Broken heart


Broken heart sau pe limba noastră inimă albastră, inimă deznădăjduită pe limba Bibliei. În limbajul popular autohton această expresie dispare, fiind înlocuită cu una agresivă pe care prefer să n-o menționez. Dar, indiferent cum ne exprimăm, dacă bravăm sau nu, inima este cea care suferă. Emoțiile o fac să plîngă, să se tînguie.

Atunci unii devin creativi, alții violenți sau pasivi și cîteodată suicidali.

Motive se găsesc. În primul rînd viața e nedreaptă. Nimeni nu ne-a garantat că nu e așa. Mitul progresului continuu ne virusează de obicei memoria. Inclusiv pe cea colectivă. Și atunci ce e de făcut?

Dacă depresia așteaptă rînjind după colț să ne acapareze nu putem să o apucăm într-acolo. Mai ales dacă e iernă, plouă, totul e cenușiu și ne-a murit pisica.

Viața ca o praștie (2): vara la țară.


sursa:http://en.wikipedia.org/wiki/Clip_%28ammunition%29

Balta era un șanț un pic mai mare, dar nu prea dînc, ce se umplea cu apă de ploaie și cu orice lichide aruncate de țăranii de la periferie. Fiecare casă avea cel puțin una. Era totdeauna murdară, dar pentru rațele și gîștele localnice era raiul pe pămînt. Pentru mine, copilul de la oraș era un spectacol fără sfîrșit, mai ales vara. Rățuște numai puf, gîscuțe însoțite de un tată sîsîitor ce întindea capul să te apuce de haină, rățoi ce se urmăreau frenetic și înotau pe sub apă, toate astea presărau culoare. Puteai vedea cum apa era împinsă de vînt pe sub tuburile de ciment din fața fiecărui porți. Urmăream rațele care treceau prin ele, uneori terorizîndu-le cu haz.

Era o viață lentă în care ceasul nu prea conta, nimeni nu era preocupat de temperatura maximă sau minimă a zilei și nimănui nu-i păsa dacă a doua zi va ploua sau va fi vreme însorită. Cloșca cu pui trecea agale tîrîndu-și sfoara legată de picior ca să fie mai ușor de prins. În cel mai rău caz sfîrșea sub o împletitură de nuiele sau sub o căsuță din șipci ce permitea doar puilor să intre și să iasă după bunul lor plac. Adesea-i prindeam și ne lipeam obrazul de puful moale. Alții mai mari erau chinuiți de copii mai îndrăzneți: indiferent cît s-au chinuit, nimeni nu a reușit să le introducă în funduleț pietricica.

Mîțele ne suportau adulațiile și adesea bieții motănei sfîrșeau epuizați de manevrele circarilor de copii. Tumbe, șoricei de hîrtie trași pe sfoară sau aruncarea mîțelor pe acoperiș erau frecvente, dar la vremea respectivă nu constituia cruzime la adresa animalelor. Bunicii, unchii și mătușile ne sorbeau din ochi, doar mîțele protestau zgîriîndu-ne cînd ne era mai mare dragul. Abia atunci învățam să le respectăm.

Cîinii nu constituiau o atracție prea mare, nici un pericol, fiecare casă avînd cel puțin unul, mai mult sau mai puțin liber. Baci Gomboș, oierul, avea unul mic și tare murdar ce mergea în fiecare zi împreună cu oile. La gît îi atîrna o șipcă de vreo douăzeci de centimetri ce-l împiedica să sară gardul și să trăiască mai aventuros. În cele din urmă, pornit spre aventura vieții sale a sfîrșit spînzurat de gardul vecinului. Nimeni n-a fost tras la răspundere. La marginea satului mereu găseam leșuri de animale umflate de căldură, bîntuite de muște și pline de cucoți (viermi). Doar duhoare lor cadaverică ne ținea deoparte, altfel cine știe ce mai inventam…

Noi copii aveam o zicală cu care ne însușeam tot ce ne pica la-ndemînă. Ziceam ,,Ce-am găsit să fie-a-meu?,, Și dacă nimeni nu zicea nu, ne însușeam ce găseam. Într-o zi am găsit o praștie. Dar ce praștie! Părea pogorîtă din lumea ideală a lui Platon. Nici prea subțire, nici prea groasă, nici prea lungă, nici prea scurtă. Numai bună de ținut în mînă. Era ca picată de sus. Gume de latex, piele moale, ușor de țintit.

Pietre pe toate drumurile. Stîlpii de curent deveniseră ținta preferată. Lemnul suna ciudat, depinde cît de sus nimeream stîlpul. Cîinii chelălăiau, mîțele miorlăiau sub teroarea praștiei. Găinile, dar mai ales cocoșul executa niște sărituri ciudate de parcă era mînat de draci. Era doar praștia mea. Precizia se putea vedea doar la turturele. Stăteau sus pe firele de curent și erau mici. În plus nu reacționau în nici un fel. Doar cădeau la pămînt cu capul zdrobit. N-avea haz, dar mergea pentru palmares. Azi una, mîine alta, poimîine două-trei. Devenise o rutină. De unde veneau atîtea?

Mersul la „holdă” era un adevărat ritual: ne pregăteam cu o zi înainte. Șoncă, ouă fierte (chiar de rață), pîine, sarea, paradăicile, ardeii, cuțitul, apa din cîrceagul răcoros, sapele și gata. A doua zi venea bunicu să ne ia cu căruța colectivului. Eu stăteam la umbră. Ei dădeau cu sapa. La amiaz mîncam, apoi după a altă repriză de sapă, plecam. Ne întorceam de obicei pe dig, cu toate că era interzis. În ziua aia apa Murășului mi s-a părut la fel de albastră ca cea din lacurile Comorii din lacul de argint. Lipseau numai indienii. Și Old Shaterhand.

Ziua mai desfăceam mazăre. Spre toamnă fasolea. Apoi ne făceam lămpașe din ludăi: aveau ochi, gură fioroasă și nas. Concuram cu adevăratele lămpi cu petrol ce încă se foloseau mai ales prin grajd sau cum se spunea prin partea locului, prin iștalău. Apoi, dacă nu mucegăiau le dădeam la porci.

Seara mîncam te miri ce: tocană de pui, sarmale, lapte acru, slănină, întorsuri (langoș), dar niciodată salam, griș sau orez cu lapte. La bunici nu era nici cacao, dar era halva, bomboane și țucur la săcuiete, primit de la colectiv pe zilele muncă.

Și-n tot universul acesta predictibil, static și lipsit de imaginație trecea cîte un meteorit ce ne dădea viața peste cap. Toată viața. Ba chiar și viețile celor ce nu participau direct pentru ei erau martori indirecți ai mirărilor noastre existențiale.

De exemplu, în balta din stînga casei bunicilor am găsit o lamelă de metal. Cam ruginită. De unde știam că e o lamelă? Simplu: pentru că în ea stăteau (încă) trei cartușe de pușcă. Unii dintre noi habar n-aveau ce era. Dar eu am știut. Curînd aveau să o afle și alții. Trecerea de la pietre la cartușe și de la praștie la pușcă avea să-m

Dintre sute de catarge…


Ce s-a schimbat oare din 16 iunie 2014 pînă azi?

Viața e scurtă. Uneori prea scurtă. Unii ar spune că greșesc. Adică viața e lungă, ba chiar fără sfîrșit. Scurtă sau lungă, fiecare vrea s-o trăiască așa cum vrea. Suntem egoiști sau foarte egoiști. Treaba lor veți spune, dar baiul e că există unii ce le spun altora cum să-și trăiască viața. Nu-i totuși mare bai.

Nu-i bai pentru că există și din aceia care vor să-ți trăiești viața exact așa cum vor ei. Ei sunt cei mai importanți, cei mai impozanți și bineînțeles cei mai siguri de ei. Doar ei (cîteodată ele) și Dumnezeu mai spun ceva inteligibil. Ceilalți sunt niște gunoaie. Pleavă.

De unde vine ideea asta? Simplu. Din mintea lor și din faptul că citesc Scripturile. Dar cam așa cum face toată lumea. Cum de ei au devenit așa-zișii lideri de opinie? Simplu. Sunt cei mai vocali. Cei mai aprinși. Cei mai Torquemada. Cei mai Arsenie Boca. Cei mai Paul Negruț sau cei mai Iosif Țon.

În lumea baptistă mi se pare o contradicție în termeni să fi pocăit conform accepțiunii tradiționale, adică să taci din gură, să-ți vezi de treaba ta, să suferi, să nu te răzbuni, să-l lași pe Domnul să facă și să dreagă, dar în același timp să te zbați să dovedești că stilul tău de viață spirituală și de interpretare a Scripturii este unicul acceptat de divinitate.

Poezia lui Eminescu mi se pare foarte potrivită pentru spațiul românesc evanghelic. Și nu numai.

Dintre sute de catarge
Care lasă malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?

Dintre pasări călătoare
Ce străbat pământurile,
Câte-o să le-nece oare
Valurile, vânturile?

De-i goni fie norocul,
Fie idealurile,
Te urmează în tot locul
Vânturile, valurile.

Nențeles rămâne gândul
Ce-ți străbate cânturile,
Zboară vecinic, îngânându-l,
Valurile, vânturile.

Dacă-ar fi să parafrazez conținutul ei în cîteva cuvinte adresate spațiului românesc mai c-aș regreta. Oricum, spațiul nostru e aglomerat de indivizi plini de sine, de bani și de relații. Nu mai e un spațiu deschis, ci unul strîmt, infestat de periplu unor ego-iști de marcă.

Să le cântăm de jale prea(puţin)fericiţilor căsătoriţi …


dyo

Circulă de ieri, pe mail, o referinţă către un articol de pe gândul.info care ne pune faţă în faţă cu următoarea veste îngrijorătoare: Cuplurile necăsătorite sunt mai fericite decât cele care şi-au oficializat relaţia. Articolul este scurt şi la obiect: un studiu efectuat de o echipă de cercetători britanici (?) de la Universitatea Cornell (care este americană, traducătorilor de la Gândul!) pe un eşantion de 2.737 de persoane, dintre care 896 căsătorite, pe durata a şase ani, a scos în evidenţă “că partenerii necăsătoriţi care locuiesc împreună sunt mai fericiţi şi au o stimă de sine mai ridicată decât cei care împart acelaşi acoperiş, dar sunt căsătoriţi”.

Un simplu google ne confirmă că rezultatul acestei cercetări, de dată foarte recentă, s-a răspândit destul de repede pe internet; mai greu este, se pare, de găsit studiul în sine. El se înscrie într-o serie de insinuări tot mai accentuate cu privire la…

Vezi articolul original 459 de cuvinte mai mult