Să mori de gît cu sperietoarea…


Ieri m-am dus la doctor. Așa începe de obicei o povestire în care-ți afli iminența fatidicului sfîrșit. Ei da, ieri chiar m-am dus la doctor.

M-am programat acum trei săptămîni la cardio. N-am vrut să mă internez, să mă coc, să nu dorm noaptea de sforăiturile vecinului de salon, n-am vrut să pierd trei zile pentru ceva ce se putea rezolva într-o juma de oră. Naivul de mine!

Eram programat la privat, luni, de la 18.30.

Am făcut dușul de rigoare, mi-am spălat chiar și părul, mi-am tăiat unghiile de la mîini, mi-am aranjat barba și mustața după un pensat superficial și un barberit rapid. Spray pe bază de alcool, deodorant cît carul să bată viitoarea oră de murat în suc propriu petrecută în tramvai. Mi-am luat o minerală rece de la abece și am nădăjduit într-un stop mai puțin otrăvitor decît termometrul febrei cotidiene: 38+ la umbră.

Stopul apăru mai repede ca tramul local. Binecuvîntarea se materializă într-un golf 3 fără aer condiționat, dar rapid și fără speze suplimentare. Valuta vatican era gratis: Domnul să-ți dea sănătate!

Și pe jos am luat-o spre cabinet. Ignorat de asistenta ce se certa cu cineva pe mobil în fața intrării, mă abandonez pe un fotoliu uriaș și-mi adaptez temperatura interioară la cea exterioară: AC-ul era doar de decor. Oricum ajunsesem cu o oră mai devreme.

În sala de așteptare mai existau circa 5 persoane și jumătate. Jumătatea se punea în dreptul unui tip ce arăta cam ca mine plus jumătate. Îmi făceam calcule ce dădeau cu virgulă de partea așteptării. Dacă eu am venit cu o oră mai devreme, ăștia cu cîte ore au venit? 2,3? 3,14?

Urmă însă un intermețo cînd asistenta ne întrebă cine suntem. Întrebă pe toată lumea, nu și pe mine. M-am deconspirat. Tot la 18.30 cu alte trei persoane și cu cineva ce trebuia să intre la 1800. Temperatura parcă urcă cu vreo trei-patru grade… Am deschis netul, mi-am căutat ceva de pierderea timpului și am început să cochetez cu ecranul.

Mîntuirea era departe. Cînd, ce să vezi, sunt apelat de asistentă. Zice că: pentru venă? Nu știam că se făceau și vene acolo. Nici dacă se dădeau sau se scoteau. La ea așa scria… Nu. Control de specialitate și eco. La ea scrie venă. Turcii la Grivița erau mai înțelegători…

În fine peste vreo 15 minute mă poftește să mă dezbrac – ce bine, că era așa de cald! – și îmi face un ecaghe ce durează zece secunde. Cred că a stabilit un nou record mondial. Fusese un ecagheu fulger! Îmi dă hîrtia și mă expediază povățuindu-mă părintește să intru cu ea de mînă la consult. Adică cu hîrtia!

Mai trec vreo zece minute, timp în care Michi îmi șoptește să mă uit pe diagramă să treacă timpul mai repede. N-am ce face!

Numele. Io. Da, ăsta sunt. Șase rînduri de seismograf cu suișuri și coborîșuri. Mai mari, mai mici. Mai abrupte, mai line. Dealuri în stil chinezesc. Taine medicale. Data de azi. Litere. Litere. Litere. Informații diagnostic. Taci că nu-i rău. Sin un rhytm. Lead(s) unsuitable for analysys: V1 V2. Hmmm. Rachete nemțești din WWII… Și apoi da cappo:

Possible anterior infarct – age undetermined.

Abnormal EKG

Mă mai uit o dată. Citesc același text.

Possible anterior infarct – age undetermined.

Abnormal EKG

Și-mi pică fisa. Ceee??? Infarct? Cînd? Cum? De ce? Tîmpesc! Sensibilă creștere a pulsului. Priviri pe furiș prin sala de așteptare.

Nu se poate. Prea repede a fost ecagheul ăsta. Precis a greșit ceva. O fi de la tanti de dinainte. Și Michi-mi zice: Cu numele tău? Puțin probabil!

Hait! Deci asta era de fapt. M-am dus… Atunci cînd mă simțeam mai aiurea… Cînd aveam impresia că nu mai pot…

Ce-i spun soției? Îi spun? Nu știu. Nu știu deloc. Copiii… Adio Croația! Adio sare! Regim. Cînd o fi fost infarctu ăla? A, atunci cînd… Poate. Sau atunci cînd m-am simțit… Poate. Dar de ce nu s-a văzut la alt ecagheu, la spital? Rabla aia de mașinărie de la spital…

Iar intră Michi pe fir: Ei, la al cîtelea infarct se dă-n primire?

La al treilea… De obicei. Parcă mă doare mîna stîngă. Taci mă! Nu te doare nimic. Să-i spun, să nu-i spun?

Ce seamănă chestia asta cu cea din 2008! Același doctor. Ce concidență! Nu poate fi coincidență! Nasol! Foarte nasol!!! Infarct…

În fața mea intra și cine a venit după mine. Normal… Mai intră cineva. Și încă cineva. Și în 2008 am rămas aproape ultimul…

Aștept sau plec – că m-am săturat.

Michi: Pleacă. Rupe foaia. Dacă nu există nu s-a întîmplat nimic.

Eu: dacă tot am venit, hai ca mai stau. Infarct? Dacă nu intru eu acum, o întreb de ce mai fac programări… Infarct!!!

Domnu Nădăban, după ce iese doamna intrați.

Mă ridic în picioare. Parc-așa e mai suportabil.

Iese doamna, intru eu.

Bună ziua doamna doctor, ce mai faceți? Trec eu la ofensivă, că-s bărbat.

Bună ziua. Mulțumesc bine. Dumneavoastră?

Păi eu nu chiar așa de bine dac-am venit să mă vedeți. Îi întind ultima ieșire din spital ca să avem pe ce discuta…. Adică să aibă habar de ce-am venit.

Un consult și un eco. Am făcut chimio…

Aha. Mai faceți tratament?

Nu.

A, da. V-am văzut în spital, nu?

Da, acum cîțiva ani…

Dezbrăcați-vă și întindeți-vă pe pat. Mă ascultă cu stetoscopul. Se aude infarctul la stetoscop? Aș paria că da. Ea nu-l aude…

Și-mi mai zice: Vă întoarceți pe partea stîngă, cu mîna sub cap…

Mă execut. Îmi zic că precis s-o vedea infarctu ăla cumva. Poate acum. Din cîte știam și o asistentă îl deosebea. Nu eu…

Și doamna doctor dictează ceva dimensiuni. Ceva ce numai ea pricepea.

Michi: Îți ascunde infarctul. Nu-i a bună!

Apoi îmi cere să mă întorc pe spate. Și iar cu gel, iar niște vorbiri în alte limbi prea străine pentru mine. Mă verifică la gît. Pe stînga. Cică fără plăci… Nu credeam că am plăci în gît, dar acum e sigur. Am infarct, doamna doctor, nu plăci! Nici pe dreapta, curat. Curat-murdar cu secretul vostru doftoricesc.

Și se duce la birou după ce asistenta certăreață îmi luă tensiunea.

Luați ceva medicamente?

Nu.

De obicei aveți așa scăzută tensiunea?

Da. (Mint. Nu mai știu ce vorbesc. Ecagheul ăla criminal ce mi-a dat toate planurile peste cap…)

Cine știe, poate din cauza căldurii…

Da, s-ar putea.

V-am scris… O jumătate de tabletă dimineața, cealaltă seara. Pentru… Nu luați o tabletă întreagă că vă scade și mai mult tensiunea.

Aha. Am înțeles.

Mai scrie ceva, mai semnează, mai parafează, mai parafrazează. Aș vrea eu… Așa că, dacă tot sunt la cardio, îmi iau inima-n dinți și-ntreb, că vorba aia, eu plătesc. După o oră de perpelit pe jarul infarctului, probabil miocardic:

Doamna doctor, aici pe ecagheu scrie posibil infarct. Ce înseamnă de fapt asta?

Și ea zîmbind:

A, nimic. Așa ies toate formularele. Nu e nici un infarct. Nu e cazul dumneavoastră.

SERIOS??? Și am stat – am stat pă truda! – o oră revizuindu-mi zece ani anteriori din viață, păcatele copilăriei, nebuniile adolescenței, serile lungi de iarnă petrecute la gura sobei, armata cu două ierni, moartea aparentă a bunicii dinspre tată și răpirea miresei celui mai bun prieten din copilărie dintr-o eroare? Mi se urcă tensiunea, pot lua pastila aia întreagă!

Acum zece minute eram muribund. Acum sunt Șvarți cu mitraliera la șold și cu iataganu scăpărînd în ultimele raze ale amurgului. Răzbunare!!!

Vine soția, luăm o înghețata la prima cofetărie și-i povestesc pățania. Se face verde.

Mergem la Timișoara.

Nu mă duc niciunde. Dac-a zis că nu e, nu e! Și gata.

Dar dacă e?

Nu eeee! A zis că nu e, nu e. Nu mă duc niciunde.

Doamna doctor, eliminați-vă eroarea aia din magăoiaia dă ecaghe! Că poate face cineva un infarct citind ce scrie acolo! Nu de alta, dar o să-l aveți pe conștiință…

Ce ți-e și cu doctorii ăștia… Să mori de gît cu sperietoarea, nu alta! Michi, du-te dracului!