Teologia noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi…


Teologia este după unii sursa tuturor relelor. De ce? Pentru că pe de o parte te învață să gîndești. Dar pe de altă parte te poate opri să gîndești. De fapt depinde de tine pînă unde admiți să împingi limitele gîndirii sau pînă unde admiți ca alții să-ți împingă limitele gîndirii. Inferioare sau superioare.
Deci v-ați prins că de fapt teologia nu te poate obliga să gîndești într-un anumit fel, ci te expune la idei și tu iei decizia de a gîndi pro, contra sau a nu gîndi deloc. Și atunci rămîi acolo unde ai decis că ești. Poate undeva, poate niciunde. Dar la cheremul celor care te manipulează într-o anumită direcție. Te lași sau nu te lași (manipulat), aceasta e-ntrebarea… La fel este și în vînzări, în politică și în cîte și mai cîte. Dar să revenim la teologie.
Teologia se discută, se dezbate într-un anumit sistem. De aceea nu s-au prea înțeles ortodocșii cu catolicii, apoi protestanții cu catolicii, apoi dizidenții de tot felul cu unii și cu alții. Să nu mai vorbim despre cum s-au înțeles cei din alte religii cu creștinii. Mai ales cînd a fost vorba de musulmani…
Ei nu, nu am să discut despre islam, musulmani, extremiștii din white supremacy sau cei din Isis sau din alte aberații religioase. Să rămînem la creștinism. La tot creștinismul.
Nu știu cum este în alte religii, dar în creștinism mi se pare normal ca interpretarea Scripturii să fie făcută în context. Cel care dictează nevoile, frămîntările, temerile și limitele omului ce trăiește în prezent. Ce sens ar mai avea să gîndim teologie pentru cei din secolul XIX? Dar poate vrem să gîndim cu un pas înainte de lumea de azi, pentru cea viitoare. Ceea ce biserica n-a prea făcut de mult timp. Parcă de la Apocalipsa lui Ioan ni s-a retezat organul ce se ocupă de viitor. Am pasat viitorul Domnului ca să nu mai avem grijă de așa ceva. E asigurat, e bine. Și ne-am ocupat de prezent. Cam scîrțîind, e impresia mea, pentru că și aici ne-am cufundat în dogme, am neglijat realitatea și am dat de excluderea noastră. Care ne-a lovit. Care ne doare. Care ne handicapează. și cum reacționăm? De cele mai multe ori ne creăm propria noastră bulă hermeneutică, propriul nostru ghetou. Intelectual sau nu.
Ce urmează este o încercare de actualizare (jignitoare probabil pentru unii), dar cel puțin este o încercare de recontextualizare. Rămîne de văzut dacă va trece proba acceptării. De fapt mă aștept la mai multă opoziție decît simpatie. Nu mai vorbesc de empatie, că nu e cazul. Cel puțin al meu.
Ce ați spune de așa ceva?
„Isus s-a dus la Muntele Măslinilor. Dar dis – de – dimineață a venit din nou la Templu și tot norodul a venit la El. El a șezut şi-i învăța. Atunci cărturarii și fariseii I-au adus un bărbat prins în preacurvie. L-au pus în mijlocul norodului și au zis lui Isus: „Învățătorule, bărbatul acesta a fost prins chiar când săvârșea preacurvia. Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de oameni: Tu, dar ce zici?” Spuneau lucrul acesta ca să-L ispitească și să-L poată învinui. Dar Isus s-a plecat în jos și scria cu degetul pe pământ. Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El s-a ridicat în sus și le-a zis: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în el.” Apoi s-a plecat iarăși și scria cu degetul pe pământ. Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au simțit mustrați de cugetul lor și-au ieșit afară unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni, până la cei din urmă. Și Isus a rămas singur cu bărbatul care stătea în mijloc. Atunci s-a ridicat în sus și când n-a mai văzut pe nimeni decât pe bărbat, Isus i-a zis: „Omule, unde sunt pârâșii tăi? Nimeni nu te-a osândit?”. „Nimeni, Doamne” i-a răspuns el. Și Isus i-a zis:” Nici Eu nu te osândesc. Du-te, și să nu mai păcătuiești.”
Pînă aici nimic prea controversat. Am schimbat doar un pronume, un substantiv, fără prea mare deosebire. Dar am modificat textul inițial. Dar ținînd cont de prezent, de realitatea de azi, de presiunile din parte unor cercuri, de reacția la astfel de presiuni, la guvernarea unei țări, la legile existente sau la cele pe care le-am dori aprobate de parlamentul nostru, dar mai ales la legile pe care nu le-am dori aprobate de parlamentul nostru, ce ziceți de următoarea citire a textului?
Cum ne-am raporta la ea? Cel puțin ca exercițiu intelectual.
„Isus s-a dus la Muntele Măslinilor. Dar dis – de – dimineață a venit din nou la Templu și tot norodul a venit la El. El a șezut şi-i învăța. Atunci cărturarii și fariseii I-au adus un homosexual prins în preacurvie. L-au pus în mijlocul norodului și au zis lui Isus: „Învățătorule, homosexualul acesta a fost prins chiar când săvârșea preacurvia. Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de oameni: Tu, dar ce zici?” Spuneau lucrul acesta ca să-L ispitească și să-L poată învinui. Dar Isus s-a plecat în jos și scria cu degetul pe pământ. Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El s-a ridicat în sus și le-a zis: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în el.” Apoi s-a plecat iarăși și scria cu degetul pe pământ. Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au simțit mustrați de cugetul lor și-au ieșit afară unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni, până la cei din urmă. Și Isus a rămas singur cu bărbatul care stătea în mijloc. Atunci s-a ridicat în sus și când n-a mai văzut pe nimeni decât pe bărbat, Isus i-a zis: „Omule, unde sunt pârâșii tăi? Nimeni nu te-a osândit?”. „Nimeni, Doamne” i-a răspuns el. Și Isus i-a zis:” Nici Eu nu te osândesc. Du-te, și să nu mai păcătuiești.”
M. Sheldon, autorul romanului In His Steps [Pe urmele Lui] expune cititorul la o serie de predici cu tema „Ce ar face Isus?” – întrebarea fiind de fapt subtitlul acestui roman.
Pe scurt, acțiunea romanului publicat se desfășoară în 1897, cînd pastorul Henry Maxwell alungă un om ce-i bătuse la ușă. În duminica următoare același om intră în biserică și-i confruntă pe cei de acolo pentru lipsa lor de compasiune. În duminica următoare pastorul provoacă congregația ca înainte de a face ceva, să se întrebe pe parcursul unui an „Ce-ar face Isus în locul meu?” În continuare romanul îi arată pe anumiți membrii ai congregației cum luptă să facă față provocării pastorului. (Cartea s-a vândut în 30 de milioane de copii.)
Unii ar spune că este un pic cam demodat să ne punem aceiași întrebare. Dar care ar fi întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem dacă suntem creștini în cazul unor oameni care sunt stigmatizați? Ar trebui să-i izolăm, să-i ostracizăm, să-i întemnițăm sau chiar să-i lichidăm? Probabil așa am face dacă am avea puterea deplină și n-am avea conștiință. Așa s-a întîmplat în istorie.
Dar oare ce-ar face Dumnezeu? Ce-ar face Isus Christos? N-avea el puterea deplină? Sau avea nevoie el de aprobarea sau confirmarea altora? De ce avem nevoie noi? Pentru cei din bula noastră de gîndire limitată? Sau pentru cei ce sunt departe de ea și ne critică? Pînă unde merge iertarea, acceptarea, integrarea sau asimilarea? Care sunt condițiile unei slujiri creștine cu adevărat conduse de Duhul?
Să presupunem că lucrurile se înrăutățesc. Să presupunem, ca să ne gîndim la viitor și la cum am reacționa într-o situație asemănătoare. Deci, sunt creștin. Sunt arestat pentru credința mea. Sunt anchetat de un ofițer care este homosexual. Îl voi disprețui? Îi voi dori moartea? Sau voi face tot posibilul să-i demonstrez că sunt aidoma lui Isus? Ce-ar face în cazul acesta Isus? Dar eu?
De asta teologia se gîndește. De asta poți spune pas, merg sau plusez. Și cu toate că teologia nu este un joc cu regulile poker-ului, să afișezi un poker-face nu avantajează pe nimeni. Nici pe mine, nici pe tine. Teologia se face în context. Mai ales în cel cultural. Dar nu în cel cultural din trecut, ci din prezent, gîndindu-ne la viitor. La viitorul omului de lîngă noi, pentru că viitorul nostru este asigurat pe vecie.
Ce ziceți?
De Alexandru Nădăban Publicat în 2019

Socialism pe pâine: adevăr sau provocare?


În socialismul românesc statul aproape că a avut monopol absolut asupra mijloacelor de producție. Cu alte cuvinte lucrai la stat, erai plătit de stat. Erai sclavul statului ce te numea om al muncii. Așa se și începeau declarațiile sau cererile: Cutărică Ioan, om al muncii la intreprinderea de spirt și drojdie din anul 1900 toamna, vă rog a-mi aproba repartizarea unei butelii de aragaz… Și dă-i și lucră! Pentru că pe lângă programul de lucru de opt ore mai existau și orele suplimentare.

Orele suplimentare erau rare, dar foarte enervante. Sâmbătă la ora două ni se spunea: Mâine se lucrează. Toată lumea vine la lucru. Apoi pe la 3 fără 5 minute șeful deschidea ușa cât să ne transmită: Mâine liber. Toată lumea! Izbucneam în urale ca la 23 august. Așa că la raiului comunist a celor 8 ore de muncă, 8 ore de distracție și 8 ore de somn se mai adăuga și sfânta zi de duminică.

Peste săptămână, dacă nu eram blocat la vreo coadă la alimentara, ne vedeam la un video sau la un meci de cupă europeană la vreun prieten sau coleg posesor de televizoor color și video. În afară de activiștii de partid nimeni nu se mai uita la TVR. Doar dacă îți venea soacra-n vizită și imaginile cu nea Nicu o făcea să dezerteze mai repede…

A existat și epoca de aur a cinematografului. Filme cuminți, educative, eroice, chiar și din vest. Se făcea coadă cu cîteva ore înainte. Se îmbulzea lumea să o vadă pe Gina Lolobrigida, Brigitte Bardot, Sofia Loren, Sarita Montiel sau pe Gerard Barray, Jean Marais, Bourville și Louis DeFunes. Mărjelatu, Jean Constantin și comisarul Moldovan au apărut mai târziu…

Ba erau chiar și programe bune la televizor. Asta până prin 83. După ne concentram pe Budapestele I și II, pe Beogradul I și II și Novisad. Apoi pauză.

Mai jucam fotbal, mai jucam un fel de pronosport ilegal dacă era campionatul mondial de fotbal. Se puneau vreo 50 de lei și se cîștigau 3-4 premii. Ultimul loc câștiga un bilet de tramvai pe linia 2. Era în circuit și cineva din echipa de organizare era desemnat să acompanieze ultimul loc pentru a consemna corectitudinea deplasării. Cu banii rămași se mergea la un birt, se mânca și se bea pînă seara.

Mai cotizam și la loto țigănesc. Adică ne asociam vreo 12-14 inși și la fiecare salar dădeam 100 de lei. Prin rotație toată lumea primea potul. Economiseam bani de fapt. Cel mai priceput se punea în ultima tură a ediției și în prima de la ediția următoare. Astfel aduna în două luni 1200+1200 sau 1400+1400 de lei plus salariul. Își lua un Frigero, o mobilă, cine mai știe ce…

Și dacă nu vedeam un film sau un meci, și dacă nu jucam fotbal sau tenis, mergeam în vizită. Era ocazia cea mai bună să fiu servit cu ceva bun făcut acasă sau adus din străinătate: o dulceață de nuci verzi, cafea austriacă, ceai englezesc sau pur și simplu Cola cumpărată de la vagonul restaurant al trenului internațional ce venea din Ungaria. Și stăteam la taclale.

De obicei se bârfea. Despre oricine, despre orice. Nu puteam bârfi despre cele sfinte. Adică despre partid, Ceaușescu și consoarta sa, politica internă sau externă. Nu, despre astea spuneam bancuri. Niciodată nu am auzit de cineva care să fi avut probleme din cauza asta. Probabil că bancurile erau gustate atât de informatori, cât și de securiști. De ce nu?

De dormit dormeam bine. Niciodată nu aveam stomacul prea plin ca să mă agit noaptea. Și chiar dacă mă agitam, ce beneficiu aveam? Eventual puteam citi o carte.

Ei da! Cărțile erau vânate. Erau vânate la librării și la biblioteci. Dacă aveai o cunoștiință la librărie mai citeai ceva interesant. Dacă nu aveai, ca și colegul meu Neluțu, vizitai librăria îmbrăcat cu o haină de piele lungă și țeapănă. Ce avea un încăpător buzunar interior. Nu se observa dacă introduceai o carte-două. Chiar trei. Dar nu riscai. Asta se numea pe vremea aia gratuitate.

Dacă însă aveai bani mergeai la biblioteca municipală, împrumutai cartea dorită și o pierdeai la tine-n bibliotecă. O plăteai de trei ori, dar uneori era mai ieftin decât dacă o luai prin interpuși de la librărie.

De aia citeam. Și de aia nu citeam literatura de partid. Sau cea a ideologilor lingăi profesioniști. Era un mod de a face rezistență. Era un mod de a fi liber: gândurile nu puteau fi controlate, cenzurate, arestate. Cel puțin așa credeam…

Ba mai citeam romane englezești și americane aduse pe sub mână din străinătate. Așa am dat de The Prodigal Son, The Choir Boys etc. Până pe la pagina 100 erau ferfeliță. De atâta căutat prin dicționar. După ce prindeai limbajul autorului acțiunea se limpezea. Și se dădeau din mână-n mână. Parcă erau manifestelele partidului…

Se mai citeau și cărți furate de te miri unde… Una dintre ele a fost furată de la Academia Militară, alta doar de la UM 0… Era un regulament secret de luptă cu mijloacele chimice și incendiare. Am pus-o pe foc acum câțiva ani.

În aceiași direcție se înscria și cititul presei. Ziarele bune, cât mai existaseră, se vînau. Se făcea coadă la chișcuri ca să prinzi Sporul popular, Informația Bucureștiului, Magazinul, revistele Flacăra și Sport și Tehnică. (Apoi și pentru Săptămâna și Flacăra lui Adrian Păunescu.) Dar mai ales Pif, lHumanite, L’unità și Morning Star, toate comuniste. La anticariat mai prindeam câte un Le Monde sau Paris Match vechi sau cîte o Science et Vie, la fel de proaspătă.

Foamea de informație m-a făcut să scriu redacției Science et Vie și culmea am primit răspuns plus trei numere de arhivă. A fost o surpriză foarte plăcută.

Și la vremea aceea ascultam muzică. Muzica bună se dădea rar, predominând muzica ușoară sau populară românească. Magnetofoanele înregistrau muzică de la Radio Beograd, se traficau LP-uri sau single aduse din străinătate. Am înregistrat de la o vecină LP-ul Beatles-ilor Sergeant Papers… Apoi să vezi… Dar mergea și Phoenix, Mondial, Sincron…

De călătorit o făceam cu toate mijloacele de transport, mai puțin metroul, ce a apărut cam trîziu. Primul metrou l-am luat la Kiev, al doilea la Moscova și al treilea la Budapesta. Bucureștiul s-a clasat pe locul patru. A urmat Londra și Paris… după 89.

De poveste erau și excursiile în străinătate. N-am fost un profesionist în materie, dar exista posibilitatea să vezi mărețele realizări ale gloriosului popor sovietic și ale vecinilor noștri. Un vecin cocârjat sub greutatea unui enorm rucsac a plecat într-o excursie în URSS împreună cu fiul său, petrecut și invidiat de majoritatea chiriașilor statului de pe Bulevardul V.I.Lenin nr. 1. Un pic mai prozaic, familia prietenului meu ajungea la Budapesta în fiecare vară, la rude. Acolo șnițelul era cam scump, dar, după spusele sale, era de mărimea capacului de budă!

Și iată așa ne bucuram de o viață tihnită socializând cu prieteni și colegi, uneori cu rude. Trebuia să ai prieteni ca să supraviețuiești. Să faci rost de ceva. Să poți cumva să fentezi sistemul. Să ai pile. Și relații. Conform formulei PCR: Pile, Cunoștiințe și Relații.

Așa am primit negația de la postul de la Cucurigu din deal și am ajuns să fiu angajat într-un post mai bun. Așa mi-a fost reparată locuița de stat ce avea igrasie. Așa mi s-a repartizat o butelie. Așa am primit pașaportul să plec în vizită la niște prieteni în Elveția. Ei nu. Asta nu s-a întâmplat! Aș fi vrut eu, dar nu a mers așa.

Cam asta a fost partea cu adevărul.

Ce am uitat? Nimic. Cum? Să spun și alea rele? Păi de ce? Ca să le tai hangul nostalgicilor? Păi eu nu sunt nostalgic? Cum după ce? După copilărie. După tinerețe. După viața fără griji. După atâtea satistacții pentru lucrurile simple: când găseai o periuță de dinți, cînd găseai pastă de dinți chinezească Maxam. Când prindeai portocale la Alimentara. Când dădeai din greșeală peste o pereche de pantofi din piele refuzați la export. Când în fața ta se scotea untul în galantar și nu mai stăteai o oră la coadă. Sau pur și simplu dispăreai din intreprindere ca să îți iei rația de benzină la unica pompă ce a primit benzină. Până nu se termina…

Cam ăsta era socialismul. Mai dramatic a fost marșul nostru victorios spre comunism, visul de aur al întregii omeniri, după spusele obsedatului Ceaușescu Nicolae. Întrevedeam că va fi mai rău, cu toate că el zicea că va fi mai bine. Asta însemna să nu crezi că fericirea de apoi va fi mai bună ca fericirea actuală, prezentă. Eram noi fericiți, dar nu credeam că vom fi și mai fericiți. Nu credeam că vom ajunge vreodată să producem fiecare după posibilități și vom primi fiecare după necesități. Visul era vis, ce mai! Dar noi întrezăream că era vorba de un coșmar. Nu degeaba vizitasem ureseseul.

În plus, capitalismul despre care ni se spunea că e putred și că în viitor îl vom întrece (Oare de ce, ca să putrezim și noi?) se vedea destul de colorat în cataloagele Nekerman, Bauer și Otto. La o mică adunare mi-aș fi dorit cel puțin 100 de articole din fiecare. Frunzărind un astfel de catalog, cam la o oră, o oră și jumătate te apuca durerea de cap. Te lovea ciocanul disonanței cognitive: ai fi vrut tot ce era acolo, dar nu exista posibilitatea să ai ce vedeai. Te gândeai la bani, lovituri la bancă, la magazine și la fuga din țară. Pentru că nu puteai cumpăra nimic cu lei, chiar dacă spărgeai unica bancă. Nici nu puteai să găsești nimic prin magazine dacă le spărgeai. Rămânea fuga din țară, pentru că nimeni nu te lăsa să ieși din ea dacă mergeai prea încet. Și mai ales dacă spuneai ce intenții ai. Așa că ciocu mic și joc de glezne!

Și așa am ajuns în prezent!

De Alexandru Nădăban Publicat în 2019