De ce n-a fost ales Peter Costea în PE?


Există mai mulți cetățeni și cetățene, frați și surori care se întreabă de ce Peter Costea, ce a candidat la un loc în PE, nu a întrunit suficiente voturi în 26 mai 2019. Încerc sa găsesc cîteva explicații.
 
 
Au fost două campanii de publicitate pozitivă pentru Peter Costea: una la referendumul pentru re-definirea familiei și a doua la campania pentru alegerile în PE. Ce au arătat rezultatele ambelor campanii?
 
 
Prima, cu rezultatele știute, adică neîntrunirea numărului de votanți ca referendumul să fie acceptat, a demonstrat că românii nu sunt preocupați de subiectul supus la vot. Nu că ei ar fi pro LGTB. Probabil și mai pregnant, românii au vrut să transmită inițiatorilor acelui referendum, printre care s-au numărat PSD și ALDE, că nu sunt de acord cu o inițiativa venită din această direcție.
 
 
Asocierea cu aceste partide, sau mai degrabă, asocierea subiectului referendumului cu care se identifica Peter Costea, fondator al Alianței Familiilor din România și se identificau și aceste partide (cu lideri deja condamnați), a ridicat semne de întrebare rămase fără răspuns din partea sa. Nu a existat o delimitate clară între Peter Costea și aceștia.
 
 
În plus, vizitele unor lideri ai acestor partide în unele biserici, sponsorizarea construcției unei anumite biserici venită din partea guvernului și a primăriei capitalei, au ridicat și mai multe întrebări și a generat confuzie. Nu atît în ceea ce privește referendumul, ci în ceea ce privește simpatiile venind dinspre putere, o posibilă (deși improbabilă) afiliere PSD-ALDE.
 
 
Reacția post-referendum a președintelui Iohannis a creat mai multă confuzie în rîndurile alegătorilor evanghelici, împingîndu-i spre extrema dreaptă talibană autohtonă. Nici că se putea mai rău din partea unui președinte foarte gînditor și extrem de tăcut. Dacă tăcea, de data asta, filosof rămînea! Mitingul de susținere al Oradiei, și nu numai, exprimările liderilor din aria eclesială au convers spre distanțarea de Iohannis, în ciuda pericolului trimiterii alegătorilor spre tabăra adversă acestuia, PSD-ALDE.
 
 
 
Ca urmare, fără să fi făcut propagandă PSD-ALDE la primul referendum, nici ulterior campanie electorală în favoarea acestei alianțe malefice în mediul politic românesc, Peter Costea a fost asociat, cel puțin în subconștient, cu duetul politic Dragnea (coruptul condamnat și divorțat) – Tăriceanu (multe neveste). Cu toate că referendumul a obținut 3531732 de voturi pentru, acestea nu s-au dat pentru Peter Costea, ci noii definiții propuse pentru familie.
 
 
La cel de-al doilea vot și la referendumul pe justiție, Peter Costea a avut un handicap serios, în ciuda faptului ca a obținut înscrierea pe liste ca independent.
 
 
În primul rînd concurentul principal a fost referendumul, justiția care a ținut știrile ani de zile, nu alegerile în PE.
 
 
În al doilea rînd, Peter Costea și susținătorii domniei sale au crezut (poate în mod naiv) că voturile de la referendumul pentru familie se vor regăsi și la alegerile pentru PE. Un calcul total eronat. La referendumul pentru familie implicarea politică a opoziției n-a fost directă, ci indirectă. Opoziția s-a manifestat prin absența de la vot. Acum miza era una a implicării directe.
 
 
În al treilea rînd, din cele trei milioane și jumătate ce au votat pentru schimbarea definiției familiei au existat și susținători ai altor partide decît PSD și ALDE. Ca urmare, susținătorii PNL (de exemplu) nu au votat Peter Costea. Dar aceștia au preferat să voteze și la referendum pentru a transmite un mesaj politic puterii. Rezultatul alegerilor tranșat în favoarea PNL vorbește de la sine. Alegătorii UDMR ar fi poate al doilea mare domeniu conservator pierdut de Peter Costea.
 
 
În cele ce urmează voi adăuga și alte elemente ce cred că au influențat eliminarea lui Peter Costea din cursa pentru PE.
 
 
 
Dincolo de originea sa românească Peter Costea nu a convins că este un candidat al poporului. Dacă toți evanghelicii l-ar fi votat poate că ar fi reușit să strîngă suficiente voturi. Dar Peter Costea nu a convins pentru că nu a mirosit a evanghelic român… Cam cum n-a mirosit a Românie de salam cu soia Rațiu la primele alegeri libere de acum 30 de ani.
 
 
Peter Costea a fost și încă este, prea american. Prea distant, prea inexpresiv și prea necarismatic. N-are alura de salvator. Nici măcar de predicator.
 
 
Asocierea sa cu unele personaje din Statele Unite (cum ar fi pastorul penticostal Cristian Ionescu) cu agendă politică intrusivă în bisericile din România a generat o reacție de respingere sau cel puțin de reținere, în mediile autohtone cu o orientare mai naționalistă. Aceeași reacție poate fi bifată si în dreptul cercurilor evanghelice moderate, în care identitatea Peter Costea – Biserică-Dumnezeu-autoritate nu înseamnă neapărat același lucru cu Dumnezeu-Biblie-har-implicare-responsabilitate.
 
 
Ca urmare Peter Costea nu a reușit sa convingă. Aceasta nu din cauză că ar avea un caracter nepotrivit, înclinații dubioase sau patimi ascunse, nici din cauza mesajului său, ci pur și simplu, pentru ca nu s-a potrivit momentului politic și mediului la care a făcut apel. Spus pe limba sa, The wrong guy in the wrong place at the wrong time…
 
 
După două încercări ar urma a treia. Ca aceasta să reușească Peter Costea ar trebui să se adapteze, să se identifice cu poporul român, dincolo de mediul evanghelic conservator. Peter Costea ar trebui să fie diferit, dar în primul rînd ar trebui să fie român cu un mesaj pentru România.
 
Și poate ar trebui să își ia un timp de meditație asupra evenimentelor și oamenilor, asupra obiectivelor și resurselor ce le-a avut la dispoziție pentru a pregăti mai bine sau cel puțin diferit, următoarea campanie.
 
 
Succes!

O dată, de două ori, de trei ori. Adjudecat?


Fariseii și cărturarii, din a căror tagmă fac și eu parte, așteptau. Ce așteptau? – se întreba mulțimea. Așteptau să vadă ceva. Dacă Isus (sau Iisus) nu va zice cumva ,,În numele Partidului conservator iudeu, scoală-te și umblă!ʽʽ

Dar, n-au auzit așa ceva. Ce s-ar mai fi bucurat! Ce s-ar mai fi veselit! S-ar fi zguduit templul de laude! Rugăciunile noastre au fost ascultate – ar fi strigat ei.

Ba vestea s-ar fi dus pînă hăt-departe… Neamurile s-ar fi temut! Romanii s-ar fi fost alarmat. Înarmat și concentrat. Din toate colțurile imperiului. Și ar fi venit la Ierusalim. Mai repede. Mai groaznic. Nasol de tot.

Ar fi fost fără răstignire între doi tîlhari, cum era prorocit. Fără purtarea crucii – că n-ar mai fi fost timp. Doar cu execuții. La grămadă. Fără pază la mormînt. Și fără înviere. Poate cel mult cu una politică. Că n-ar mai fi existat ucenici. Ar fi fost și ei pe cruci. Cu Iuda-n frunte. Devenit erou național. Cu un nume glorios și predestinat: Iuda.

Făra Toma. Fără Galileea. Și fără ridicare la cer. De unde n-ar mai fi venit Mîngîietorul…

O dată.

Patruzeci de ani mai tîrziu a doua șansă. Trei conducători iudei se luptă pentru controlul asupra Ierusalimului cînd acesta era asediat de Titus cu circa 80000 de soldați. Poate sub numele lui Isus s-ar fi unit ca sa nu se lupte între ei. Cine știe?

Romanii cuceresc orașul, incendiază templul, răstignesc o mare parte dintre evrei, cei rămași vii după asediu devin sclavi. Israelul este aproape desființat.

De două ori.

Prin 132-135 răsculatul Bar-Kobha sau Simon Ben Kosiba a fost continuatorul luptei pentru eliberarea poporului evreu de sub jugul roman. Continuatorul lui Isus (sau Iisus). Nu ucenicii. Nu Biserica. Bar Kobha a bătut monedă. Cu fațada Marelui Templu și inscripția Pentru eliberarea Ierusalimului. Ba unii spun că a dat sfoară-n țară ca ar fi Mesia, primit cu ramuri de finic. A pierdut. Din nou jale. Israelul este risipit.

Dumnezeul iudeilor nu s-a arătat pe Muntele Templului. Nu și-a salvat Templul, nici orașul. Nu s-a arătat nici un înger. Sau poate s-a arătat, dar cei ce l-au văzut au murit. Să fi fost o judecată? Israele, Israele, dacă-ai fi luat aminte…

Ar fi fost a treia oară.

Ce lecție ar fi de învățat din ce a făcut și cine a fost Isus și ce ar fi vrut oamenii să facă din el? Ei l-ar fi vrut rege. Naționalist. Și conservator, ca fariseii ce dădeau chiar 10% din iarbă Domnului. De parcă nu toate erau ale Lui… Să impună mai abitir legea. Să fie totul alb sau negru. Israelul alb, restul negru. Ce femeie din Sidon, canaanita aia, ce sutaș roman, ce vameși, prostituate și banchete cu vin? La post, rugăciune și Templu! Că altfel vin romanii și impun legile lor!

De ce a riscat Isus? De ce a mers pe schimbarea inimii, nu a legilor? Nu putea fi cel mai bun rege al iudeilor? Cel mai bun ambasador la Roma? N-ar fi cîștigat chiar Roma? Închipuiți-vă o Romă iudee… Cu un templu a lui Yahwe în capitala imperiului. Cam ca o biserică în Constantinopol? Cam așa…

Și totuși de ce a preferat Dumnezeu să aștepte încă două mii de ani în loc să se întronizeze în Ierusalim prin AD 36? Nu era mai simplu? Mai logic? Mai aproape de așteptările poporului?

Pentru că poporul poate întroniza doar un om, nu un Dumnezeu. Pentru că n-a vrut să inaugureze un regat al prosperității. O epoca de aur cu moarte. Cu politică. Cu alianțe. Cu inamici. Cu democrație. Sau fără.

De aceea între politică și evanghelizare aleg evanghelizarea. Chiar dac-ar fi să mor pentru asta. Chiar dacă unii le aleg pe amîndouă. Chiar dacă politica o să-mi închidă biserica. Pentru că politica poate să-mi închidă biserica, dar nu mă poate opri să fiu ceea ce sunt. Adjudecat?

Cristos n-a murit pentru politică. Nici ca să conducem noi lumea. Nici ca să conducă el lumea. Ci ca să o salveze din halul în care a ajuns de coruptă la toate nivelele, el regele Universului.

Porumbelul, politica și biserica…


Cînd ești mic ești și naiv. Cu toții am trecut pe aici. Cînd eram mic am primit de ziua mea două plicuri cu timbre. Unul cu timbre românești, altul cu timbre străine. Și așa am început să colecționez timbre. Foarte la modă pe vremea aceea. Ba am fost și la o întîlnire a filateliștilor de la clubul CFR. Moși cu clasoare enorme și priviri dușmănoase…


Aveam doi vecini cu aceiași pasiune, unul mai mic și celălalt mai mare decît mine cu doi ani. Într-un acces de spontaneitate, la propunerea celui mai mic am decis să punem timbrele împreună. Da, știu, naiv de tot…
După cîteva zile tata m-a întrebat unde-mi sunt timbrele. Păi unde, la cooperativă… Și m-a trimis să le recuperez. N-a fost ușor și n-au fost toate. De unde și acuzele: Măi, i-ați furat băiatului din timbre… Am suportat paguba, dar tata nu s-a lăsat. Erau banii lui, era onoarea de nu se lăsa înșelat de doi țînci.

Băiatul cel mare hrănea un porumbel sălbatic la care ținea foarte mult. Într-o zi porumbelul intră pe fereastra cămării noastre. Tata închise fereastra capturîndu-l. Apoi mă trimise să dau de veste că îl va elibera în schimbul timbrelor lipsă. Zis și făcut. Cu clasorul vecinului în față mi-am recuperat o parte din timbrele ce lipseau. Pentru că unele dispăruseră definitiv. Proprietarul clasorului mă îndemna să iau ce timbre îmi plac ca să fie sigur că porumbelul va fi eliberat. Nu era stilul meu. N-am făcut așa ceva. Am rămas cu paguba. Și cu un tată mulțumit.

Cam așa mi se pare că este și amestecul bisericii în politică. Haideți să facem abstracție de două mii de ani de istorie, de detaliile amestecului bisericii în politică și a statului în biserică, indiferent cum s-au chemat acestea. Dar sa nu uităm cîteva lucruri, că nu suntem amneziaci, dar avem înclinația de a repeta greșelile generațiilor anterioare. Pentru că știm noi mai bine… Pentru că ăia habar n-aveau… Și altele de felul ăsta.


Isus n-a vrut să se implice în politică. Nu și-ar fi putut face cel mai tare partid? Ba da. Din momentul cînd în loc de a spune fariseilor și cărturarilor „De ce gândiţi astfel în inimile voastre? Ce este mai uşor, a spune: «Păcatele îţi sunt iertate!», sau a spune: «Ridică-te şi umblă!»? – le-ar fi spus: Aveți dreptate, doar Dumnezeu o poate face, haideți să facem pace… Lucrurile ar fi intrat pe făgașul politicii pozitive. Isus ar fi fost bun, fariseii și cărturarii împăcati și romanii aproape alungați. Rimează…

Pînă si mai mulți bani s-ar fi găsit pentru lucrare.

Interesant mi se pare încă un aspect specific bisericilor evanghelice. Idealul acestora este epoca de aur din Faptele Apostolilor, cu predilecție capitolul 4. Cu toate acestea, există și părerea că biserica trebuie să se implice direct în politică și să-și impună orientarea la centru. Dacă se poate din Washinghton. Ca efect negativ aș aminti doar legea prohibiției și Al Capone, celebrul gangster din Chicago. Pe lîngă sprijinirea multor guverne de dreapta cu efecte nocive pentru biserica: Coreea de sud, America latină, în special Paraguay, Africa de sud…

Lecția Revoluției franceze? Franța revoluționară a lovit biserica pentru că aceasta se identifica total cu interesele monarhiei și nobilimii, a bogaților. La ce să te aștepți cînd în biserică clerul dicta și enoriașul de rînd fiind privit doar ca un executant docil plătitor de impozite și taxe? Se mai miră cineva că a urmat domnia terorii?

Și iată, avem și noi alegeri. Să nu se implice biserica în alegeri? Să nu ne spună cu cine să votăm? Poate să ne spună. Poate să ne spună biserica să participăm sau nu la referendum? Poate. Oricine poate să ne spună ce să facem. Doar că noi alegem.

Ce n-aș vrea însă este ca bisericii să i se fure timbrele. Ați înțeles care. Și să aibă nevoie de un Tată ca sa și le recupereze. Și să rămîna în pagubă. Pentru mulți ani.

În definitiv, ce este biserica? Este adunarea credincioșilor din toate timpurile și de pe toată planeta. Care este scopul ei? Mîntuirea oamenilor, nu acapararea puterii și apoi mîntuirea oamenilor. Nu dictatura eclesială de la centru, indiferent care ar fi acesta. S-a mai încercat asta. N-a mers…
Și să nu uităm încă un lucru: cine lucrează cu mierea constată că e dulce. Așa se spune și despre cine intră în politică și se face de turkish delight. Poate mai mult turkish și mai puțin delight… Mai colecționează cineva timbre?

PS Am studiat geneza Bisericii Greco-Catolice din Transilvania în contextul Reformei și Contrareformei. Poporul român nu a dat religia pe avantaje politice și sociale. Efectul: două secole de dominație străină și apariția statului român în sud-estul spațiului românesc. Creștinii din Transilvania au ratat obiectivul național cu efect pînă-n prezent. De aceea suntem conduși de la București și Teleorman.

De ce n-a concurat Biserica luptele cu gladiatori?


În primele secole ale bisericii au existat distracții mai incitante decît adunările ponderate și de destule ori secrete ale creștinilor. Luptele cu gladiatori, cu animale exotice, banchetele religiilor păgîne, jaf, îmbogățire și liste cu proscriși. Distracția, politicul, îmbogățirea nu aveau limite inferioare decît cele dictate de molime, înfrîngeri ocazionale sau cataclisme. Cezarul avea grijă de plebe și nu degeaba grîul venea din Egipt, iar sărbătorile erau marcate de circ.

Și totuși biserica n-a împrumutat din cultura zilei. Lumea și cultura ei era a cezarului sau dacă vreți mai răspicat a balaurului care promitea doar persecuție și moarte. Nu te plictiseai atunci în biserică. Pentru că biserica nu era despre distracție. Nici despre ceva obligatoriu: frecvență, cod vestimentar, colportare sau alianțe. Era simplu: Biserica era împotriva tuturor pentru că toți erau împotriva Bisericii. Complicat pentru un creștin.

Doctrina era mai fluidă, scriptura mai rară și notorietatea predicatorilor cvasi-nulă. Dar Biserica n-a dat drumul circului în adunările ei. Nici nu și-a compromis statutul cu puterea. Sau nu cumva puterea nu s-a compromis cu eticheta creștină? Cine-ar fi vrut să fie catalogat ca retrograd, credul? Cine-s-ar fi compromis că mănîncă carne de om, bea sînge de om, că se închină unui măgar și că este ateu pe deasupra? Puțini.

Și totuși Biserica nu a făcut compromisul cu cultura. Nu a coborît barierele. Nici nu a diluat doctrina, atîta cît era. În ciuda numărului mic, Biserica nu și-a deschis larg porțile, cu toate că Isus a vindecat pe oricine. Poate reflexul apărării de romanii ce l-au răstignit pe Isus n-a fost atît de rău. Poate repulsia față de bani n-a fost atît de dezonorantă pe cît ar lăsa să se întrevadă sub-cultura creștină actuală. Chiar dacă Iuda a fost hoț, trădător și sinucigaș, păcatul său principal a rămas trădarea, nu hoția.

Și prin toate crizele de început prin care a trecut, prigoane, infiltrarea gnostică, trădarea marcionistă sau exagerarea montanistă Biserica nu numai ca a supraviețuit, ci s-a dezvoltat. Fără circ, fără subvenții, fără politică și intervenții politice. Doar cu cele divine. Să fi fost asta un handicap?

Cum altfel s-ar putea cataloga perioada pînă la Constantin? Cum s-ar putea cataloga minunea convertirii viitorului împărat. Și cum s-ar putea explica schimbarea sistemică ce a urmat și a cărei victimă suntem? Nu era oare de preferat totala separare a Biserici față de stat și de oficiile puterii și bogăției? În lipsa acestora istoria s-ar fi scris în mod diferit. Nici nu îndrăznesc să visez. Pentru că dincolo de acele momente marcante în cele douăzeci de secole de existență n-a existat o cotitură mai mare rezultată dintr-o ecuație politică previzibilă, dar deloc spirituală.

Puterea, luxul, ambițiile și mîndria au invadat locul preasfînt. Au apărut bisericoșii, sfinții, sfîntocanii și fariseii creștini. Și echilibrul s-a rupt. Biserica nu se situa la antipod de lume cu Isus ce ținea totul în echilibru, ci lumea a dat buzna în Biserică trimițîndu-l pe Isus la capătul extrem al balanței pentru a menține echilibrul.

Da, știu, este o imagine complet dezechilibrată și doar parțial adevărată, dar cît de real trebuie să fi fost șocul? Se schimbase ceva în cer? Cîștigase sau pierduse cumva arhanghelul Mihail vreun război cu balaurul? Adăugase cumva Isus Cristos o adenda la sfintele Scripturi? Exista cumva o învățătura secretă ce acum fusese revelată? Nimic din toate acestea.

Și poarta s-a deschis larg. Și calea îngustă s-a făcut largă. Pe considerente politice. Financiare. Culturale. Ecleziale. Sau personale. Imperiale. De curte. Ale împăratului. Ale patriarhiei. Și așa dispăru ecclesia apostolica. N-a fost nevoie de introducerea luptelor cu gladiatori în Biserică pentru că au apărut luptele cu clerici. Circul n-a mai fost atît de atractiv. Pentru că circul s-a mutat în Biserică.

Contribuim și noi la el.

Alegeri și alegeri


Alegerile ne marchează viața la tot pasul. De fapt chiar înainte de a ne începe viața. Depindem de alții dacă, când și unde ne naștem. Plus tot tacâmul de factori socio-economici pe tărâm psiho, cultural și așa mai departe. După care ne apucă și pe noi febra alegerilor: papa, descoperirea lui NU, puterea lui DA. Până când moartea ne va despărți. Sau apocalipsa…

Și apoi alegerile în domeniul politic. Care pe noi ne bântuie. Ce simplu era pe vreame lui Dej și Ceausescu: fără concurență, fără agitație și emoție. Totdeauna câștiga cine trebuia. Și gata! Ne-am apucat de revoluție! Nu știam noi ce făceam… Poate eram mai cuminți. Am ajuns să ne jucăm de-a alegerile destul de des. De ce să ne jucăm? Privind retrospectiv alegerile par mai degrabă un joc, nu o alegere. Adică unii se joacă cu noi la fiecare alegere.

Alegerile în domeniul politic ar trebui să fie influențate de programele politice ale partidelor, ale candidaților. Din nefericire alegerile noastre sunt cel mai ades influențate de etică și de propagandă. Poate în ordine inversă.

Din păcate în ce privește etica partidelor și a candidaților Caragiale, cu a sa O scrisoare pierdută, este la fel de actual ca acum mai mult de 100 de ani. Și de ce să nu recunoaștem, propaganda este la fel de eficientă ca acum 100 de ani. În Rusia…

Și dincolo de izul autohton de focoasele amorsate de media partizană, de devoalările rețelelor sociale sau de vreun articol sau un fimuleț apărut în media de peste hotare alegerile în parlamentul european ne-au pus pe jar. Cu atât mai mult cu cât Brexitul se apropie cu pași repezi. Trebuie să mă confesez că doar când îi văd mutra lui Farage mă apucă greața combinată cu o dorință aproape inexplicabilă de a-i pocni moaca cu tigaia. De mai multe ori! Și asta dincolo de cele enunțate anterior în ceea ce privește etica și propaganda. Doar în materie de reacție primară, instinctivă. Ăsta-s eu…

Deci alegerile. Ne crucim de Erdokhan și de repetarea alegerilor din Turcia. A fi sau a nu fi fraudă? A fi sau a nu fi dictatură? A fi sau a nu fi Turcia în UE? Asta după sau înainte ca Marea Britanie să părăsească UE? Și când te gândești că va apare o dreaptă unificată în parlamentul european…

Alegeri în Rusia: acolo e clar. Bai mare. Bai Rusia, bai Puțin, bai Stalin, bai oameni buni! În China alt bai. Partidul e-n toate cum era la noi. Nici Hong-Kongul nu e departe. Nici Taiwanul. că reunificarea este pe planul unu. Chiar mă întreb. Când se va sparge buba și cu cine. Mă gândesc la USA.

Alegerile indiene, pakistaneze ne vor bântui nopțile, sper eu nu și viitorul pe termen lung și atomic. Alegerile arabe sau mai bine islamice față de Israel sau ale Israelului față de inamicii lor indiferent care sunt aceștia va ține trează imaginația unora ce rezonează conspirativ, cel puțin teoreticli spiching. Și on the top of everything extratereștri ne veghează, ne supraveghează și complotează să facă ceva cu noi. Așa zice Hollywood-ul.

În ceea ce ne privește pe noi, cei mai harnici și drepți dintre traci, noi cei primitori de oaspeți, noi cei pașnici și un pic hoțomani, ne gândim temeinic. Noi poporul. Sau boborul. Din cauză că ăia care sunt aleși sau pe care îi alegem sug sângele boborului.

Asta dincolo de stânga debusolată sau dreapta rătăcită din România. Când te gândești cum este fugărită caricatura stângii prin țara noastră la propriu și la figurat… Că dreapta e sublimă, dar lipsește cu desăvârsire. Te-apucă râsul. Mda, alegeri… Sau apocalipsa?

Parcă aș accepta mai ușor destinul, karma, inevitabilul. Și dacă e cazul să explodăm câteodată ca mămăliga…

Deodată îmi sună ceva în urechi o melodie cunoscută îmi sună-n urechi pe fond roșu: Vin alegerile, vin! Vin alegerile, vin! Și nu e Coca-Cola! Să sperăm că nu mai alegem Soarele de tristă amintire!

PS Contează dacă se votează de la 16 ani? Poate mai mult contează cum reacționează cineva la 16 ani la PROPAGANDA electorală.

Provocare


Îl mai țineți minte pe Henric VIII? Ăla  cu multe soții… Dar și ăla ce scoase Anglia de sub papalitate. Regele devenit capul bisericii. Interesant, nu? Și n-a murit nimeni, decît executat. N-a început apocalipsa în variantă englezească.

 

Și n-a început apocalipsa nici cînd Elisabeta I i-a urmat la tron după domnia catolică a celei poreclite Bloody Mary. Și așa o femeie a devenit capul bisericii din Anglia. Din punct de vedere tehnic…

 

Blestem? Apocalipsă? Catastrofă? Dezastru? NU! Dezastrul Armadei spaniole pornită în expediția de pedepsire a Angliei. Dezvoltarea flotei și începuturile celui mai mare imperiu de pe planetă.

 

Vai ce groaznic! Ce au mai suferit englezii! Ce lovitură pentru biserică! Ce Blasfemie că o femeie să fie capul bisericii!

 

Las că v-ați prins că sunt ironic.

 

Și acum despre biserica din România. Nu știu ce-a demosntrat referendumul. Vom vedea probabil în următorii doi ani. Dar pot să vă spun ce a demonstrat conservatorismul religios al românilor de-a lungul timpului și din prezent. Că nu acceptăm să ne schimbăm. Că luptăm cu mersul societății în detrimentul intereselor noastre de dragul păstrării unor obiceiuri religioase. Adică vrem să conservăm o formă desuetaă în lipsa fondului dispărut.

 

Fără să fiu feminist mă uit la scandalul abuzurilor sexuale din biserica catolică și îmi este de ajuns. În România nu este vorba despre așa ceva. Știm cu toții despre ce este vorba la noi. Dar nu schimbăm nimic dacă statul nu impune schimbarea…

 

Mă uit la Reformă. La mai puțin de 100 de ani efectele ei esențiale au dispărut. Preoția universală sau a tuturor credincioșilor? O lozincă. Era vorba doar de preoția universală a bărbaților. Mîntuirea prin credință? Succesul transformat în dogmă.

 

Mergem mai departe. Tarele bisericilor evanghelice din România se știu. Nu mai trebuie să le amintesc. Bisericile dispar. Se micșorează. Și totuși nu se caută soluții noi pentru timpuri noi. Se impune conservatorismul de dragul progresului. O contradicție în termeni.

 

Am fost în Anglia cînd anglicanii au decis ca femeile să aibă o implicare majoră în biserici. M-au întrebat cum simt chestia asta ca român. Era limpede: cînd leadershipul masculin schioapătă, cel feminin îi ia automat locul. Este ceva natural. Și oarecum normal. Mai bine să mă conducă o femeie deșteaptă, decît un bărbat prost. Ei, dar în afara unor nemulțumiți ce au trecut la catolici, fiind obligați să accepte ÎNTREAGA dogmă și practică romano-catolică, cei care au rămas n-au suferit apocalipsa. Ierusalimul n-a căzut încă o dată. Nu s-a prăbușit St Paul. Dar în Biserica Anglicană a intervenit o schimbare. Pînă acum nu se vede că ar fi una malefică, ci benefică. Poate e o provocare…

 

Make you think!

La Sfîntu-așteaptă… sau dedicație de 1 Mai


La Sfîntu-așteaptă… era o expresie din bătrîni, mai puțin uzitată azi. Că nu e cul. Adică la calendele grecești sau cînd o zbura porcu. Porcu o zburat, cu tot cu nevastă-sa, dar ne-am umplut de purceluși mulți, hrăpăreți și corupți.

Ce o fi la Sfîntul ăsta? La Sfîntul ăsta PSD va ajunge la punctual terminus. Tot la Sfîntul ăsta va ajunge opoziția la putere. Și cam tot atunci va fi România o țară normală. Fără corupție. Cu învățămînt normal. Nici măcar mai avansat. Doar normal. Cu drumuri. Nici măcar cu autostrăzi.

Nu vă spun în ce calendar se află Sfîntu-așteaptă ca să nu dați iar vina pe Biserică. Cum care? Oricare! Că doar noi și voi suntem biserica. Cum care? A noastră!

La Sfîntu așteaptă o să văd România din ceruri. Nu că o să fiu acolo. Ci că văzută de departe pare mai frumoasă. Și mai nelocuită. Și mai curată. Și mai europeană.

Oare ce se întîmpla dacă aici era Ungaria? Sau Austria? Sau Turcia? Sau Serbia? Sau Polonia? Sau Statele Unite ale Transilvaniei? Asta la Sfîntu-așteaptă! Să fim ca și China și Taiwanul? Ca Moldova și Valahia? Ca Belgia? Am vrea noi, dar nu vor ei.

La Sfîntu ăsta se vor desființa pușcăriile sau se vor închiria statelor limitrofe. China, Usa și Rusia.  Tot de ziua asta se va lichida datoria externă. Pe bune.

La Sfîntu-așteaptă Parlamentul și Senatul  României va avea circa 100 de aleși, nimeni în țara asta nu va mai avea pensie specială, nu va mai exista cumulul de funcții și anaful se va desființa pentru că-și va pierde obiectul muncii. Toată lumea își va plăti dările în primul trimestru al anului cu această sărbătoare.

La Sfîntu-așteaptă poliția te va ajuta să treci drumul și polițistul te va saluta primul. Sistemul de sănătate va trata americani, britanici și români pe gratis, rapid, eficient și politicos.

În prima zi de Sfîntu-așteaptă, care este o sărbătoare perpetuă de cum ajungem la ea, învățămîntul se va da de trei ori peste cap și va deveni mai correct, mai bine pregătit și mai modern decît în Finlanda, Danemarca și Norvegia la un loc.

Și așa mai departe…

Să ne rugăm în Biserica noastră ca dracul să nu-și bage coada, că iar se va amîna sărbătoarea asta!

Ptiu, piei Satano!