Vremuri și prețuri…


Prin 1985 m-am întîlnit pe stradă cu un tip ce ieșise la pensie din aceiași intreprindere în care lucram și eu. Imediat după salut m-a întrebat direct, cu o curiozitate sinceră, naturală: Cum mai merge producția, cum mai merge Strungul? M-am abținut cu greu să-i răspund: Merge și fără tine! El era un comunist proaspăt lipsit de obiectul muncii și importanței de-o viață, eu lucram acolo că n-aveam ceva mai bun de făcut. Fiecare prețuiam altceva.

El era dedicat partidului, meseriei. Eu eram dedicat vieții cu tenis, muzică, țoale străine, cărți bune. Meseria era pe planul doi. Nu l-am înțeles. Probabil că nici el nu m-ar fi înțeles pe mine. Făceam parte din două lumi diferite. Prețuiam lucrurile diferit.

Nici eu nu sunt înțeles de copiii mei. Facem parte din două lumi foarte diferite. Eu din cea comunistă, ei din cea post-comunistă. Și asta am înțeles-o mult mai bine acum cînd sunt la jumătatea cărții Vremuri second-hand de Svetlana Aleksievici.

Dar mă bîntuie cîteva întrebări. Ce este mai tragic oare, schizofrenia schimbărilor ratate sau schizofrenia instituțiilor ce își ratează menirea. Instituții ale statului care pendulează între ascultarea orbească de șefi și legi desuete sau slujirea cetățeanului, adică în ultimă instanță slujirea statului ce este compus din cetățeni?

De ce după 30 de ani de la aruncarea la gunoi a comunismului viața unui om valorează la fel de mult ca în comunism, adică nimic? Cică Lenin ar fi spus: Omul, cel mai de preț capital. Chiar? Cînd? În somn? Avea un coșmar?

Prețul omului în România? Întrebați Poliția română!

Matrix Ghioroc: polițiști falși


Există pe lumea asta tot felul de chestii false. De la bijuterii, valută, adidași, aer și prieteni, pînă la aselenizarea falsă, mărturii false, timbre false și documente false de tot felul. Ba în ultimul timp au apărut și știrile false. În schimb eu azi dimineață m-am confruntat cu doi polițiști falși. Oare de ce ăștia vin în perechi? O fi adevărată zicala că unul știe sa citească și celălalt să scrie.
 
Cu ceva timp în urmă era nasol dacă întîlneai polițiști falși noaptea pe drum și credeai că-s adevărați: a pățit-o un șofer român de tir în Ucraina. S-a dus cu polițistul adevărat din România să reclame înapoi în Ucraina să reclame că niște falși polițiști îl dirijaseră spre un depozit fals unde și-a descărcat marfa ca să ajungă la concluzia că tot polițistul fals era cel ce îi asculta reclamația. V-ați prins, nu?
 
Ei, azi noapte, spre dimineață am dat și eu peste niște falși polițiști. Nu, eu nu eram cu tirul. Nu am așa ceva. Eu eram cu patul. Și cu somnul. mai precis lipsa lui. Și în acest timp, exact în acest timp, unii erau cu deranjarea liniștii publice. Adică cu muzică modernă, ce eu o auzeam prin termopanul închis la mine acasă, la o distanță de circa 800 de metri de la sursă.
 
Era ora 1.30 plus, minus cîteva minute. Dormeam și m-am trezit. N-am crezut ca vor da polițiști falși peste mine. Păi? Păi uite cum:
 
M-am sculat am căutat telefonul. L-am butonat. Cum era pus invers în protecția anti-șoc și l-am agresat cu degetele personale, văd pe ecran tot felul de litere colorate în stilul instrucțiunilor la programele de calculator. Parc-am intrat în Matrix, nu alta. Cine știe, poate am intrat ca altfel nu se explică ce a urmat.
 
Indiferent ce am făcut, pe ce buton am apăsat, instrucțiunile alea erau tot acolo. Roșii și verzi, dacă-mi aduc bine aminte și nu mi-a jucat Neo o festă. Am încercat să le șterg, să le fac cumva sa dispară apăsînd pe un buton sau altul. Aș! Nu le deranjau degetele mele, nici faptul că am scos telefonul din carcasă. Pînă la urmă am scos bateria și a murit. A fost necesar să-l ucid, cum s-ar zice. era deja a doua chestie ciudată în noaptea asta, imediat după miezul nopții.
 
Am reintrodus bateria, am repornit telefonul și am ieșit afară formînd 112. Ecranul îmi spunea că este apel de urgență, 112 roșu. Pînă și telefonul presimțise ceva…
 
O voce feminină mă întrebă canonic ce urgență am. și m-a dat la poliție. Care poliție mă întrebă ce urgență am. Cărei poliții i-am cerut scuze pentru orele înaintate si i-am explicat că din senin (nu erau nori pe cer, nici în dormitor…) am fost deranjat de muzica cu volum mare, probabil de la baltă. Poliția mi-a spus ca va trimite o patrulă să investigheze. Și mă culc cu sentimentul omului cu datoria împlinită. Mai ales că la scurt timp muzica a încetat din senin. Se făcuse dreptate. Mi se…
 
Cînd să adorm, sună telefonul. Oarece agent șef voia să mă vadă, sa îmi vadă buletinul, etc. Și să constate. Iaca mă abiez, ma dotez cu telefon și CI, ies în fața porții și aștept mana cerească, politiști români în exercițiul funcțiunii.
 
Și reciproca cred că este adevărată: negustorii cinstiți sunt hoți falși. Zic falși pentru că dacă-i prinzi sunt adevărați. Există așa ceva. Le fac semn cu lanterna telefonului să mă găsească. Vine una bucată autospecială dacia logan vechi, se da jos una bucata polițist agent șef Cutărescu nu-știu-cum, aprinde lampa de ambient albă să ne vedem, se mai dă jos o altă bucată polițist îmbrăcat mai închis la culoare plus mustață (pariez că era falsă!), fără să se prezinte.
 
Și mă întreabă de ce i-am deranjat. Păi s-a rezolvat. Bănuiam că fuseseră la sursa zgomotului și că l-au rezolvat pe călcătorul de lege noctambul. Ei, nu. Nu așa se face. Nu așa se rezolvă.
 
Prima dată, unde-i sursa zgomotului? Stiu că dacă ei constată că nu se aude nimic, că am sunat la 112 și i-am pus pe drumuri degeaba, risc să fiu amendat? Care-i urgență? Păi cum care? Aia cu trezitul la ore primare. Dar, ei nu sunt dotați cu aparate ce pot constata cît de mare e zgomotul. dar ei nu pot să… Si dacă constată, și dau amendă, dacă e unul bogat îl doare undeva, achită jumătate și continuă cu zgomotul. și dacă un vecin are o petrecere el nu zice nimic o noapte, că na, asta e. Și ei sunt la urgențe noaptea pe trei comune, acum zgomotul ce urgență mai e? Că nu se aude nimic.
 
Păi stai să-ți spun eu că ar fi normal dacă cineva face o petrecere să anunț€ vecinii ca ei să știe la ce să se aștepte. Ca doar hoțul fură fără să anuțe. Polițistul șef: da, da asta numai în țările civilizate. EU: Păi noi cît să mai așteptăm? La noi nu se poate?
 
Polițistul șef: Dar nimeni nu a sunat la 112 în afară de dumneavoastră. Nimeni n-a fost deranjat. Să fac o reclamație la primărie că balta ține de ei Că la Arad cînd e pe ștrand, nimeni nu zice nimic.
 
Și iar eu: si ce o să facă primăria, o să le dea amendă? Nu dumneavoastră sunteți cu liniștea publică? Cred oricum ca n-au avut aprobare de la primărie că s-ar fi auzit tot timpul de cu seara. N-a fost o petrecere, că înțeleg și eu asta, a fost un abuz a unuia pus pe decibeli mari. 3000 de oameni nu trebuie să doarmă din cauza asta? Eu am fost deranjat și n-am mai sunat la 112 din 2013. Nu sunt maniac. Nu m-am pornit să sun că n-am ce face.
 
Polițistul șef, după circa 20 de minute de discuții în care eu eram prezumtivul infractor ce abuzez de poliția română în toiul exercițiului funcțiunii: Avea unul o discoteca, dar a închis-o. Au dat și ăia din Sîmbăteni telefoane că e muzica tare că bătea vîntul înspre ei într-o noapte… Și la noapte e noaptea digeilor, ce-o să fac? O să dau iar telefon? Colegul lui poate mă va amenda…
 
Apoi se urcă-n autospecială și dispare spre investigație în direcția opusă, după ce-mi pasează prin geamul deschis al portierei CI-ul de plastic. Cu saluturile de rigoare…
 
Deci să recapitulăm: nu se poate constata nimic, nu se poate face nimic, eu sunt de vină că nu am probe, că i-am deranjat, ei nu au aparate, să facă primăria ceva, de ce nu-mi văd de treaba (adică somn) ca ceilalți vecini, de ce am pretenția că suntem o țară civilizată, de cred că ei sunt acolo/aici ca să impună legea, care lege, care țară, să nu se mai întîmple că o să fiu amendat. Că totul este inutil. Ei sunt inutili, banii pe care-i dăm noi pentru stat, pentru apărarea liniștei. A civilizației. care civilizație, a lor? A noastră? Ce fel de civilizație?
 
Totuși eu bănuiesc că au fost niște polițiști falși, cu o masină falsă, în uniforme false, cu un discurs fals, la un apel adevărat, din cauza unei încălcări adevărate a unei legi… false?
 
Matrix sau stat de drept? Am mai stat treaz încă două ore. Degeaba: urmează noaptea digeilor. Nu vine vreo furtună?
PS Acesta este efectul tezelor de doctorat plagiate ale ștabilor de la școala de poliție.

Numărătoarea…


Am eu o teorie. Evident nu-i perfectă. Ba-i total subiectivă. Răutatea de pe lume. Nu știu dacă-i răutatea de clasa sau de rasă. Adică-s mînat de ura de clasă sau de rasă. Dar cel puțin o am.

Am moștenit o numărătoare. Pe la șapte ani. De la soră-mea. Clasică. Cu bile de lemn. Roșii. Destul de mare să nu-ncapă-n ghiozdan. Că pe atunci îi spunea ghiozdan. Nu mai țin minte dacă se încadra în peisaj înainte sau după bețișoarele legate în zeci și sute… Dar era de neconceput să pleci de acasă sau de la școală fără numărătoare.

Într-o după-masă, după terminarea orelor mergeam spre casă, Cu doi colegi. Unu Relu, de pe același rînd, din fața mea, alrul-l uitai. Nu mergeam pe drumul obișnuit. Probabil ca să merg cu ei…

Pe la liceul economic, pe atunci școală profesională T.A.P.L., Relu-mi zice, că mă agitam cu numărătoare cînd în dreapta, cînd în stînga fiind în culmea fericirii (habar n-am de ce…):

– Mă, unde ți-i ghiozdanul? Aveam un ghiozdan de carton presat. Verde. Ieftin. Mi-era rușine cu el. Eu și doi frați ce păreau ai nimănui mai aveam așa ceva-n școală. Panicat, în același moment am făcut stînga-mprejur și-am fugit la școală.

Exista o intrare prin spate la Ghiba Birta. Am urcat treptele-n fugă, am deschis ușa clasei. Ce să vezi? Aer de nerespirat. În băncile noastre se înghesuiau ditamai oamenii mari. Ba unii erau în uniformă de armată. Cine știe, poate să fi fost și milițieni acolo… N-a contat. M-am dus direct la banca mea, m-am aplecat și-am scos ghiozdanul din pupitru. Am ieșit cum am intrat, nimeni n-a zis nici pîs. Ce bine că nu era nimeni la catedră!

Ei n-aveau ghiozdane. Nu păreau să aibă cărți sau caiete.

Nu mai țin minte, da nici nu-i important, dacă și cînd i-am ajuns din urmă pe colegi. Ghiozdanul era-n mîinile mele. Aveam cărțile și caietele. În clasă nu mai rămăsese nimic. Oare?

În clasă rămăseseră elevii de la seral. Ăia mari, mai mari decît cei din clasa a opta care aveau cursuri dimineața. Și a căror desene le admiram pe pupitre… Erau oameni maturi. Erau neobișnuiți. Respingători. Cel puțin pentru mine. Prejudecăți. De copil de clasa-ntîia…

Mai tîrziu, pe la liceu, am făcut cunoștiință cu oamenii de bază ai industriei locale. Foști ofițeri din armata română. Nu mai corespunseseră și fuseseră transformați în cadre tehnice. De asta avea nevoie Partidul. Se număraseră printre seraliștii fără ghiozdane.

Dar să n-atentăm la reputația lor sau a școlii. A școlii românești din anii 60. Cine știe, seraliști fără ghizdane n-o fi fost așa de grav. Nici fără cărți. Nici fără caiete. Important era că erau acolo. Că făceau școală. Fără doar și poate!

La banchetul de 45 de ani de la terminarea liceului de acum o lună și ceva, unul dintre foștii mei colegi, ce încă mai lucrează în învățămîntul superior, se plîngea de slaba calitate a elevilor de liceu. A fost aprobat unanim. Ce școală se făcea pe vremea noastră! Ce școală?

O școală ideologică. Atît. Și noi credeam că-i extraordinară.

Și azi se face la fel. De exemplu școala de poliție. Mai precis academia. Cu doctorate plagiate. Cu MULTE doctorate plagiate. Adică cu hoți între polițiști. Adică cu decani a căror teze de doctorat nu se mai găsesc.

Probabil că s-au evaporat asemenea ghiozdanelor, cărților și caietelor seraliștilor de partid ai anilor 60. Pe cînd partidul își dăduse seama că nu poți conduce o țară fără oameni școliți. Doar că deși în bănci, oamenii ce se școleau mimau procesul. Ei ne-au condus mai departe. Și a ieșit în anii 80 ce a ieșit. O răsturnare din cauza valorilor impuse de o clasă. De o dictatură a proletariatului eșuată.

Ce ne așteptăm de la partidul ce conduce România? Ce așteptăm de la poliția coruptă a României? Dacă cei ce-i învață pe polițiști sunt hoți, ce concluzii pot să tragă cursanții?

Noi va trebui să adaptăm la secolul XXI zicala aia cu nu fă ce face popa, fă ce zice popa. Adică nu fă ce face polițistul, fă ce zice el? Sau nu fă ce face proful polițiștilor, fă ce zice el? Păi eu garantez că profu ăla habar n-are ce zice! Nu de alta, dar dacă teza de doctorat a fost plagiată, cursurile cum ar putea fi? Plagiate, dar de unde?

Hei, domnu polițist, mai este timp să te întorci din drum. Vezi că ți-ai uitat numărătoarea. Sau ghiozdanul? Vorba aia: unde?

Eu m-am întors ușor din drum după numărătoare. Tu?

Toți suntem niște curve


Cu drezina

Illustration by Sorit. outlookindia.com

Nu pentru că am vrea. Ci pentru că n-avem de ales. Pentru că asta e norma existenței noastre socio-economice.

Sacrificăm prietenii, trădăm vocații, mutilăm principii, sfâșiem suflete, comitem samavolnicii, profanăm orice-i sfânt. Pentru bani.

Ori de câte ori se vorbește despre valoarea unui om, cel mai adesea aceasta este măsurată în bani: unde lucrează, cât câștigă, ce casă are, câte mașini, ce a „realizat”, ce funcție deține. Toate acestea fiind convertibile în valori pecuniare certe, cuantificabile.

La fel e și la nivel de relații interstatale. Interesele economice dictează o sumedenie de decizii. Noi suntem mai corecți nu pentru că am fi ajuns la concluzia că e bine să fii cinstit cu semenii, că e sănătos pentru societatea în care trăim cu toții, în care e foarte posibil să trăiască și copiii noștri. Noi suntem mai corecți cât de cât pentru că altfel ne taie europenii fondurile.

Vezi articolul original 881 de cuvinte mai mult

Duminică dimineața


 
Printre lucrurile ciudate pe care le-am făcut de-a lungul timpului a fost și o oră de curs cu doi studenți. Dacă ar fi fost doar unu, l-aș fi trimis acas. Și printre lucrurile astea ciudate (impropriu spus lucruri, că de fapt nu sunt lucruri…) a fost și să predic într-o casă de rugăciune în care am putut să număr pe degete credincioșii prezenți. Nu același lucru am putut face cu cei absenți…
 
Așa că mă înființez într-o încăpere aproape goală, împopoțonată cu fel de fel de briz-brizuri, bănci, amvon, baptistier, candelabre rătăcite parcă dintr-o altă lume (nu una mai bună…) și cîteva persoane pe care, evident, nu le cunosc. Dar îmi iau în serios rolul de proroc. Pe cît se poate…
 
Am plecat spre locul cu pricina cu o oră mai devreme. Din alte motive. Agale. Computerul de bord indica un consum incredibil de mic. Animale sălbatice îmi traversau drumul, gata-gata să facă cunoștință cu roțile motoare. În viața mea n-am fost atît de depășit. Eu n-am depășit pe nimeni. Nu era cazul.
 
Am ajuns în proximitatea destinației mele spiritualizate și am mai tîndălit vreo zece minute într-o parcare pustie. Apoi am rătăcit pe ulițele pustii, dar asfaltate. Răcoare, fețe necunoscute, liniște. Ca duminica dimineața. În cele din urmă, poposind alte cîteva minute dincolo de limita geografică a destinației mele, m-am întors. Era deja ora de începere.
 
Am parcat în fața unei case ce se alinia cu drumul principal. Poarta era deschisă, ușa era deschisă și dinlăuntru răzbăteau vocile tînguitoare ale enoriașilor. Un cîntec de înmormîntare? Nu. O cîntare mai jalnică decît una de înmormîntare. Probabil că anunța decesul unei spiritualități demult apuse. Apocalipsa putea începe!
 
Erau în expectativă. În curte se întrezărea toaleta parcă prea modernă în comparație cu realitatea evidentă. Iluzii. În dreptul pisoarului apa ar fi trecut de înălțimea talpei pantofilor mei de protocol. Noroc că în dimineața asta nu i-am găsit și am încălțat o pereche de pantofi de lucru cu talpă de trei ori mai groasă. Predestinare?
 
În fața adunării se oprește o mașina neagră din care coboară o familie tipică. Un el, o ea, un copil de vreo șase ani. Întîrziaseră ca mine. Doar că eu mi-am premeditat întîrzierea. Intrăm după ce dăm mîna într-o anticameră.
 
Culori patinate, așezare tipică, audiența postată strategic de la jumătatea sălii spre ieșire. Ca la ședințele de partid. Sau poate puneau în practică versetul cu locurile cele mai importante la nunți. Cine știe? Erau smeriți.
 
Fratele de la amvon citește un text. Lung. N-am înregistrat de unde. În fața mea un tînăr are Biblia deschisă la alt text. În dreapta vreo 5-6 surori. Cu tot cu mine eram șapte frați. Tot mai bine decît doi studenți. Dar ce să spui unor oameni pe care nu-i cunoști, nu știi cu ce se frămîntă, habar n-ai care sunt temerile sau problemele lor reale?
 
Din rugăciunile exprimate se pare că se deplînge plecarea unora ce fuseseră prezenți cîndva, bolile altora, munca în străinătate și absența pastorului călătorit alt-undeva cu familia. Sunt menționat și eu, bănuiesc cu indicativul Musafirul…
 
Dar eu nu eram musafir. Venisem cu un job. Cu o zi mai devreme mă chinuisem să găsesc un text. Să încropesc o predică. O predicuță… Nimic.
 
Răsfoisem texte cunoscute, vechi notițe. Pustiu. Nimeni și nimic nu-mi spunea tot nimic. Eu nu reușeam să cuplez cu divinitatea. Ea se încăpățîna să tacă. Eram pe alte lungimi de undă.
 
Rugăciunile odată mîntuite, sunt abordat. Cu bănuiala că aș fi trimis să le spun ceva. Cu întrebarea dacă mai rămîn și după-masă. Și dacă dictez și cîntările. Dacă eu le-aș fi dictat cred că aș fi fost acuzat – probabil pe bună dreptate – că am introdus ceardașul în biserică! Mi se desemnează un dictator – de cîntări.
 
Ajungem la amvon, cîntăm ceva cu intonații mortuale despre cît de mult te iubește Isus într-o încăpere 90% goală. Două muște descriu incredibile acrobații, mult mai atractive decît asasinarea fără anestezie a acestui marș din vremea Reformei. Supraviețuim.
 
Mă rog să supraviețuim experienței din ziua de azi, din acest loc, din acest sat, din această adunare, biserică, ce-o fi sau mai bine-zis, ce și-o fi închipuind unii că o fi. A fi sau a nu fi? Hamlet autohton. Mă închipui ținînd în mînă craniul cu pricina… Piei Satană!
 
Fratele dictator îmi spune că lăsăm programul mai lung și invită la contribuții, evident, emoționat. Gîndesc: să facem abstracție de origini, că n-am ales unde să ne naștem și cine să fim. Așa că urmează două cîntări în stil manelist. Tînguitoare. La sentiment. Dar sincere. Și din caiet. Un frate citește un psalm. O soră spune o poezie. Eu citesc textul. Judecători. L-am ales pe Ghedeon.
 
Mă deconspir un pic spunîndu-le cine sunt, de unde-l cunosc pe pastor și alte baliverne autentice. După o altă cîntare leșinată în care le țin isonul, deschid subiectul ca un profesionist ce sunt. Fratele dictator coborîse deja de la amvon plasîndu-se pe laterală, în corul cîndva existent.
 
Cum Dumnezeu vorbește de sus și nu prea reușeste în Vechiul testament să capteze atenția decît prin minuni care-mi sunt imposibile, fac ceva la mintea cocoșului: imediat după introducere cobor de pe muntele sfînt la nivelul audienței. Și le explic de ce fac asta: doar privindu-i în ochi de la același nivel pot să le captez atenția. Minunile pe altă dată!
 
Esența celor două zeci de minute în pas alergător: Dumnezeu stă de vorbă cu Ghedeon la nivelul său. Cu toate că el se plînge că este cel mai mic, cel mai sărac. Aș zice eu cel mai fricos și cel mai pesimist. Poate chiar necredincios. Deși crede că are vedenii.
 
Îngerul ce crease universul stă vreo două ore și-l așteaptă pe Ghedeon să-i facă papa. Dar nu o mănîncă. O arde. Nici Ghedeon nu moare. Ghedeon stă de vorbă cu Dumnezeu cam cum a stat de vorbă și Moise. Direct. Fără prorocul menționat înainte de întîmplare. Ciudat de ciudat!
 
Și îngerul îi dă o misiune, lui celui mai neimportant. Început timid cu demolarea idolilor. Apoi trîmbițarea. Adunarea. Îndoiala. Și războiul. Succes.
 
Morala? Nu contează că ți-e frică. Că ești cel mai mic, cel mai sărac. Cel mai neimportant. Dumnezeu alege lucrurile slabe pentru a-și demonstra superioritatea și a-și atinge scopul.
 
Priviri interesate. Ochi ce sclipesc. Body-language pozitiv. Zîmbete. Mă rog pentru continuarea efectului. Dau mîna cu toți și toate. Îmi iau rămas-bun. Sunt întrebat la ce biserică merg. Una necunoscută parcă… pentru zonă, pentru mediu, pentru stil. Mă opresc la primul abece și cumpăr o pîine încă caldă coaptă pe vatră. Mușc cu poftă. Duminică dimineața.

Buturuga diasporei


Cineva a postat pe Facebook că ministrul educației din Israel îi consideră morți pe evreii din Statele Unite. Probabil că aceștia nu prea mai sunt interesați să sprijine statul Israel, că altfel de ce un evreu le-ar spune altor evrei din cea mai bogată țara din lume că pe statistica lui au decedat. Acești evrei din diaspora nu contează, așa că nu există.
 
O optică oarecum asemănătoare o vedem și la noi. Guvernul celor două partide ce compun majoritatea parlamentară, PSD și ALDE îi consideră morți pe românii din diaspora. Morții ăștia trimit miliarde de euro în țara. Doar că este imposibil să fie dresați asemenea asistaților din patrie. Guvernul PSD-ALDE nu le poate da nimic românilor din diaspora, așa că nu au cu ce să fie prinși.
 
Cea mai recentă propunere de lege PSD ce stipula că copiii vor contribui financiar la întreținerea părinților, bunicilor și străbunicilor a căzut. Dubla contribuție a căzut și ea de mult timp. Din punct de vedere politic rămîne o singură posibilitate în lipsa celei religioase sau culturale. România nu este Turcia. Deci, rămîne doar măsluirea votului.
 
Punerea ei în practică este echivalentă cu declarația ministrului israelit al învățămîntului. Sau altfel spus, în locul invectivelor proferate în parlament, la mitinguri sau cu ocazia distracțiilor speciale, diasporei i se spune: Nu ne mai p…m, nici nu ne mai c…m pe voi, c……r, spălătoarelor de c….i occidentale, ci vă anihilăm. Pentru că ce altceva înseamnă măsluirea voturilor?
 
În urmă cu o droaie de ani Turcescu avea o emisiune la radio în care puteai intra în direct. Subiectul era alarmist ca întotdeauna. Că altfel de emisiuni nu prea știu să facă pompierii autohtoni. Se lansase un subiect efervescent: la cît credeți că va ajunge populația României peste două zeci de ani sau ceva asemănător. Mare șoc național că scade sub 20 de milioane, propagat de mai știu eu ce sursă. Evident că mi-a închis microfonul cînd am optat pentru vreo 16 milioane. Eram prea anti-naționalist. Eram prea pesimist. Eram prea ne-român.
 
Și ce văd azi: specialiștii spun că tindem spre 15 milioane pînă în 2050. Ca să vezi… Deci la 15 milioane, probabil că drept de vot vor avea circa 12-13 milioane. Diaspora de circa 5-6 milioane cam 4-5 milioane de votanți. O buturugă mica sau una mare?
 
Recent diaspora a dovedit ca este o buturugă mare pentru carul alegerilor din România. Dar în viitor, dacă diaspora ar vota cu circa 70% din efectiv ar putea dicta schimbările majore din România? Aha… Foarte interesant!

Nostalgia comunismului autohton (2)


În prima parte (https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2016/10/07/nostalgia-comunismului-autohton-1/) am încercat o succintă analiză a ceea ce a făcut bine sau aproape bine Ceaușescu. În ceea ce urmează voi încerca să analizez succint, fără să fiu exhaustiv, cîteva dintre hibele acestui regim.

Epoca Ceaușescu a început după decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul PMR. Acesta a început trecerea de la stalinism la un comunism autohton, mai independent față de Moscova, mai aproape de român. Sub Dej a început industrializarea, sub Ceaușescu a continuat intensiv, extensiv și păgubos. De exemplu, în materie de industrie a mobilei România avea vreo 20 de combinate de prelucrare a lemnului care făcea PAL. Canada avea doar două. O discuție purtată cu un proaspăt absolvent al facultății silvice în anii 70 m-a informat că pădurile noastre sunt foarte bolnave. Și ce dacă?

În materie de industrie petrolieră nu se știe de ce exploatarea petrolului a început în zona de vest a țării la circa 20 de ani după ce germanii au prospectat zona în anii 40. Dar ungurii au început cu vreo 10 ani înaintea noastră. Tot în această branșă s-a construit termocentrala de șisturi bituminoase, undeva pe vîrf de munte. O idee epocală, nici americanii nu au ajuns la performanța asta… Doar că atunci cînd venea în vizită Ceaușescu termocentrala folosea mii de tone de păcură pentru a produce curent electric. Tehnologia românească nu atingea performanțele necesare pentru ca raportul cheltuieli/producție megawați să fie rentabil. Dar banii s-au cheltuit.

S-au investit sute de milioane de dolari și mărci în industrie: Pitești, Craiova, Brașov produceau autoturisme, respectiv camioane sub licență Renault, Citroen și Man. Doar că după 10 ani se produceau aceleași modele cu mici variații. Ele nu se mai puteau concura modelele din vest și se vindeau la prețuri mai mici. Se fabricau autobuze, microbuze și autospeciale. În afară de armament… Tancuri, amfibii, taburi, tunuri, mitraliere, aruncătoare de mine, elicoptere, pontoane, etc plus muniția aferentă.

În materie de material rulant CFR, cu toate că s-a produs cea mai mare platformă existentă din lume (se închiria în străinătate pe valută) se mai fabricau vagoane supraetajate sub licență RDG (licență veche dinainte de anul 1940).

În materie de mașini-unelte, un domeniu favorizat ideologic pentru că producția de mașini-unelte (strunguri, freze, raboteze, mașini de prelucrare a metalelor în general) s-a investit mult cumpărîndu-se licențe și unele mașini de precizie. Dar unele licențe erau învechite. De exemplu la Aris (Fabrica de strunguri Arad) încă se producea în 1990 strungul DLZ (licență RDG) proiectat în 1939. La fel strungurile revolver DRT.

Apoi s-a redeschis canalul Dunăre-Marea Neagră, un proiect abandonat de regim în anii 50. Ideologic era locul unde opozanții regimului își ispășeau crezul politic dacă nu cumva erau exterminați. Proiectul s-a dovedit o mare inepție tehnică și a fost sistat, vinovații (comuniști) fiind trași la răspundere de regim. Ca să dovedească că poate să facă ce n-a făcut predecesorul său (criticat de Ceaușescu la un congres PCR), Ceaușescu a redeschis șantierul și a realizat canalul cheltuind sume enorme.

Alt proiect inutil a fost construcția Casei Poporului, un fel de catedrală seculară a mîntuirii neamului în chip politic, comunist. Industria a produs pentru această clădire ce n-a produs pentru nimeni unicate de mari dimensiuni pe care le-a plătit poporul.

Înainte de această perioadă, Ceaușescu a făcut o vizită de pomină în China, Kampucia și Coreea de Nord. Revenit acasă a început schimbările: s-a trecut la reduceri. S-au redus dimensiunile paginilor la ziare, reviste, publicații în general. Au dispărut publicații. S-au tăiat banii de la cultură, tv, cinematografie. S-a trecut la indigenizarea produselor de import. S-a raționalizat consumul de benzină, alimente și electricitate. Nu se mai putea cumpăra în rate decît mașina și casa (după care așteptai cîțiva ani să le primești). Dacă erai tînăr căsătorit pînă în 25 sau 30 de ani puteai să-ți iei mobilă în rate.

Programele tv s-au redus la 2 ore în timpul săptămînii, vreo 12 sîmbăta și 17 duminica. Excepție făceau meciurile de fotbal internaționale, olimpiadele, congresele partidului și mitingurile la care vorbea Ceaușescu. Filmele de la tv aveau nume schimbate și erau căsăpite pînă la o oră și zece minute pentru a nu plăti drepturi de autor. Circula o vorbă: Ceaușescu se lupta să unească telejurnalul de seară cu cel de noapte. Și uneori așa se întîmpla dacă vizita vreun obiectiv important, o țară sau primea vizita unui important om de stat.

Nu știu de ce-i apucă nostalgia pe unii. Poate după tinerețe, poate după ieftina mulțumire că ai găsit ceva ce pînă mai ieri se găsea pe toate gardurile sau pur si simplu pentru simplitatea si predictibilitatea vieții de zi cu zi. Și cine știe, poate pentru bucuria de a face o baia fierbinte o data pe săptămînă, pentru cea de a apăsa pe întrerupător și de a vedea că se aprinde lumina sau pentru nostalgia ședințelor de partid instruite de B.O.B. al intreprinderii nu se mai contenea cu critici, autocritici la adresa cutărui tovarăș.

Aplauze tovarăși!

Mîna uscată a României


În Israel lucrurile mergeau cum nu se putea mai bine. Aveau autostrăzi pe care puteai merge două mile în loc de una, pensiile se plăteau ritmic pentru că fiecare pește venea cu rubla-n gură, asistența socială își făcea datoria avînd grijă mai ales de copiii sub doi ani din Betlehem, săracii ajungeau în sînul lui Avraam și chiar dacă bogații mai strecurau cămila printre urechile acului, se făcea dreptate văduvelor ce știau să insiste și jandarmii romani nu gazau pe dai boje, la întîmplare.
Așa că Isus se adresează strict conaționalilor săi ce se înghesuiau în sinagoga cu aer condiționat, program monitorizat și în căutare de lider. În acea sinagogă se afla un om beteag de-o mînă. Putea să fie de amîndouă sau de-un ochi. (Chiar m-am întrebat de ce tocmai de o mînă și oare de care?)
Isus pune o întrebare încuietoare: „Este îngăduit în ziua sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viața cuiva sau s-o pierzi?”
Asta le mai lipsea!
Mă deranjează că punea întrebarea într-o zi de sabat, cînd știa foarte bine și el că sfinții (de fapt soțiile lor) nu mișcau nimic, în afara de oalele de mîncare și focul de sub ele. Dar presupun, așa cum m-am exprimat și-n introducere, că în rest, în fiecare zi, peste săptămînă, toate mergeau strună. Israelul era Grădina Maicii lui, papa era din Israel, se țineau frecvent seminarii inspirate din practica și teoria lui Solomon, așa că Isus n-avea nici un motiv să se ia de vulpi, șacali și alte lighioane.
Bine că n-a început direct cu „Și cine e aproapelui tău?”
Și totuși ultima propoziție mă face să mă gîndesc că Isus deranja dincolo de zidurile sinagogii și dincolo de ziua de sabat: „Fariseii au ieșit afară și s-au sfătuit îndată cu irodianii cum să-l piardă.” Era corupție în Israel că și Solomon zicea că-i bine să te duci cu un dar acolo unde trebuie și că darurile sucesc mințile judecătorului. Este corupție și azi în Israel. Dar nu numai în Israel. Pe mine nu mă interesează Israelul. Pe mine mă interesează România.
Despre omul cu mîna uscata ați mai auzit ceva, dar totuși, cînd ați ascultat o predică despre corupție? Cînd ați citit o carte despre corupție tradusă din altă limba sau scrisă de un creștin de pe la noi? De ce? Pentru că noi nu facem politică? Pentru că noi nu avem vulpi, șacali și alte lighioane?
Pe vremea comuniștilor (vulpile de acum 30 de ani) era clar că unele biserici făceau un tip de politică. Făceau rezistență la sistemul comunist ce ne dusese țara pe rîpă. Și știam că în afară de Albania, noi eram ultimii din Europa.
Atunci se predica despre Dumnezeu, implicarea lui în istorie, în viața personală a românului, minuni și mîntuire personală. Pentru că asta intra în contradicție cu politica partidului ce propaga ateismul și nega activ existența lui Dumnezeu. Acum se predică cam la fel, dar s-a pierdut încadrarea în contextul cotidian. Adică contactul cu realitatea zilnică. Corupția este noul ateism. Corupția neagă existența lui Dumnezeu pentru că înlocuiește dreptatea sa. Dreptatea și neprihănirea lui Dumnezeu sunt cumpărate cu bani azi. Și culmea, cu bani din visteria statului. Adică cu banii pe care trebuie să-i dăm statului ca taxe. Și noi nu pescuim pești cu ruble-n gură, ci ne plătim taxele ca să nu-l înșelăm pe Dumnezeu.
Azi suntem tot la coada Europei. Și suntem poate pe primul loc la corupție. Unici în lume cu desființarea justiției. Cine știe, poate desființăm și autostrăzile, că ne-ar fi foarte ușor. Și așa nu avem prea multe… Dacă tot am desființat alte mari domenii cum ar fi învățămîntul, sănătatea, mediul… Unde bîntuie corupția, minciuna, înșelătoria.
Deci, ce ar trebui să se predice ca fariseii deranjați să se alieze cu politicienii întru pierderea lui Isus? Sau a bisericii? Deocamdată biserica primește subvenții de la politicieni. Și dacă nu-i decorează, cel puțin nu-i deranjează. Culmea e că nici bisericile care nu primesc subvenții de la stat nu-i deranjează. Ele au o altă misiune.
Prin anii 90 un oarecare mitropolit ortodox autohton spunea, răspunzînd la întrebările unui reporter TV, că nu este cazul ca Biserica Ortodoxă să se implice prea mult în ajutorarea celor nevoiași pentru că ea este singura care realizează legătura pe verticală. Celelalte biserici pot să se ocupe cu așa ceva că ele n-au darul corespondenței verticale. Interesant!
Ei, oare este o anume biserică care ar trebui să se adreseze acestui popor? Este doar o biserică orizontală care să-i țină la poarta sa, să nu le administreze sacramentele, tainele, actele de cult lighioanelor zilei? Sau e nevoie de Ioan Botezătorul? Asta în cazul în care omul cu mîna uscată din ziua de azi nu este cumva chiar biserica, și trebuie vindecată…

Am fost la CT. Siitii sau ceteu se spune?


De fapt am fost la încă un doctor înainte de cardio. Unul mai special. Dar n-a fost comic deloc! Cu aparatură multă și scumpă. Ba chiar stricăcioasă. Foarte aglomerată. Cu liste de așteptare. Sau cu plată în loc de așteptare. Dar sorții, soarta și consoarta m-au strecurat în față. Mi se întîmplă o dată la circa 2-3 ani. Este ceteul. Cel cu lichid de contrast. Adică cu iod. Nu cu Yoda.
 
Mi se iau hîrtiile: de handicap, de buletin, de trimitere, de celuloză. Mi se dă una bardacă burtoasă de plastic medicinal plină cu lichid pe care trebuie să-l termin cu înghițituri mici și foarte mici, precis în circa 30 de minute. După care mi se înmînează ritualic cu jurămînt de apărare cu prețul vieții, cheia de la sfînta toaletă a pacienților pre și post CT.
 
După 30 de minute mai cer o bere, dar în halbă mi se dă același lichid. Incolor, inodor, fără miros și fără gust pe deasupra! Cu povața că înainte de a începe cu înghițirea trebuie să ud faianța încuiat pe dinăuntru. Zis și făcut. Dorința dumneavoastră este poruncă pentru mine! Reîncep patrularea cu înghițituri mici. Probabil că dacă înghiți mai mult te matolești și nu se mai vede nimic pe aparat. Sau te clatini ca cetățeanul turmentat și aparatul face și el hîc. Vom vedea!
 
Pe cînd termin a doua halbă, surpriză! Apare duetul mușchi ănd breinț împingînd un cărucior de patru roți betege cu o babetă într-o rochie decoltată de seară. După atîta băutură acu-mi dau seama că țolul de scandal nu e din lamee, ci este un fel de anteriu de spital de o culoare apropiată de cea albă. Upu are prioritate. Probabil de dreapta. Așa că stau cu lichidul la ecluza inferioară aproape ieșind printre garnituri din cauza presiunii hidrodinamice la baza de jos a mațelor personale… Revizuiesc lecția de anatomie dintr-a șasea cu iepurele disecat! Mamăăă!
 
Dar după evacuarea doamnei de la balul de aseară vine tanti asistenta, mă poziționează, mă ia la întrebări, la multe întrebări. Mă pune să semnez pe vreo trei foi (să mai taie ăștia cîțiva copaci) și se asigură că nu sunt așa de alergic încît să-i fac figura și că toate tăieturile ce mi le-au făcut alții pe epiderma personală n-au ieșit din garanție. Ba trebuie să mă mai deschei la un fermoar strategic și să-mi las pantalonii, așa, mai jos, așa… bine! M-a ferit sfîntul și nu mi-am luat un chilot roz sau fistic. Rămîneam în memoria spitalului…
 
Deci, după programare conform trimitere CT pelvis-abdomen-torace, post splenectomie, post chimioterapie, post alimentar și post referendum, post instructaj și dezabiere tricou bumbac, cu metalicele luate în custodie ca să nu dereglez aparatu, iată-mă întins, dar nu rece, pe masa, patul aparatului de compiutăraizd tomografii. Cu ochii la tavanul alb, de care se legăna un mic fir prăfuit de păianjen. Cu ușa metalică închisă, cu lampa roșie de afară aprinsă. Interdicția de circulație intrase în vigoare. Nu mai mișcă nimeni. În afară de vîrtelnița huruitoare a aparatului ce mă înghițea sistematic de probă.
 
Într-o supremă cuplare om-aparat asistenta mă înțeapă în brațul stîng, branula este fixată cu leucoplast, brațele deasupra capului și cu Dumnezeu înainte! Sunt una cu haparatu ce mă înghite sistematic în timp ce-mi spune clar și răspicat: respirați!!! – cu un emoticon galben-verzui ce nu apare pe nici un alt divais. Și huruie ca un ozeneu aflat în distres tehnic departe de galaxia mamă. Mamăă!
 
Aceiași voce de femeie fermă (probabil o soacră foarte autoritară) îmi ordonă de data asta să-mi țin respirația, timp în care începe numărătoarea inversă. Pe cînd mai sunt patru-cinci secunde rămîn fără plămîni. Experiența aidoma celei cu gaz lacrimogen din armată cînd mi-am scuipat plămînii de atîta tușit. Am zis că nu risc. Cine știe ce mai presupune o astfel de examinare… Pe ușa vecină scria Pericol de iradiere!!!
 
Nici n-am mai simțit ridicarea temperaturii pînă la punctul de fierbere a sîngelui la injectarea substanței de contrast. Nici la pelvis, nici la bazin, nici la torace. Nesimțitul de mine! Deocamdată gata. Gata? Ei și după ce am supraviețuit experienței de abluctare în ozeneul spitalului de urgență sunt plasat pe hol între alți amatori și amatoare de experiențe tari. Mă joc dea tetrisul deluxe pe poki printre rețete de castraveciori murați, tentative nereușite de examene pentru obținerea carnetului de șofer și alte tentative, dintre care cea mai interesantă îmi păru una a unui tip venit special din Anglia ce voia să se examineze la noi, fără trimitere, fără bani, fără CASA, fără alte asigurări, fără mai știu eu ce. Nu vitamina C!
 
În orice caz aveam la îndemînă cheița de la toaleta vizitatorilor giast in cheis. Cei ce încă mai gustau din supa de izotopi radioactivi de contrast mă invidiau. Și după alte minute bune în locul branulei mi se pune un ghemotoc de vată bumbac calitatea II înmuiat în spirt pișcăcios. Îl apăs cu putere.
 
Și după alte minute rezultatul. Bla-bla-bla doftoricesc ca data trecută. Acum mai detaliat. Și cu un rînd în plus. Totdeauna rîndul în plus îmi provoacă neliniște: În fereastra osoasă osteocondensare nodulară de 13 mm la nivelul aripii iliace drt. Ăștia nu știu să vorbească românește? Nici să scrie!
 
Cine m-a pus să mă uit pe net să aflu ce-o mai fi aia! Acasă tăcere totală. În cele din urmă-mi pică fisa. Caut CT-ul de acum aproape trei ani, mă voi duce înapoi la spital și o voi ruga pe doamna doctor să se uite la el. Dacă cumva era și atunci? Dar poate nu era. Sau era mai mic? Cît de mic?
 
Zis și făcut. Doar că aparatul era stricat și doctorii nu mai veneau. În lipsa aparatului n-o să-i scaneze pe pacienți cu lanterna! Așa ca m-am perpelit cam vreo zece zile la foc mic și mijlociu. În cele din urmă ajung la cine trebuie și ce credeți că-mi spune?
 
Era și atunci. Nu așa de mare. Dar nu e ceva grav sau de speriat. Nu se știe ce este și crește lent. Dacă ar fi fost ceva foarte nasol, în aproape trei ani s-ar fi văzut și altcumva. Să văd ce spune medicul curant. El poate să-mi propună variante.
 
Ei, cît pe ce să recidivez. Între timp am fost la cardio. Ăla antrenament!
 
Pe cînd ieșeam de la CT, afară se bea pe rupte! Nu mai poate omu să aibă liniște nici în spital!

Îmi deschid un ong!


M-am decis.

Supărat că guvernu modifică (din nou!!!) codul fiscal și de anul viitor bagă o mică taxă de 500 dă lei pă Lună (oare cît o fi pă Pămînt?) pă pefeauri, îmi fac un oenge. Nu prea știu eu care-i diferența, dar vreau să protestez închizînd pefeaul actual. Să nu lucrez la Negru, adică la Obama. Ce bombă-i guvernu ăsta!

M-am gîndit să-mi deschid un oenge pentru realizarea tuturor. Pentru fericirea tuturor ce vor să devină mai buni, mai înalți, mai drepți și mai unici (vorba vine…).

Am găsit metoda: un ong pentru aruncarea personală-n aer. Nu mă implic în călăuzire, nici în dotare. Doar în fotografierea de la distanță a evenimentului. Vorba aia: le sar în ajutor. Și-i imortalizez. Voi privatiza ce face guvernu pe banii boborului.

La cerere pun și benere: doar virtuale, că celelalte sunt perisabile. Mai ales benere negre. Să fim sobri totuși…

Pentru doritori există varianta kamikaze, lansare de rachetă eșuată, etc.

Voi promova jocul de societate uite bomba-nu-e-bomba, pe principiul alba-neagra. Numai pentru cunoscători. Ușuraticii și neserioșii să mă ocolească!

Pentru domnișoare și doamne doritoare de văduvie rapidă echilaterală (adică în ambele sensuri; rog înțelegere…) se va practica turismul bombardant cu aplicații practice la fața locului. Ținuta obligatorie! De preferință neagră, să acopere tot corpul, chiar și conștiința. Dacă există.

Expresia preferată-mi va deveni „Ce bombă!” Și săritura de la trambulină va fi evident, bombă. Dulciurile preferate vor fi bomb-oanele, iar băutura preferată va fi Bomb. Vedeți:

sursa: http://www.drinkbomb.com/

Hepi bombing!

Bombs ăuei!

O să bomb-ănesc!

Între timp guvernu a venit cu alte bombe. Astea-s vechi de prin 2014…

 

 

Filmul vieții


Se spune că în momente de stres deosebit îți trece prin fața ochilor filmul vieții. Undeva în creierul nostru se află memorate toate momentele vieții noastre. Chiar și alea pe care le-am uitat. Atunci și acolo, de obicei în împrejurări vecine cu moartea, cineva, poate Dumnezeu, poate ADN-ul imprintat în noi ca oameni ne joaca o festă. Căci cum altcumva s-ar putea numi ultimul film din viață, cel la care nu poți să dai replay. Cel care nu mai poate fi modificat.

Eu n-am avut ocazia să-mi văd filmul acesta. Cel puțin nu pînă acum. Deși au existat supraviețuitori care au povestit cum se desfășoara fenomenul, este cert că toate imaginile înregistrate nu pot fi șterse, alterate, trucate. Este exact ce am trăit, nimic altceva. Ceea ce este bine. În fine nu ne mai putem minți și vedem cine am fost. Visătorul din noi dă nas în nas cu propria-i realitate. Ne este un film artistic, este unul documentar. Istoric. Și deși poate regretăm unele scene, suntem bucuroși că am scăpat cu viață. Recunoscători Cerului că am mai primit o păsuire. Căci cum altfel s-ar putea numi ea?

Ei bine, ieri am fost la întîlnirea de 45 de ani de la terminarea liceului. Pe vremea cînd liceul industrial se făcea cinci ani. Ne-am văzut circa 60-65 de tineri de 64 și 65 de ani. Cîte unul mai fentase sistemul și înncepuse școala cu un an mai devreme… O droaie de păr cărunt sau lipsă de păr. Doar unul dintre noi mai era blond, neschimbat în ciuda cîtorva kile în plus. Mulți ochelari și multe cămăși foarte rotunde. Pînă și eu m-am îngrășat…

Mulți, poate prea mulți absenți pentru care am ținut un moment de reculegere. Dar dincolo de partea tristă, am depănat amintiri, am încercat să refacem filmul vieții și să-l împărtășim cu ceilalți. Am reușit întrucîtva. Din fosta mea clasă, D, am reușit să ne vedem doar 12. Dar ce 12! Din Germania, Israel, România. Nemți, maghiari, slovaci, evrei, români fără alte naționalități.

Au fost cel puțin doi colegi ce nu i-am văzut de 45 de ani. A fost un coleg dintr-o clasă paralelă, cetățean american, ce l-am confundat cu un coleg de armată. Și cireașa de pe tort, au fost prezenți patru profi, din care trei ai clasei mele. Proful de istorie, profa de română și proful de chimie ce în ianuarie face 90 de ani și a fost de față cînd baronul Neuman a fondat echipa de fotbal UTA, multiplă campioană națională. Acum cinci ani ne-a promis ca va fi prezent la întîlnire și s-a ținut de cuvînt. De data asta ne-a promis că va fi prezent și la următoarea, peste cinci ani. Să de-a Domnul să ne revedem cu toții! Filmul vieții să continue!

Întrebări fără răspuns: de ce nu se schimbă biserica?


iunie 2014

Evident am luat startul greșit. Biserica s-a schimbat teribil de mult. Dar lent, lent, lent. Și dacă s-a schimbat cândva rapid a făcut-o cu pistolul la tîmplă, ca în vremea Reformei. Chiar așa! Ce i-o fi apucat atunci pe catolici să se reformeze?

M-am întrebat de ce nu schimbă biserica în România. Mai bine tac, că-mi ies vorbe. Mai ieri am fost acuzat, de fapt și alaltăieri, de un satanist, că-mi bat joc de biserică, dar vreau să beneficiez și de avantajele ei. Io?

Deci, de ce să se schimbe? Care ar fi motivele?

A căzut comunismul. A rămas comunismul. Biserica nu se schimbă că se duc guvernele. Biserica doar concepe o altă mărturisire de credință, ca în 1689 din Anglia. Poate n-ar strica o schimbare din asta și-n România. Dar ca optică față de lume și individ, biserica nu se schimbă.

Pe vremea seminariilor la istoria bisericii am lansat ideea ca bisericile baptiste să aibă icoane pe pereți. Anormal, ideea a fost acceptată de studenți care au găsit-o benefică pentru atragerea celor cărora le plac icoanele. Doar una dintre studente cu mari deziluzii provenite din zona ortodoxă a fost total împotrivă. Ceva foarte normal. Se schimbă biserica?

Dar cum ar fi să se accepte botezul făcut în alte culte? De exemplu la adventiști se botează omul la cerere de cîte ori cere. Așa mi s-a spus… La ortodocși, catolici, protestanți, se acceptă, de fapt e normativ botezul nou-născuților. Sacrament sau nu, atîta timp cît botezul este făcut și acceptat între baptiști și penticostali, deci cu alte cuvinte este echivalat cu un sacrament (are efect indiferent de biserică și nu trebuie repetat), nu văd de ce n-ar fi extins efectul lui dincolo de aceste două denominații. Știu de ce. Am spus că nu văd de ce nu…

Deci biserica nu se schimbă.

Apoi bisericile evanghelice au ajuns la fel ca și bisericile așa-zise tradiționale: avem cler. Ne-am, de fapt s-au, învîrtit, s-au congresit și s-au clerit. Ce ar spune și ce ar face Adam Smith? Dar William J. Seymour și cei din Azusa Street? Și ca să nu fiu criticat că critic doar, hai să zicem că clericalizarea bisericilor este un lucru bun. Dacă era rău ar fi fost evitat, nu? Atunci de ce nu se pun bisericile astea de acord cu restul bisericilor tradiționale sau cum zic unii istorice? Poate pentru că așa n-ar mai exista rațiunea existenței lor? Cine știe, poate se schimbă ceva…

 

 

To cler or not to cler, that is the question!


Dacă ar fi să mă pronunţ, printr-un plebicist, ca să zic aşa, cum tot avem epistola către evrei, ar fi bine să stic cu ideea că toţi şi toate suntem preoţi şi preotese, aşa că nu mai avem nevoie de cler.

Dar cum epistola e către evrei şi noi nu suntem aşa ceva, se vor găsi unii şi unele să spună, că mai bine cu cler, pe principiul românesc îndelung creditat, „uite popa, ne e popa”…

Nu degeaba numele ăsta este atît de frecvent întîlnit printre noi românii. La englezi mai vezi cîte un Bishop (chiar cîte un Lucas Bishop), nu prea des un Priest sau un Pastor. La noi însă, Popa, Pop, Diaconu, Deaconu, şi diverse variaţiuni ale unor fonţii ecleziale s-au înregimentat în colecţia numelor de familie.

Dincolo de această atestare deloc de lepădat, cu toate că de cele mai multe ori clerul nu este luat în serios, nu putem nega că influenţa lui rămîne considerabilă.

Totuşi de ce mai avem nevoie de cler atunci cînd în NT nu se specifică nevoia, cînd Isus nu a impus aşa ceva şi cînd după demolarea definitivă a Templului de la Ierusalim nici măcar iudeii nu şi-au refăcut preoţia, fie ea dată de YHWH.

Şi acum probabil că pentru a-mi contracara această atitudine re-belă (o fi re minor sau re major nu ştiu… dar de belă e belă!), unii vor apela la formula din FA unde se spune că i s-a părut potrivit Duhului Sfînt şi nouă să una şi alta şi că după aceeaşi formulă s-a ajuns prin concilii, sinoade, mai mult sau mai puţin ecumenice, la adoptarea clerului în biserici (nu cred că se mai poate spune Biserică, sg.).

Dar dincolo de cler bisericile de început, cît şi cele de acum, au acceptat şi au impus atîtea beteşuguri că în curînd reîntoarcerea la starea din FA va fi primită de foarte mulţi creştini cu urale de vivat!

Deci la ce trebuie să-i plătim pe unii dintre noi: pentru a fi ce noi suntem sau pentru a face ce noi nu facem? Din comoditate. Oare cum a putut supravieţui biserica primelor trei secole fără cler? Sau mai puține? Şi cum de a reuşit să cucerească lumea civilizată?

Păi aici este secretul: a evoluat. 🙂

De la Constantin, la Constantin cel Mare sau Biserica înainte și după… (2)


Deci o scurtă trecere în revistă a epocii apostolice și a celei imediat următoare este binevenită pentru a vedea unde a ajuns biserica după despărțirea de Isus Cristos.

După episodul morții lui Ștefan a urmat plecarea multor creștini din Ierusalim. Convertirea lui Pavel și călătoriile lui misionare, împreună cu cele ale lui Barnaba au lărgit sfera influenței creștine, dar trebuie menționat că la finele secolului I creștinismul era un fenomen mai degrabă izolat decît unul de masă.

Literatura creștină nu era cunoscută, iar epistolele nu ajunseseră să cunoască titulatura de scriptură. Doar în preajma dispariției apostolilor și a celor apropiați lor au început să fie consemnate scrierile ce se vor numi mai apoi evanghelii, scrise nu de către apostolii însuși, ci de către așa-zișii evangheliști. După cum afirmă majoritatea specialiștilor, prima trebuie să fi fost a lui Marcu, apoi Matei și Luca cu partea a doua faptele apostolilor care în mod normal ar trebui să se găsească imediat după cartea evangheliei sale, și în cele din urmă evanghelia lui Ioan.

Puțini cercetători au decis că Ioan este totuși o scriere mai veche, mai ebraică decît greacă, aducînd în sprijinul afirmațiilor lor dovezi mai mult sau mai puțin plauzibile. Din punctul meu de vedere, dacă Ioan evanghelistul este tot una cu Ioan apostolul, este posibil ca vîrsta sa fragedă, în comparație cu ceilalți apostoli, să fi permis înregistrarea unor amănunte mult mai precise și inedite în comparație cu a martorilor maturi ai fenomenului Isus Cristos.

În acest prim secol scrie și Ioan apocalipsa, de unde ne parvin unele elemente noi.

De exemplu bisericile aveau cîte un înger responsabil. Ciudat. Așa ceva nu se confirmă în alte locuri în Scriptură. Prorociile sunt extrem de personale cu toate că situația generală și imagistica dau să se înțeleagă că panorama este mult mai largă. Însă nu se pomenește cu numele nici un conducător al lumii, dar în esență ei sunt, dacă nu uneltele Satanei, o altă reprezentare sau materializare a ei.

Lumea nu mai este cîmpul de misiune din perioada apostolică, ci un cîmp de bătălie care face să curgă extrem de mult sînge. Ba Ierusalimul este Babilonul, curva cea mare. Ciudat, dacă nu de-a dreptul inexplicabil.

Și totuși contrastul vine de dincolo de dimensiunea pămîntească, de ceea ce un om poate face sau concepe. Un pămînt nou și o cetate nouă? Așa ceva nu s-a văzut în nici o metanarațiune. 1000 de ani de domnie a Mielului și apoi a revitalizare a Satanei ca apoi totul să se încheie cu ultima judecată. Bine e să știi viitorul, dar la ce-ți ajută să-l știi dacă n-ai habar ce reprezintă? E ca și cînd aș vedea secvențe dintr-un film fără prea mult sonor, de-a valma și cu explicații incomplete. Cîte interpretări ale apocalipsei există? Prea multe. Mai ales că nici una nu este satisfăcătoare. Și totuși, care este legătura cu Constantin?

Unii îl văd ca fiind cel care a salvat creștinismul, s-a identificat cu el, a devenit fratele creștinilor. Alții îl văd ca fiind cel care a pus capăt unei perioade în care biserica nu avea legături cu statul, legalizarea creștinismului ducînd la pervertirea bisericii. Anabaptiștii au fost cei care au afirmat că între biserică și stat nu există nici o legătură și că între 313 și apariția lor nu a mai existat o biserică.

La această greșeală subscriu și unii teologi români de factură evanghelică susținînd fără să aducă dovezi că sub Constantin creștinismul a devenit religia imperiului roman. Fals, mai ales că în vremea sa numărul creștinilor nu a depășit nici 5% din totalul populației imperiului.

De ce o fi vrut Constantin să favorizeze o religie minoritară? Să fi fost un excentric? Un vizionar? Sau de fapt decretul de toleranță religioasă nu are o legătură unilaterală cu creștinismul, influența sa fiind mult mai redusă decît se crede?

Cert este că între biserica apostolică și cea din epoca lui Constantin au existat diferențe, ba chiar s-a produs o evoluție foarte substanțială. Aș enumera cîteva dintre ele.

În Faptele apostolilor Luca povestește cum la alegerea diaconilor apostolii s-au dezis de slujirea la mese în favoarea unei slujiri superioare cu cuvîntul. Aici cred că intervine cea mai sensibilă desprindere de epoca bisericii tip grup de ucenici, parafată de o declarație. Se face o distincție, chiar dacă nu așa de tranșantă și clară, între dedicarea pentru teorie și pentru practică.

Dar înainte de aceasta bazele au fost puse de acțiunea concertată a grupului de ucenici ce se identifica cu Templul și cu etosul acestuia în conjuncție cu activitatea directă a Cuvîntului și a Duhului. Ecclesia nu se putea desprinde de afirmarea dreptății celor ce o compuneau în contrast sau în contradicție cu vinovăția vechii religii: după cum declara Petru, voi sunteți aceia care l-ați răstignit pe Domnul slavei… știm că din neștiință ați făcut voi toate astea…  preoții și mai-marii poporului, însoțiți cu neamurile … erau adevărații vinovați …dar cu toate astea nimeni nu cuteza să stea lîngă ei, ceea ce indică puritatea din prezența lui Dumnezeu chiar în Templu și chiar sub acțiunea directă a Duhului. Întreg norodul, fără să-i pese de mai-mari, îi lăuda în gura mare, o altă dimensiune confirmării participării în asociația Dumnezeu-Templu-Duh-Isus-Mesia-Logos-Evanghelie, prin confirmarea convertirilor datorate dezvăluirii Adevărului.

Și aici, în acest context intervin minunile, opoziția sinedriului, apoi a lui Irod, întemnițarea și eliberarea lui Petru.

Martirajul lui Ștefan, a lui Iacov (de fapt abia menționat) și cel potențial a lui Petru duc importanța credinței mai departe, nelăsînd să-i scape inițiativa din mînă.

Revenind la declarația apostolilor și instituirea oficiului diakoniei trebuie făcute cîteva observații:

1. Demnitatea era oarecum inferioară

2. Exista deja o slujbă (cea a apostolilor) ce necesita o reprezentare mai înaltă a Bisericii

3. Nu oricine putea accede la ea.

Astfel apare distincția între instituția ce se numește biserică cu dimensiunea ei reprezentativă exterioară existentă și practica sau etosul low-church ce conviețuia cu unele tensiuni datorate (cel puțin la modul declarativ) distincției evrei-neamuri.

Albul-ca-Zăpada și cele șapte pitice…


Mamă, ce s-ar fi întâmplat dacă eram fată?

Păi aveai rochițică, fundițe, codițe, pantofiori, ciorăpei, etc. Și m-ar fi chemat Alexandra. Și gata.

Și așa mi-a răsărit ideea cu Albul-ca-Zăpada și cele șapte pitice. Trăznită idee! Nu era mai bine să fi fost şi-n poveste pitice în loc de pitici? Și Albul, nu Alba? Poate că da. Și de aici mi-a fugit gândul la altceva.

M-am tot gândit de ce se face așa mare caz de relațiile sexuale între indivizi de același gen și din aceiași specie. Bănuiesc că este o mare povară și un stres extraordinar să pretinzi că ești normal și să nu fii. Sau să o luăm mai soft, să nu poți să pretinzi că ești ceea ce ești. E ca și cum ai lucra sub acoperire 24/7. Te termină. Normal că dai în boli ale sistemului imunitar. Și tot așa de normal este să încerci să-ți rezolvi statutul. Logic.

Dar de ce condamnă creștinismul așa ceva? În primul rând pentru că a condamnat și iudaismul. Dacă stăm să ne gândim totul pornește de la pământului promis, a moștenirii și a transmiterii acestei moșteniri. Onan a fost sancționat din cauza asta. Orice relație sexuală ce nu se înscria în normalitate era eliminată și cel deviant era suspendat pentru că aducea complicații inutile și punea în pericol moștenirea din Țara Promisă.

Mi se pare ciudat însă că în Vechiul testament poligamia nu s-a înscris niciodată pe această orbită. A urmat fărâmițarea pământului și necesitatea de a cuceri noi teritorii. Cam ca în Europa medievală.

Vechiul Testament nu ne explică trecerea de la mai multe soții la una singură. Noul Testament pomenește de o singură soție și un singur soț. Ne pune pe gânduri însă  rușinea Corintului, relațiile sexuale cu soacra. Dar în Noul Testament nu mai era vorba de moștenirea fizică a Țării Promise. Asta era deja confiscată. Isus nu pune accentul pe țară, pe pământ sau pe moștenirea lui. Totul s-a mutat în viața viitoare, în cer sau pe noul Pământ, unde se va afla Noul Ierusalim.

Deci care ar fi atunci statutul unui posibil creștin deviant (caracterizat astfel de creștinii tradiționali) și relația acestuia cu moștenirea veșnică? Poți să fii creștin și să te supui unei operații de schimbare a sexului? Să fii transvestit sau să îți suprimi pornirile? Să îl urmezi pe Cristos ca și homosexual tainic sau să spui cine ești și ce faci?

Evident, nu ne putem pune în locul lui Dumnezeu. Putem fabula, eventual intui aidoma lui Iov. Prietenii lui n-au fost prea destupați. Dimpotrivă. Oricum, puțin probabil că tocmai acum, în cazul nostru, o voce din ceruri va veni cu soluția. De obicei cei ce se confruntă cu problemele de mai-sus sunt și cei ce propun soluții. Nu dintre cele mai bune. E greu să te salvezi de la înec trăgându-te de părul propriu. Dar unii sunt deja specialiști incontestabili.

Cert este că relația cu Dumnezeu se bazează pe sinceritate. Pe adevăr. Plecând din acest punct, omul cu probleme știe că nu-l poate minți pe Dumnezeu. Și asta știe și Dumnezeu. Deci primul pas ar fi, indiferent de statutul individului, o recunoaștere a identității și neputinței personale. Din acest punct, contactul cu orice formă organizată de creștinism (biserică, adunare, misiune, centru, etc) face ca responsabilitatea să treacă asupra instituției.

Ce face instituția? Îi spune, ești păcătos, ești condamnat, n-ai scăpare? L-ar condamna la moarte. Nu îl acceptă deloc? Îl condamnă tot la moarte. Trebuie să te schimbi? Probabil aici este să zicem, balamaua logicii. Cu toate că de multe ori schimbarea este punctuală, de cele mai multe ori ni se cere o schimbare continuă. O metanoie.

Dacă n-ar fi așa ne-am fi putut opri la fostul legământ. Riscant. Și pentru că și biserica trebuie să se schimbe, probabil că din dinamica schimbărilor ar trebui să rezulte relația noastră cu cei ce sunt altfel decât noi. Azi nu mai avem de-a face cu romanii, fariseii, saducheii, irodienii sau cananiții. Dar ne-au rămas destui pe care statisticile îi caracterizează altfel decât pe noi.

Doar că de cele mai multe ori biserica nu acceptă riscurile. Evident de ce. Din dorința de a menține un fals sentiment de siguranță. Din dorința de a ne proteja. E ciudat cum instituția care-l reprezinta pe pământ pe Dumnezeu vrea să se protejeze. După ce a cucerit lumea, după ce a pierdut-o, ce mai vrea să protejeze? Oare dacă Isus ar fi venit să facă același lucru în Israel ar fi reușit? Ipotetic vorbind…

Dacă Isus… Isus a venit și a predat Israelul, nu l-a făcut mai războinic. Nu l-a protejat. După cum nu s-a protejat nici pe el. Două mile, nu una. Două obrazuri, nu unul. Fericiri atipice? Nenorocirea ca fericire. Moartea pentru viața veșnică. Viața asta pentru viața veșnică. Ce avem noi de protejat? Ce are biserica de protejat?

Evident biserica nu este Albă-ca-Zăpada. Nici Albul. Piticii rămân tot pitici?