, dar avea și ea doi băieți pe care nu-i vedeam niciodată. Pe unul țin minte în schimb că îl chema Tibi. Cînd mama mă tîra spre policlinica cefere ne opream cîteodată și la casa vehementei pentru încă o porție de confesiuni din care nu mai țin minte nimic în afara tonului, a figurii încrîncenate cu ochi negri, păr șaten închis, un pic vîlvoi, gesturi astenice de femeie osoasă și un nas mare ce se potrivea de minune cu gura pe măsură în continuă mișcare. Apoi s-a pierdut în neantul existenței mele…

Cea de-a doua prietenă a mamei era Nita. Habar n-am de unde-i venea numele și nici nu mi-a trecut prin cap să întreb vreodată. Dar suna bine. Locuia în piața Avram Iancu la etajul întîi a uneia dintre cele mai vechi clădiri din oraș. Cînd ne plimbam sau mergeam la cinematograful Herbak o vizitam, așa pe nepusă masă. Băteam la ușă și ne deschide cu un zîmbet larg pe bunze. Avea o fiică mai mare ca mine, la fel de bine-dispusă și prietenoasă ca mama ei. În casa asta habar n-aveam ce se discuta, dar nici nu conta că nu suferea nimeni. Nu știu dacă Nita avea soț sau nu, dar nu apăruse nici un fel de Sergiu pe acolo, nici măcar în discuție.

Într-una din vizitele noastre am fost martor ridicării statuii eroilor căzuți în lupta pentru eliberarea poporului român sau a țării noastre de sub jugul hitlerist. Ceva mai tîrziu aveam să-mi dau seama că nu fusese un jug, ci o alianță, dar asta chiar era o afacere politică ulterioară. Cert este că pe drum spre Nita ne opream la una dintre cofetăriile existente și ulterior dispărută, de unde cumpăram o turtă dulce cu miere, împachetată în celofan. Un dreptunghi dulce și pufos de proaspăt ce era cu marginile rotunjite. Mierea nu se vedea, dar se putea simți. La fel și scorțișoara.

Rareori mergeam cu tramvaiul în plimbările noastre. În tramvaiul 1, un tramvai mic alb-roșu, cu pantograf ce se rotea cu ajutorul unei frînghii, vatman ce conducea la ambele capete și taxatoare ce stătea în picioare, am avut o mică aventură. Tramvaiul era prevăzut cu uși pe ambele părți în cazul în care-și schimba sensul de mers. Ușile erau de obicei blocate cu un bolț. Dar ce să vezi, pe cînd se afla în timpul mersului, nu știu prin ce minune și care să fi fost mobilul personal, mă sprijin cu toată greutatea mea de mic copil pe mînerul ușii din spate ce ar fi trebuit să fie blocată, iar aceasta se deschide în timpul mersului. N-aș fi putut cădea sub roți pentru că ușa se afla după boghiu, dar zgomotul, senzația de gol și sperietura mamei și a cunoștiinței cu care discuta mi-au fixat-o dată pentru totdeauna. N-am primit bătaie, n-am fost urecheat, n-am fost întrebat ce m-a apucat, a fost bine că totul s-a terminat cu bine. Am coborît la prima și am traversat drumul spre casă.

Tot în perioada în care mama era casnică, în paranteză fie spus, ai mei se descurcau cu un salar de ceferist cu doi copii, chirie, ce era vreo 21 de lei și cîțiva bani, mergeam la film dimineața. Bineînțeles că nu singur. Eram o mică teroare că nu știam să citesc încă. Dar mă străduiam că voiam să fiu mare… Cîteva filme mi-au rămas adînc întipărite în memorie. Un documentar despre Auschwitz în care un buldozer gigantic împingea schelete descărnate într-o groapă comună, filmul sovietic Ultima primăvară cu tancuri hitleriste ce erau distruse rapid, ocupanții sărind rapid afară și atacînd cu automatul în poziția la șold, după care ridicau mîinile sus predîndu-se eroicului soldat sovietic și un alt film, redegist, cu niște evadați din lagăr ce se ascundeau într-un subsol în vreme ce hitleriștii îi căutau sistematic în timpul nopții. Alb-negru, muzică adecvată acțiunii și subiectului,  iac-șa am fost expus la filmul de groază de factură sovietică. Dar ce noroc pe mine, mai aveam cărți de la biblioteca cefere, albume de artă a căror file miroseau a cerneală tipografică color imprimată pe pagini de hîrtie cretată de bună calitate și bineînțeles Arici Pogonici, Luminița, Cravata Roșie și Uniunea Sovietică. Era anul 1960.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s