De ce n-a concurat Biserica luptele cu gladiatori?


În primele secole ale bisericii au existat distracții mai incitante decît adunările ponderate și de destule ori secrete ale creștinilor. Luptele cu gladiatori, cu animale exotice, banchetele religiilor păgîne, jaf, îmbogățire și liste cu proscriși. Distracția, politicul, îmbogățirea nu aveau limite inferioare decît cele dictate de molime, înfrîngeri ocazionale sau cataclisme. Cezarul avea grijă de plebe și nu degeaba grîul venea din Egipt, iar sărbătorile erau marcate de circ.

Și totuși biserica n-a împrumutat din cultura zilei. Lumea și cultura ei era a cezarului sau dacă vreți mai răspicat a balaurului care promitea doar persecuție și moarte. Nu te plictiseai atunci în biserică. Pentru că biserica nu era despre distracție. Nici despre ceva obligatoriu: frecvență, cod vestimentar, colportare sau alianțe. Era simplu: Biserica era împotriva tuturor pentru că toți erau împotriva Bisericii. Complicat pentru un creștin.

Doctrina era mai fluidă, scriptura mai rară și notorietatea predicatorilor cvasi-nulă. Dar Biserica n-a dat drumul circului în adunările ei. Nici nu și-a compromis statutul cu puterea. Sau nu cumva puterea nu s-a compromis cu eticheta creștină? Cine-ar fi vrut să fie catalogat ca retrograd, credul? Cine-s-ar fi compromis că mănîncă carne de om, bea sînge de om, că se închină unui măgar și că este ateu pe deasupra? Puțini.

Și totuși Biserica nu a făcut compromisul cu cultura. Nu a coborît barierele. Nici nu a diluat doctrina, atîta cît era. În ciuda numărului mic, Biserica nu și-a deschis larg porțile, cu toate că Isus a vindecat pe oricine. Poate reflexul apărării de romanii ce l-au răstignit pe Isus n-a fost atît de rău. Poate repulsia față de bani n-a fost atît de dezonorantă pe cît ar lăsa să se întrevadă sub-cultura creștină actuală. Chiar dacă Iuda a fost hoț, trădător și sinucigaș, păcatul său principal a rămas trădarea, nu hoția.

Și prin toate crizele de început prin care a trecut, prigoane, infiltrarea gnostică, trădarea marcionistă sau exagerarea montanistă Biserica nu numai ca a supraviețuit, ci s-a dezvoltat. Fără circ, fără subvenții, fără politică și intervenții politice. Doar cu cele divine. Să fi fost asta un handicap?

Cum altfel s-ar putea cataloga perioada pînă la Constantin? Cum s-ar putea cataloga minunea convertirii viitorului împărat. Și cum s-ar putea explica schimbarea sistemică ce a urmat și a cărei victimă suntem? Nu era oare de preferat totala separare a Biserici față de stat și de oficiile puterii și bogăției? În lipsa acestora istoria s-ar fi scris în mod diferit. Nici nu îndrăznesc să visez. Pentru că dincolo de acele momente marcante în cele douăzeci de secole de existență n-a existat o cotitură mai mare rezultată dintr-o ecuație politică previzibilă, dar deloc spirituală.

Puterea, luxul, ambițiile și mîndria au invadat locul preasfînt. Au apărut bisericoșii, sfinții, sfîntocanii și fariseii creștini. Și echilibrul s-a rupt. Biserica nu se situa la antipod de lume cu Isus ce ținea totul în echilibru, ci lumea a dat buzna în Biserică trimițîndu-l pe Isus la capătul extrem al balanței pentru a menține echilibrul.

Da, știu, este o imagine complet dezechilibrată și doar parțial adevărată, dar cît de real trebuie să fi fost șocul? Se schimbase ceva în cer? Cîștigase sau pierduse cumva arhanghelul Mihail vreun război cu balaurul? Adăugase cumva Isus Cristos o adenda la sfintele Scripturi? Exista cumva o învățătura secretă ce acum fusese revelată? Nimic din toate acestea.

Și poarta s-a deschis larg. Și calea îngustă s-a făcut largă. Pe considerente politice. Financiare. Culturale. Ecleziale. Sau personale. Imperiale. De curte. Ale împăratului. Ale patriarhiei. Și așa dispăru ecclesia apostolica. N-a fost nevoie de introducerea luptelor cu gladiatori în Biserică pentru că au apărut luptele cu clerici. Circul n-a mai fost atît de atractiv. Pentru că circul s-a mutat în Biserică.

Contribuim și noi la el.