Broken heart


Broken heart sau pe limba noastră inimă albastră, inimă deznădăjduită pe limba Bibliei. În limbajul popular autohton această expresie dispare, fiind înlocuită cu una agresivă pe care prefer să n-o menționez. Dar, indiferent cum ne exprimăm, dacă bravăm sau nu, inima este cea care suferă. Emoțiile o fac să plîngă, să se tînguie.

Atunci unii devin creativi, alții violenți sau pasivi și cîteodată suicidali.

Motive se găsesc. În primul rînd viața e nedreaptă. Nimeni nu ne-a garantat că nu e așa. Mitul progresului continuu ne virusează de obicei memoria. Inclusiv pe cea colectivă. Și atunci ce e de făcut?

Dacă depresia așteaptă rînjind după colț să ne acapareze nu putem să o apucăm într-acolo. Mai ales dacă e iernă, plouă, totul e cenușiu și ne-a murit pisica.

Viața ca o praștie (2): vara la țară.


sursa:http://en.wikipedia.org/wiki/Clip_%28ammunition%29

Balta era un șanț un pic mai mare, dar nu prea dînc, ce se umplea cu apă de ploaie și cu orice lichide aruncate de țăranii de la periferie. Fiecare casă avea cel puțin una. Era totdeauna murdară, dar pentru rațele și gîștele localnice era raiul pe pămînt. Pentru mine, copilul de la oraș era un spectacol fără sfîrșit, mai ales vara. Rățuște numai puf, gîscuțe însoțite de un tată sîsîitor ce întindea capul să te apuce de haină, rățoi ce se urmăreau frenetic și înotau pe sub apă, toate astea presărau culoare. Puteai vedea cum apa era împinsă de vînt pe sub tuburile de ciment din fața fiecărui porți. Urmăream rațele care treceau prin ele, uneori terorizîndu-le cu haz.

Era o viață lentă în care ceasul nu prea conta, nimeni nu era preocupat de temperatura maximă sau minimă a zilei și nimănui nu-i păsa dacă a doua zi va ploua sau va fi vreme însorită. Cloșca cu pui trecea agale tîrîndu-și sfoara legată de picior ca să fie mai ușor de prins. În cel mai rău caz sfîrșea sub o împletitură de nuiele sau sub o căsuță din șipci ce permitea doar puilor să intre și să iasă după bunul lor plac. Adesea-i prindeam și ne lipeam obrazul de puful moale. Alții mai mari erau chinuiți de copii mai îndrăzneți: indiferent cît s-au chinuit, nimeni nu a reușit să le introducă în funduleț pietricica.

Mîțele ne suportau adulațiile și adesea bieții motănei sfîrșeau epuizați de manevrele circarilor de copii. Tumbe, șoricei de hîrtie trași pe sfoară sau aruncarea mîțelor pe acoperiș erau frecvente, dar la vremea respectivă nu constituia cruzime la adresa animalelor. Bunicii, unchii și mătușile ne sorbeau din ochi, doar mîțele protestau zgîriîndu-ne cînd ne era mai mare dragul. Abia atunci învățam să le respectăm.

Cîinii nu constituiau o atracție prea mare, nici un pericol, fiecare casă avînd cel puțin unul, mai mult sau mai puțin liber. Baci Gomboș, oierul, avea unul mic și tare murdar ce mergea în fiecare zi împreună cu oile. La gît îi atîrna o șipcă de vreo douăzeci de centimetri ce-l împiedica să sară gardul și să trăiască mai aventuros. În cele din urmă, pornit spre aventura vieții sale a sfîrșit spînzurat de gardul vecinului. Nimeni n-a fost tras la răspundere. La marginea satului mereu găseam leșuri de animale umflate de căldură, bîntuite de muște și pline de cucoți (viermi). Doar duhoare lor cadaverică ne ținea deoparte, altfel cine știe ce mai inventam…

Noi copii aveam o zicală cu care ne însușeam tot ce ne pica la-ndemînă. Ziceam ,,Ce-am găsit să fie-a-meu?,, Și dacă nimeni nu zicea nu, ne însușeam ce găseam. Într-o zi am găsit o praștie. Dar ce praștie! Părea pogorîtă din lumea ideală a lui Platon. Nici prea subțire, nici prea groasă, nici prea lungă, nici prea scurtă. Numai bună de ținut în mînă. Era ca picată de sus. Gume de latex, piele moale, ușor de țintit.

Pietre pe toate drumurile. Stîlpii de curent deveniseră ținta preferată. Lemnul suna ciudat, depinde cît de sus nimeream stîlpul. Cîinii chelălăiau, mîțele miorlăiau sub teroarea praștiei. Găinile, dar mai ales cocoșul executa niște sărituri ciudate de parcă era mînat de draci. Era doar praștia mea. Precizia se putea vedea doar la turturele. Stăteau sus pe firele de curent și erau mici. În plus nu reacționau în nici un fel. Doar cădeau la pămînt cu capul zdrobit. N-avea haz, dar mergea pentru palmares. Azi una, mîine alta, poimîine două-trei. Devenise o rutină. De unde veneau atîtea?

Mersul la „holdă” era un adevărat ritual: ne pregăteam cu o zi înainte. Șoncă, ouă fierte (chiar de rață), pîine, sarea, paradăicile, ardeii, cuțitul, apa din cîrceagul răcoros, sapele și gata. A doua zi venea bunicu să ne ia cu căruța colectivului. Eu stăteam la umbră. Ei dădeau cu sapa. La amiaz mîncam, apoi după a altă repriză de sapă, plecam. Ne întorceam de obicei pe dig, cu toate că era interzis. În ziua aia apa Murășului mi s-a părut la fel de albastră ca cea din lacurile Comorii din lacul de argint. Lipseau numai indienii. Și Old Shaterhand.

Ziua mai desfăceam mazăre. Spre toamnă fasolea. Apoi ne făceam lămpașe din ludăi: aveau ochi, gură fioroasă și nas. Concuram cu adevăratele lămpi cu petrol ce încă se foloseau mai ales prin grajd sau cum se spunea prin partea locului, prin iștalău. Apoi, dacă nu mucegăiau le dădeam la porci.

Seara mîncam te miri ce: tocană de pui, sarmale, lapte acru, slănină, întorsuri (langoș), dar niciodată salam, griș sau orez cu lapte. La bunici nu era nici cacao, dar era halva, bomboane și țucur la săcuiete, primit de la colectiv pe zilele muncă.

Și-n tot universul acesta predictibil, static și lipsit de imaginație trecea cîte un meteorit ce ne dădea viața peste cap. Toată viața. Ba chiar și viețile celor ce nu participau direct pentru ei erau martori indirecți ai mirărilor noastre existențiale.

De exemplu, în balta din stînga casei bunicilor am găsit o lamelă de metal. Cam ruginită. De unde știam că e o lamelă? Simplu: pentru că în ea stăteau (încă) trei cartușe de pușcă. Unii dintre noi habar n-aveau ce era. Dar eu am știut. Curînd aveau să o afle și alții. Trecerea de la pietre la cartușe și de la praștie la pușcă avea să-m

Dintre sute de catarge…


Ce s-a schimbat oare din 16 iunie 2014 pînă azi?

Viața e scurtă. Uneori prea scurtă. Unii ar spune că greșesc. Adică viața e lungă, ba chiar fără sfîrșit. Scurtă sau lungă, fiecare vrea s-o trăiască așa cum vrea. Suntem egoiști sau foarte egoiști. Treaba lor veți spune, dar baiul e că există unii ce le spun altora cum să-și trăiască viața. Nu-i totuși mare bai.

Nu-i bai pentru că există și din aceia care vor să-ți trăiești viața exact așa cum vor ei. Ei sunt cei mai importanți, cei mai impozanți și bineînțeles cei mai siguri de ei. Doar ei (cîteodată ele) și Dumnezeu mai spun ceva inteligibil. Ceilalți sunt niște gunoaie. Pleavă.

De unde vine ideea asta? Simplu. Din mintea lor și din faptul că citesc Scripturile. Dar cam așa cum face toată lumea. Cum de ei au devenit așa-zișii lideri de opinie? Simplu. Sunt cei mai vocali. Cei mai aprinși. Cei mai Torquemada. Cei mai Arsenie Boca. Cei mai Paul Negruț sau cei mai Iosif Țon.

În lumea baptistă mi se pare o contradicție în termeni să fi pocăit conform accepțiunii tradiționale, adică să taci din gură, să-ți vezi de treaba ta, să suferi, să nu te răzbuni, să-l lași pe Domnul să facă și să dreagă, dar în același timp să te zbați să dovedești că stilul tău de viață spirituală și de interpretare a Scripturii este unicul acceptat de divinitate.

Poezia lui Eminescu mi se pare foarte potrivită pentru spațiul românesc evanghelic. Și nu numai.

Dintre sute de catarge
Care lasă malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?

Dintre pasări călătoare
Ce străbat pământurile,
Câte-o să le-nece oare
Valurile, vânturile?

De-i goni fie norocul,
Fie idealurile,
Te urmează în tot locul
Vânturile, valurile.

Nențeles rămâne gândul
Ce-ți străbate cânturile,
Zboară vecinic, îngânându-l,
Valurile, vânturile.

Dacă-ar fi să parafrazez conținutul ei în cîteva cuvinte adresate spațiului românesc mai c-aș regreta. Oricum, spațiul nostru e aglomerat de indivizi plini de sine, de bani și de relații. Nu mai e un spațiu deschis, ci unul strîmt, infestat de periplu unor ego-iști de marcă.

Să le cântăm de jale prea(puţin)fericiţilor căsătoriţi …


dyo

Circulă de ieri, pe mail, o referinţă către un articol de pe gândul.info care ne pune faţă în faţă cu următoarea veste îngrijorătoare: Cuplurile necăsătorite sunt mai fericite decât cele care şi-au oficializat relaţia. Articolul este scurt şi la obiect: un studiu efectuat de o echipă de cercetători britanici (?) de la Universitatea Cornell (care este americană, traducătorilor de la Gândul!) pe un eşantion de 2.737 de persoane, dintre care 896 căsătorite, pe durata a şase ani, a scos în evidenţă “că partenerii necăsătoriţi care locuiesc împreună sunt mai fericiţi şi au o stimă de sine mai ridicată decât cei care împart acelaşi acoperiş, dar sunt căsătoriţi”.

Un simplu google ne confirmă că rezultatul acestei cercetări, de dată foarte recentă, s-a răspândit destul de repede pe internet; mai greu este, se pare, de găsit studiul în sine. El se înscrie într-o serie de insinuări tot mai accentuate cu privire la…

Vezi articolul original 459 de cuvinte mai mult

Mitul pilulei


Prin anii 60+ dacă te duceai la doctor te rezolva: îți dădea o pilulă. Tot românul cu speranță de viață își punea nădejdea în doctorul ce făcea minuni nu alta!

Țăranu, mai ieri obișuit cu farmece, descîntece de tăciuni stinși și bolboroseli vrăjitorești, muncitorul de la oraș (ce pînă mai ieri era tot țăranul de la sat) și intelectualul de tip nou, cu toții erau rezolvați de doctor, ajutorul de nădejde al țării.

Se eradicau bolile cu transmitere sexuală, se eradica și se supraveghea atent TBC-ul, se construiau spitale și policlinici. Pe la școli veneau inspecții sanitare, la sate poposeau caravane cu personal medical, campaniile de vaccinare erau tabu: toți cei vizați trebuiau să fie prezenți, altfel erai privit cu suspiciune. Să nu uzezi de cuceririle medicinei, chimiei, științei în general însemna să fi retrograd.

Pilula sau pilula pisată, adică praful ce se dizolva în apă sau ceai, injecția cu efect imediat și bineînțeles administrarea antibioticelor combinate cu analize temeinice de sînge și raze roetgen îl făcea pe om să aibă speranța că doctorul îi dădea o nouă viață. Foarte frumos! Medicamentele erau gratuite și la farmacie se găsea orice pilulă era pe rețetă.

Ca urmare, la orice simptom omul avea pregătită o pilulă. O lua, aștepta un pic și apoi își vedea de treabă, că chinul, durerea, boala se duceau. La un moment dat cînd nu se mai găsea cafea, unii luau o doză zdravănă de antinevralgic care conținea multă, multă cofeină.

Totul a fost bine pînă cînd bolile au cam luat-o razna: antibioticul nu mai avea efect, medicamentele nu se mai găseau și un diagnostic relativ simplu nu se mai putea trata cu o pilulă. Trebuiau mai multe investigații, trebuia altceva în loc de pilulă, trebuia gîndire, responsabilitate, risc asumat, așteptare și reconsiderare a fazei în care se afla bolnavul.

Mitul pilulei a pălit. Ba chiar a fost subminat. Pilulele nu mai mergeau. Trebuiau pilule străine sau din cele de care se făcea rost pe sub mînă. Ba se ajungea chiar și la cuțit. Cu riscurile de rigoare. Mai ales la rac.

Apoi vorbim de recuperare sau pareze, complicații familiare, etc

Mi se pare interesant că în bisericile din România mitul pilulei e încă la modă. Să fie un mit mai persistent? La orice boală se dă o pilulă. Bineînțeles nu aceiași, dar în esență nu se prea deosebește cu mult una de alta. Efectul este instant de la depistarea bolii, la tratament și la eradicarea bolii. Chiar așa să fie?

Cu toate că țara e tot mai săracă și pilula de moaște de orice fel (ortodoxe, baptiste,  penticostale, adventiste, carismatice sau independente) nu i-a vindecat boala, se perseverează în administrarea aceleași pilule vechi și ineficiente. Cu toate că spiritualitatea noastră e tot mai săracă și mai străină, se administrează pilula religiei naționale, a construcției de spitale de piatră unde nu se vindecă nimeni cu ajutorul unei pilule miraculoase.

Pilula „Vin-o la noi!” că aici e Dumnezeu nu mai ține.

Pilula noi ne iubim biserica, fă ca noi, nu mai ține.

De Alexandru Nădăban Publicat în 2019, Ştiri

Război la frontieră


Pe când era proscris în Israel, David ataca dușmanul undeva la frontierele împărăției care îi acordase azil politic. Ciudat era că atît el cît și Saul aveau de fapt aceiași dușmani.

Fiecare căuta să lichideze cît mai mulți filisteni. Dar David și Saul erau dușmani. N-ar fi trebuit, dar astea au fost condițiile. Să recapitulăm cauzele dușmăniei pe scurt: minciuna, dorința și abuzul de putere, pizma pentru faimă și admirația unora din Izrael.

O biserică se roagă pentru vindecări, dar nu participă la ea. Alta se roagă și se implică. Amîndouă se roagă pentru înțelegerea scripturii. Dar unii o înțeleg într-un fel, alții în altul. Una dintre biserici zice că ceilalți sunt rătăciți și investește în ziduri. Cealaltă nu zice nimic și investește în oameni.

Saul este lichidat, David este întărit ca împărat. El transformă minciuna în adevăr, prețuiește omul care nu îi face rău, etc.

Tot astfel este și acum.

Să mori de gît cu sperietoarea…


Ieri m-am dus la doctor. Așa începe de obicei o povestire în care-ți afli iminența fatidicului sfîrșit. Ei da, ieri chiar m-am dus la doctor.

M-am programat acum trei săptămîni la cardio. N-am vrut să mă internez, să mă coc, să nu dorm noaptea de sforăiturile vecinului de salon, n-am vrut să pierd trei zile pentru ceva ce se putea rezolva într-o juma de oră. Naivul de mine!

Eram programat la privat, luni, de la 18.30.

Am făcut dușul de rigoare, mi-am spălat chiar și părul, mi-am tăiat unghiile de la mîini, mi-am aranjat barba și mustața după un pensat superficial și un barberit rapid. Spray pe bază de alcool, deodorant cît carul să bată viitoarea oră de murat în suc propriu petrecută în tramvai. Mi-am luat o minerală rece de la abece și am nădăjduit într-un stop mai puțin otrăvitor decît termometrul febrei cotidiene: 38+ la umbră.

Stopul apăru mai repede ca tramul local. Binecuvîntarea se materializă într-un golf 3 fără aer condiționat, dar rapid și fără speze suplimentare. Valuta vatican era gratis: Domnul să-ți dea sănătate!

Și pe jos am luat-o spre cabinet. Ignorat de asistenta ce se certa cu cineva pe mobil în fața intrării, mă abandonez pe un fotoliu uriaș și-mi adaptez temperatura interioară la cea exterioară: AC-ul era doar de decor. Oricum ajunsesem cu o oră mai devreme.

În sala de așteptare mai existau circa 5 persoane și jumătate. Jumătatea se punea în dreptul unui tip ce arăta cam ca mine plus jumătate. Îmi făceam calcule ce dădeau cu virgulă de partea așteptării. Dacă eu am venit cu o oră mai devreme, ăștia cu cîte ore au venit? 2,3? 3,14?

Urmă însă un intermețo cînd asistenta ne întrebă cine suntem. Întrebă pe toată lumea, nu și pe mine. M-am deconspirat. Tot la 18.30 cu alte trei persoane și cu cineva ce trebuia să intre la 1800. Temperatura parcă urcă cu vreo trei-patru grade… Am deschis netul, mi-am căutat ceva de pierderea timpului și am început să cochetez cu ecranul.

Mîntuirea era departe. Cînd, ce să vezi, sunt apelat de asistentă. Zice că: pentru venă? Nu știam că se făceau și vene acolo. Nici dacă se dădeau sau se scoteau. La ea așa scria… Nu. Control de specialitate și eco. La ea scrie venă. Turcii la Grivița erau mai înțelegători…

În fine peste vreo 15 minute mă poftește să mă dezbrac – ce bine, că era așa de cald! – și îmi face un ecaghe ce durează zece secunde. Cred că a stabilit un nou record mondial. Fusese un ecagheu fulger! Îmi dă hîrtia și mă expediază povățuindu-mă părintește să intru cu ea de mînă la consult. Adică cu hîrtia!

Mai trec vreo zece minute, timp în care Michi îmi șoptește să mă uit pe diagramă să treacă timpul mai repede. N-am ce face!

Numele. Io. Da, ăsta sunt. Șase rînduri de seismograf cu suișuri și coborîșuri. Mai mari, mai mici. Mai abrupte, mai line. Dealuri în stil chinezesc. Taine medicale. Data de azi. Litere. Litere. Litere. Informații diagnostic. Taci că nu-i rău. Sin un rhytm. Lead(s) unsuitable for analysys: V1 V2. Hmmm. Rachete nemțești din WWII… Și apoi da cappo:

Possible anterior infarct – age undetermined.

Abnormal EKG

Mă mai uit o dată. Citesc același text.

Possible anterior infarct – age undetermined.

Abnormal EKG

Și-mi pică fisa. Ceee??? Infarct? Cînd? Cum? De ce? Tîmpesc! Sensibilă creștere a pulsului. Priviri pe furiș prin sala de așteptare.

Nu se poate. Prea repede a fost ecagheul ăsta. Precis a greșit ceva. O fi de la tanti de dinainte. Și Michi-mi zice: Cu numele tău? Puțin probabil!

Hait! Deci asta era de fapt. M-am dus… Atunci cînd mă simțeam mai aiurea… Cînd aveam impresia că nu mai pot…

Ce-i spun soției? Îi spun? Nu știu. Nu știu deloc. Copiii… Adio Croația! Adio sare! Regim. Cînd o fi fost infarctu ăla? A, atunci cînd… Poate. Sau atunci cînd m-am simțit… Poate. Dar de ce nu s-a văzut la alt ecagheu, la spital? Rabla aia de mașinărie de la spital…

Iar intră Michi pe fir: Ei, la al cîtelea infarct se dă-n primire?

La al treilea… De obicei. Parcă mă doare mîna stîngă. Taci mă! Nu te doare nimic. Să-i spun, să nu-i spun?

Ce seamănă chestia asta cu cea din 2008! Același doctor. Ce concidență! Nu poate fi coincidență! Nasol! Foarte nasol!!! Infarct…

În fața mea intra și cine a venit după mine. Normal… Mai intră cineva. Și încă cineva. Și în 2008 am rămas aproape ultimul…

Aștept sau plec – că m-am săturat.

Michi: Pleacă. Rupe foaia. Dacă nu există nu s-a întîmplat nimic.

Eu: dacă tot am venit, hai ca mai stau. Infarct? Dacă nu intru eu acum, o întreb de ce mai fac programări… Infarct!!!

Domnu Nădăban, după ce iese doamna intrați.

Mă ridic în picioare. Parc-așa e mai suportabil.

Iese doamna, intru eu.

Bună ziua doamna doctor, ce mai faceți? Trec eu la ofensivă, că-s bărbat.

Bună ziua. Mulțumesc bine. Dumneavoastră?

Păi eu nu chiar așa de bine dac-am venit să mă vedeți. Îi întind ultima ieșire din spital ca să avem pe ce discuta…. Adică să aibă habar de ce-am venit.

Un consult și un eco. Am făcut chimio…

Aha. Mai faceți tratament?

Nu.

A, da. V-am văzut în spital, nu?

Da, acum cîțiva ani…

Dezbrăcați-vă și întindeți-vă pe pat. Mă ascultă cu stetoscopul. Se aude infarctul la stetoscop? Aș paria că da. Ea nu-l aude…

Și-mi mai zice: Vă întoarceți pe partea stîngă, cu mîna sub cap…

Mă execut. Îmi zic că precis s-o vedea infarctu ăla cumva. Poate acum. Din cîte știam și o asistentă îl deosebea. Nu eu…

Și doamna doctor dictează ceva dimensiuni. Ceva ce numai ea pricepea.

Michi: Îți ascunde infarctul. Nu-i a bună!

Apoi îmi cere să mă întorc pe spate. Și iar cu gel, iar niște vorbiri în alte limbi prea străine pentru mine. Mă verifică la gît. Pe stînga. Cică fără plăci… Nu credeam că am plăci în gît, dar acum e sigur. Am infarct, doamna doctor, nu plăci! Nici pe dreapta, curat. Curat-murdar cu secretul vostru doftoricesc.

Și se duce la birou după ce asistenta certăreață îmi luă tensiunea.

Luați ceva medicamente?

Nu.

De obicei aveți așa scăzută tensiunea?

Da. (Mint. Nu mai știu ce vorbesc. Ecagheul ăla criminal ce mi-a dat toate planurile peste cap…)

Cine știe, poate din cauza căldurii…

Da, s-ar putea.

V-am scris… O jumătate de tabletă dimineața, cealaltă seara. Pentru… Nu luați o tabletă întreagă că vă scade și mai mult tensiunea.

Aha. Am înțeles.

Mai scrie ceva, mai semnează, mai parafează, mai parafrazează. Aș vrea eu… Așa că, dacă tot sunt la cardio, îmi iau inima-n dinți și-ntreb, că vorba aia, eu plătesc. După o oră de perpelit pe jarul infarctului, probabil miocardic:

Doamna doctor, aici pe ecagheu scrie posibil infarct. Ce înseamnă de fapt asta?

Și ea zîmbind:

A, nimic. Așa ies toate formularele. Nu e nici un infarct. Nu e cazul dumneavoastră.

SERIOS??? Și am stat – am stat pă truda! – o oră revizuindu-mi zece ani anteriori din viață, păcatele copilăriei, nebuniile adolescenței, serile lungi de iarnă petrecute la gura sobei, armata cu două ierni, moartea aparentă a bunicii dinspre tată și răpirea miresei celui mai bun prieten din copilărie dintr-o eroare? Mi se urcă tensiunea, pot lua pastila aia întreagă!

Acum zece minute eram muribund. Acum sunt Șvarți cu mitraliera la șold și cu iataganu scăpărînd în ultimele raze ale amurgului. Răzbunare!!!

Vine soția, luăm o înghețata la prima cofetărie și-i povestesc pățania. Se face verde.

Mergem la Timișoara.

Nu mă duc niciunde. Dac-a zis că nu e, nu e! Și gata.

Dar dacă e?

Nu eeee! A zis că nu e, nu e. Nu mă duc niciunde.

Doamna doctor, eliminați-vă eroarea aia din magăoiaia dă ecaghe! Că poate face cineva un infarct citind ce scrie acolo! Nu de alta, dar o să-l aveți pe conștiință…

Ce ți-e și cu doctorii ăștia… Să mori de gît cu sperietoarea, nu alta! Michi, du-te dracului!

Închisoarea plângerilor


dyo

Vi-l mai amintiți pe Red, carismaticul “fac rost de orice” pușcăriaș din Shawshank Redemption? Haideți, recunoașteți, v-a plăcut de el. Nu prea ai alternative: Morgan Freeman are darul de a se face plăcut aproape în toate rolurile sale. Unde mai pui că a fost intenția expresă a lui Frank Darabont (regizor și scenarist al producției) de a face din Red un personaj agreabil. Este și motivul pentru care, spre deosebire de cartea după care s-a făcut adaptarea, filmul nu ne descoperă în detaliu faptele care l-au adus pe Red la pușcărie (Darabont afirmă explicit asta). Trebuie să fie ceva grav, din moment ce a stat peste patruzeci de ani după gratii, dar nu știm ce.

De ce ne place Red? Vom găsi lesne câteva motive: vocea lui Morgan Freeman, privirea lui, faptul că între ceilalți pușcăriași el pare a fi unul mai cu capul pe…

Vezi articolul original 492 de cuvinte mai mult

Paranoia, paralaxa și parapanta


 

Ei, la așa melanj nu v-ați fi așteptat! Și ce dacă… De vreo două zile fierbem în sucul siturilor, al presei și teveului autohton. Adăugăm fel de fel de comenturi la răpirea autorităților, la đreptatea sau nedreptatea manifestată de stat, familie și restul participanților la traficul de pe Internet. Pe fondul unui marș al mîndriei sau al rușinii, depinde din unghiul cui îl privești sau cum te manifestezi dpdv sexual. Cum astea două n-ar fi de ajuns, după colț parcă stau la pîndă iranienii, americanii, nord-coreenii, migranții mexicani, căldura ce topește ghețarii, apa ce dispare și banii care nu ajung nimănui.

Eroarea de paralaxă este eroarea dintre ce vede un observator cu ochiul personal și cît indică un aparat analog (pe ceas). În esență nu este vorba de o diferență prea mare, dar totuși este vorba de o diferență. De obicei ea nu este interpretată subiectiv. Dacă ceasul indică în fața șoferului, pe direcția perpendiculară de citire 125 de km/oră, din locul din față a pasagerului s-ar putea sa văd doar 115-120 km/oră. Nu-i un capăt de lume! Nu o să sara pasagerul din mașină, nu o să-l ia la bătaie pe șofer și nici nu o să-și facă sepuku…

Pe fond personal, aș fi vrut să mă dau cu parapanta, dar sîmbăta trecută n-am reușit, sîmbăta asta nici atît și cine știe ce va fi săptămîna viitoare? Motopanta mă așteaptă. Mă tot gîndesc la ea. Poate și ea la mine? Pe panta aia lină, pe deasupra acoperișurilor, cu berzele alături…

Deci, asta v-am spus-o așa, să vă relaxați. Asemenea scamatorului ce distrage atenția de la iepurașul ce va apare în joben. Ia uitați ce v-am pregătit.

Cum se face ca aceleași evenimente sunt interpretate diferit? Cum de pentru unii fetița este torturată, iar pentru alții nu? Cum de statul ba ia măsuri bune, ba face prostii? Sau dac-am merge mai departe, cum de mascații acționează legal, dar pentru alții nu? La fel și cu procurorul feminin. Ba e zînă, ba e scorpie! La fel și cu cei ce au avut sau au fetița în custodie. Asistenta maternală ba este asistentă, ba nu este. Mama adoptivă cînd e bună, cînd este soția unuia din America ce preleveaza organe de la victime din România.

Și noi la mijloc…

Ce ne face să ne inflamăm? Credința. Necredința. Inteligență. Prostia. Informarea. Dezinformarea. Manipularea. Sau bunăvoința?

Bîjbîielile legislative, bîlbîielile organelor, pasivitatea instituțiilor și implicarea politicului în dauna profesioniștilor a dus sistemul pe rîpă. Oricare sistem. În cazul nostru protecția copilului. Nu protecția banilor, a partidului, a statului, funcțiilor sau a altceva. A copilului.

Practic de la o paralaxă banală, dăm în paranoia, cînd am putea foarte bine să ne relaxăm și să ne dăm cu parapanta, ușor în adierea vîntului deasupra unei țări mirifice. Împreună cu copiii.

Fenomenul galben al României din exil


De-a lungul timpului moldovenii, valahii și transilvanii au plecat aiurea. Uneori au revenit și au încercat să schimbe ceva. Să facă acasă ce au văzut sau au trăit aiurea. Au venit mai dotați, mai deștepti și mai motivați. Au pus la cale școli, biznisuri, au întărit armata sau agricultura. Unora țara le-a ridicat statui. Pe alții i-a exilat sau i-a omorît.

Nu, n-am să mă refer la Gică Hagi. Nici la Ianis. Chiar dacă ieri mi-au mai îndreptat un rid. Am să mă refer la publicul îmbrăcat în tricouri galbene. Acel public ce a fost alungat din țară. Ce a fost gazat pe 10 august 2018 și totuși poartă cu mîndrie tricourile galbene. Nu galbenul papal, ci cel românesc.

Încurajările lor, după fiecare egalare a scorului, au fost încurajările reușitei lor într-un pămînt străin, într-o limba străină, într-o școală străină, într-o companie străină, pe un teren străin. Ei au transmis că se poate. Că inventatorii fotbalului pot să piardă.

Și aici vine surpriza: nu contează că zeii fotbalului au căzut în praf! Contează că România se transformă. Am învins de două ori, dar dincolo de euforia victoriilor, contează că cineva continuă să creadă că românii pot. Și aici se vede foarte bine că România se schimbă.

În scenariul pesimist îmi închipuiam că vom face afară o țară ca afară. În cel optimist încep să-mi închipui că putem face aici o țară ca afară. Poate de data asta cu tricouri galbene de 10 august. Sau cine știe, ne-ar trebui o bordură galbenă la tricolor… cel puțin pentru aportul României din exil.

Zău? Și zii așa, acum ăsta-i baiul?


Cu ceva mai mult timp în urmă un creștin foarte aplicat și îngust, inginer și ginere în casă s-a pronunțat vehement la adresa interjecției titulare. Că este o batjocoră la adresa lui Dumnezeu. Am rămas surprinși. Nimănui nu i-a trecut prin cap așa ceva. Și cine știe, avea dreptate. N-are contează. N-am nimic cu asta. Verbal zicem și noi fac aia sau fac asta, dar nu gîndim în limba engleză. You know what I mean…

Gîndim după un tipar și tiparul este greu de schimbat. În plus uităm mult și uităm selectiv. Uităm ceea ce nu ne convine, ce ne deranjează. Selectivitatea creierului dresat sau condiționat ne ajută să supraviețuim, să luptăm sau să fugim. Amigdala este acea parte a creierului ce decide dacă ne batem sau dacă merită să murim pentru o cauză. Dar totul se face pe baza datelor deja existente în cutia noastră craniană și e reflexelor mai mult sau mai puțin condiționate.

În cazul de mai sus, zăul putea fi terminația unei înjurături blasfemiatoare și rostirea sa era de preferat să fie evitată.

În schimb m-am gîndit că la scurt timp după ce am citit Biblia și am dat peste pasajul în care se prorocea veșnica robie a lui Ham cel negru, mi s-a spus că și în universitățile regimului comunist limbile se împart în hamsidice, iafetice și semitice. Așa o fi. Dar cum rămîne cu veșnica robie a celor cu piele de culoare închisă? Subiect dificil pentru România. Subiect și mai dificil pentru creștinii din Africa de Sus, America, Asia, etc. Dar în cele din urmă s-a mai făcut lumină.

Sclavi să nu mai fie. Așa e creștinește. Indiferent de culoarea pielii.

 

De Alexandru Nădăban Publicat în 2015

Nu-l atinge, este doar al meu!!!


Amintiri din 2014:

S-a decis. Planificarea făcută, armele adunate, proviziile cumpărate, adepții înștiințați. Dușmanii otrăviți, nehotărîții închiși, trădătorii lichidați.

Asaltul n-a durat mult. Capturați, Ana și Caiafa fură aruncați de pe ziduri aidoma Izabelei. Tot e bun la ceva sanhedrinul…

Irod sfîrși înjunghiat de cel ce păzea pragul. N-a ajuns să se trezească bine în dimineața aceea. Soldații lui trecură de partea răsculaților sau își găsiră sfîrșitul sub loviturile sicarilor. Partida sa fu spulberată după cîteva raiduri bine țintite. N-a mai fost nevoie de arestări.

În primele ore ale dimineții ștafeta de la Cezarea confirmă căderea cetății în mîinile nazirenilor. Apoi sosiră alte vești îmbucurătoare. Împărăția se extindea rapid. Luate pe nepregătite, trupele romane fuseseră copleșite și nimicite.

Garda templului cedă după cîteva zile toride. La rugămințile  familiilor lor fură cruțați după care jurară să lupte de partea noii conduceri. Cei 12, simbolizînd triburile lui Israel se întîlniră în aceiași zi în consiliu. Decretară Israelul împărăția lui Dumnezeu, iar Isus deveni împărat. Mai dădură cîteva decrete pentru bunul mers al statului.

1. Curtea neamurilor este desființată.

2. Accesul la Templu este permis de acum înainte doar evreilor.

3. Altarul nu poate fi atins decît de Isus.

4. Nimeni nu-l atinge pe Isus, e doar al evreilor.

# Cîteva idei, cum ar fi continuat toate astea?

Europa e cu ochii pe noi. Noi, noi și iar noi!


Prin 2015 scriam așa ceva. A ajuns o ciornă naftalinată. Am scuturat naftalina de pe ea si parcă e destul de actuală. Mîine pun ceva ce-am scris prin 2010…

 

Dacă Europa… să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor… şi… idei subversive… (asudă şi se rătăceşte din ce în ce) şi mă-nţelegi, mai în sfârşit, pentru care în orce ocaziuni solemne a dat probe de tact… vreau să zic într-o privinţă, poporul, naţiunea, România… (cu tărie) ţara în sfârşit… cu bun-simţ, pentru ca Europa cu un moment mai nainte să vie şi să recunoască, de la care putem zice depandă… (se încurcă şi asudă mai tare) precum, – daţi-mi voie – (se şterge) precum la 21, daţi-mi voie (se şterge) la 48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea şi la 84 şi 94, şi eţetera, întru cât ne priveşte… pentru ca să dăm exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine însă! (foarte asudat, se şterge, bea, iar se şterge şi suflă foarte greu.

De ce la noi e altcumva decît în Europa? Păi nu știu.

De exemplu: la noi se dădeau bani și încă se dau, la autostop. Lucrezi la stat, iei pe cineva cu mașina statului și faci ciubuc. Tot să fii șofer. E un fel de privatizare. La un giob, un giob jumate.

Ne mai întrebăm de ce nașu încasa la greu? S-a privatizat cefereu înainte de vreme!

Apoi portarii de la spitale. Ia încearcă să treci de ei înainte de vreme. Nu merge. Sau plătești. Asta-i treaba. S-o fi privatizat spitalul sau cel puțin ghereta de la intare. Noroc că nu se plătește ieșirea. Dar să nu le dăm unora idei!

Ne mai întrebăm de ce iau bani profii, doctorii, funcționarii mici și mari. S-au privatizat și ei. Doar n-o să rămînă în urma șoferilor, a pîrliților de conductorilor de tren și a portarilor de la spitale!

Și așa ni s-a creat reflexul: dăm. Ce să mai stăm la coadă, să ne întrebăm de ce să dăm, cît, la cine? Dăm la toți de la început. O dată compromis omul nu mai poate spune nu.

Ia d-aici!

În 5 minute, după ce am dat o raită prin piață pentru mama, reintru. Fugi d-aici, ți-am dat acum 5 minute! Tu acu ai intrat? Na și ție! D-o bere! D-o cafea. Do major! Andante, ma non troppo!!!

Și atunci ne mirăm că piciul ne pică la evaluarea națională, că echipa de baschet a încasat-o cu 89 la 3 în meci internațional și că mai la vest bolile se tratează mai bine.

De ce-o fi așa?

Poate pentru că eram și încă suntem marcați de un sentiment de inferioritate. Mulți erau cu ochii pe noi ca ne ocupe, să ne taxeze și să ne jecmănească. Europa a intrat destul de tîrziu în mentalul autohton. Înaintea ei au fost goții, cumanii, pecenegii, tătarii, turcii, ungurii, polonezii, bulgarii, nemții, și alții.

De ce spun asta? Pentru că încă suntem marcați de valurile de popoare migratoare, noi definindu-ne prin statut ca ne-migratori. Noi aici ne-am născut, aici eram, aici stăteam. Dacă ne gîndim bine am constata că viața pe pămînt a apărut aici, la noi, în proto-Dacia. Cu niscaiva inițiativă creștină tragem concluzia logică că paradisul delimita granițele Daciei încă înainte de existența ei și Adam și Eva erau bineînțeles de-ai noștri.

Apoi au venit perșii să ceară, macedonienii, romanii, goții și toți ăialalți. Pentru noi marea migrație s-a încheiat cu plecarea trupelor sovietice. Dar, ca un făcut, după ce am rămas noi de noi, nu am luat-o spre Europa, ci am luat-o spre… noi.

Am (re)descoperit că  eram buricul pămîntului. Probabil că așa era. Nu oricine avea un savant de renume mondial fără liceu, cel mai iubit fiu al poporului cumulînd toate funcțiile disponibile în afara celor religioase. Să fi ajuns Ceaușescu patriarh! Am fi fost unici, demni urmași ai cezarilor ce erau proclamați zei. Dar cult i s-a adus și lui Ceaușescu. La Daciadă, la Cîntarea României, la congrese și conferințe.

Și noi eram pe veci aici stăpîni. Brrrr! Cum sună! Mi se face piele de găină!

Să-l bați sau să nu-l bați pe adolescentul teribilist?


Sancționarea răului pe stil iudeo-creștin s-a manifestat încă de la începutul istoriei. Dacă Dumnezeu a făcut-o, de ce nu i-am imita modelul. Și de cele mai multe ori modelul a fost imitat cu sfințenie timp de cîteva mii de ani. Să fie bine, ca sa nu fie rău. Ca urmare toată lumea știa cît e ceasul. Asta o deducem pînă și din codul lui Hamurapi. Te duceai la cod (a se citi stîlp) și vedeai care este pedeapsa pentru găina care te pregăteai să o furi. Asta după mintea profei mele de istorie antică. Și vedeai dacă merită. Evident că merita, că de aia s-a făcut codul: ca să nu mai merite!

La un moment dat, pe fondul accentuat al codului sau mai bine zis al codurilor, se produce o mutație. Atenție, nu este vorba de o evoluție, deci fosilele erau vii încă. Mutația, cu toate că se mai manifestase anterior, nu prinsese rădăcini. Dar mutația veni cu o poveste.

Un tată avea doi fii. Unul dintre ei îi ceru partea sa din avere (pe care ciudat, tatăl i-o dădu fără să protesteze) plecă în lume să-i fie bine. Sau mai bine. Acolo se îmbătă. Își făcu prieteni. Dacă puteau fi numiți așa… Acolo își pierdu virginitatea și nu numai. Tot în direcția aia apucaseră sentimentele, moralitatea, cine știe mai ce… Așa că nimeni nu se miră cînd făcu lucruri și mai trăznite. De exemplu, într-o zi, îmbrăcat în odăjdiile preotului local tocă niște ceapă pe icoana idolului la fel de local. Ca din neatenție. Pentru că nu mai avea prieteni, pentru că nimeni nu-l mai băga în seamă. Și nimeni nu-l băgă în seamă.

În toiul crizei financiare, cînd viața în străinătate nu mai făcea sens, pentru că de acum nici să vorbească corect nu mai avea sens, o porni spre casă cu un singur gînd în minte. Să se angajeze la întreprinderea natală a tatălui. Conștiința-i jucase o festă: în cele din urmă își dădu seama că păcătuise împotriva adevăratului Dumnezeu și împotriva tatălui.

Ajuns acasă ar fi trebuit să fie ciomăgit bine, conform codurilor în vigoare? Pus să spele dormitorul cu periuța de dinți? Abuzat vreo patruzeci de zile și nopți de fratele mai mare? Avea să petreacă patruzeci de zile în carantină ca să se prevină infestarea familiei cu BTS? Trebuia să fie bătut cu patruzeci de lovituri fără una pentru averea risipită? Nu. Nimic din toate acestea. Ciudat.

Din perspectiva fratelui mai mare ce transpira pe ogor și mînca doar virtual mult rîvnititul miel la proțap, adolescentul teribilist era un păcătos răsplătit cu inel, cisme Louis Vuiton, mantie de Șinear, vițel angus, bașca covorul roșu și fantara regimentului. Nedrept. Total nedrept! O bătaie bună, dormit pe țambal și munci abjecte pînă la loc comanda ar fi fost mai nimic pe lînga rușinea provocată familiei. Și nației…

Și totuși… Moartea nu poate fi celebrată, doar viața. Un adolescent – și în această categorie intră toți cei ce gîndesc ca un adolescent, indiferent cîți ani au – va reveni acasă doar dacă știe că acasă e mai bine decît oriunde altundeva în lume, indiferent cum definim lumea. Un adolescent va apela la mila tatălui doar dacă va știi că tatăl este milos. Indiferent cum este fratele său mai mare. Sau în ciuda comportamentului fratelui mai mare. Al cărui rol îl jucăm atît de des…

Deci n-are sens să batem adolescenții ce taie ceapă pe mai știu eu ce suport. Avem timp să-i așteptam. Cine știe, poate ăsta-ar fi un moment bun sa le scriem o scrisoare. Cam ca asta…

Transfer-contratransfer?


Isus a venit și a dat lovitura: le-a spus-o tuturor, i-a vindecat pe toți, a redefinit fericirea, a alungat dracii fără vreo împotrivire. Pe deasupra a înviat și s-a ridicat la cer. Inimitabil. Ca să pună capăt imitațiilor a trimis Duhul ca înlocuitor până la a sa revenire. Și a mai spus că locuința morții nu va birui adunarea celor ce cred în el.

După care ne-am pus amprenta pe ce a zis și a făcut el. Am inventat sinodul, am definit disciplina, am proiectat autoritatea și ca să nu ne prindă ploaia și să nu ne anchilozeze frigul le-am pus pe toate astea într-o casă. Și așa biserica a început să meargă la biserică. Pentru că era serviciu divin, liturghie, întâistătător, vecernie, maslu, parastas, daruri de bună-voie, veșminte speciale sau de duminică.

După care am decis că dacă tot ne favorizează statul sau poate numai capul său, de obicei numit șeful, e bine să primim tot ce ne dă. Ba mai apoi am intervenit să ni se dea mai mult. Dacă se poate totul. Pentru că oricum spiritualul și puterea sa este mai mare decât amărâta aia de putere a sabiei. Dacă Dumnezeu este șeful cine ne poate sta-mpotrivă?

Așa c-am început să dăm cu bâta-n oile negre, în alea risipite, în cele care gândeau prea mult sau prea puțin. Și să le curățim prin foc. Nu ne-am făcut prea multe procese de conștiință pentru păgâni, atei sau habarniști. Cristos a murit pentru noi și doar pentru noi. Noi eram iertați, justificați și sfinți. Restul erau pleava.

Și cum rămâne cu facerea de ucenici? Încercați sa faceți așa ceva. E periculos de mortal. Vine dracu cât ai clipi. Pe orice cale. Și nu se lasă.

Despre taina iertării și împăcării sau pro și contra referendumului, a treia zi după Scripturi…


Despre taina iertării și împăcării sau pro și contra referendumului, a treia zi după Scripturi…
Am scris acest text la 18 octombrie 2018, după referendum. Nu l-am publicat pentru că sunt un tip ciudat: țin atît la prieteni, cît și la dușmani. Ba chiar Isus spunea că trebuie să țin la dușmani mai mult decît la prieteni. Riscam să-i supăr și să-i pierd. Și dacă prietenii îi alegi, e greu sa ai dușmani de calitate… Deci, iată producția:
Întrebări fără răspuns.
Ințial aș fi vrut să scriu cîte-n lună și-n stele despre actul referendumului. Vorba lui cutărică la adresa lui Rică Venturiano: să combat. Dar să combat bine, monșer!
Ciudat, dar mi-a trecut repede cheful asocierii cu țîfnoși ce se sculau cu nasul la cerceaf ziua-n amiaza mare să dea lecții. Am fost și eu învățător, chiar și de școală duminicală… Nu am făcut febra referendumului. Am fost cool. A fost un referendum cool însă, chiar dacă acum o armată de babe îl jelesc cu regretul unei victorii pierdute. Moșnegii mai trag un țoi la crîșmă, fac planuri, trag învățăminte și aproximează viitorul. Că n-au altă treabă. Că nu li s-a dat!
Așa că am rezistat în fața sudalmelor proferate cu larghețe, în fața somărilor de declinare a identității sexuale. Și deși nu m-am imortalizat în fața tricolorului împreună cu soața, atenție, nu soțul, nu am dat nici curs tentației lui Michiduță de a mă poza cu tricolorul pe invers. Haios, dar bumerangul lovește doar o dată…
Pe de altă parte îmi pare bine că nu mi-am pierdut amicii de pe Facebook pe motiv de orientare hetero-sexuală. Chiar m-am întrebat dacă pe o rețea de socializare sau alta ar trebui să ne declarăm sau nu presupuse identități sau preferințe în materie de sex, recte familie. Cui i-ar servi să afle? Și dacă am ajuns la capitolul ăsta să vă mărturisesc un gînd ce mă bîntuia copil fără minte fiind.
Copil fiind, nu cutreieram păduri, dar mă tot zgîiam la dame diforme, gata să devină mame. Asta în epoca în care sexul sau viața sexuală nu exista. Vă jur că nu exista. Nu exista în familie, nu exista în filme, nu exista în școală. Exista doar înmulțirea plantelor și a iepurilor în clasa a cincea, respectiv a șasea. Ceva ce nu exista însă, trebuia cumva inventat. Mai ales după o vîrstă. Dar pînă la vîrsta aia, damele ce se afișau cu ditamai burta își confesau un păcat ce era cu atît mai gogonat cu cît era mai de neimaginat în zona cotidianului. (Nu-i de mirare că doctorii își băteau joc de femei la naștere…)
Explicații?
Apoi îmi amintesc discursul comisarului sau cum i se spunea, ofițerului stării civile în ziua căsătoriei comuniste. Ne căzneam să nu izbucnim în hohote. Statul ocrotește familia. Nu zău! Poate atunci… Dar azi, cu același discurs statul se pișă pe familie. Cu locurile în creșe, grădinițe, cu condițiile din aceste stabilimente. Cu dezastrul din învățămînt. Cu dezastrul statului național ce a expulzat (că ce se poate numi această migrare forțată altcumva decît expulzare?) milioane de cetățeni loiali și a făcut din copiii acestora victime sigure ale abandonului școlar, ale infracționalității, ale subjugării și asupririi statului prin instituțiile sale, și ale patronilor venali de aici sau de aiurea.
Și acum cineva să-i ceară acestui cetățean a cărui păstori spirituali sau lumești se plimbă-n limuzine, se îmbuibă în case și conturi de milioane să voteze pentru familie? Pentru care familie? Asta de care v-ați bătut joc? Asta pe care ați chinuit-o? Asta care abia mai supraviețuiește? Asta care n-are nici un fel de susținere, de a trebuit să inventați parteneriatul civil și divorțul în fața unui notar? Asta a cărui prunci nu primesc drept ajutor nici măcar 25 de euro pe lună? Asta pentru a cărui bunăstare economică statul nostru național nu i-a acordat nici o facilitate? Asta pentru care cumpărarea unei cărți înseamnă un lux? Asta care adăpostește zeci de mii de analfabeți și semianalfabeți? Asta pe care ați cangrenat-o cu corupția?
Nu. Nu m-am gîndit atunci cînd mi-am întemeiat o familie că voi ajunge să scriu aceste rînduri. Nici că o să plîng de mila nenorociților ce și-au pierdut ultima urmă de speranță în țara asta. Așa frumoasă. Așa bogată. Așa binecuvîntată. Doamne de ce suntem blestemați? De cine suntem blestemați?
De orfelinate? De Cighid? De re-educarea Pitești? De morții colectivizării forțate?
Isus n-a primit de la stăpînire decît crucea, batjocora, bătaia, scuipatul și condamnări repetate. A plătit birul, dar n-a beneficiat de compensații, sondaje de opinie, școlarizare gratuită și ajutor social.
Cam așa primim și noi.