Albul-ca-Zăpada și cele șapte pitice…


Mamă, ce s-ar fi întâmplat dacă eram fată?

Păi aveai rochițică, fundițe, codițe, pantofiori, ciorăpei, etc. Și m-ar fi chemat Alexandra. Și gata.

Și așa mi-a răsărit ideea cu Albul-ca-Zăpada și cele șapte pitice. Trăznită idee! Nu era mai bine să fi fost şi-n poveste pitice în loc de pitici? Și Albul, nu Alba? Poate că da. Și de aici mi-a fugit gândul la altceva.

M-am tot gândit de ce se face așa mare caz de relațiile sexuale între indivizi de același gen și din aceiași specie. Bănuiesc că este o mare povară și un stres extraordinar să pretinzi că ești normal și să nu fii. Sau să o luăm mai soft, să nu poți să pretinzi că ești ceea ce ești. E ca și cum ai lucra sub acoperire 24/7. Te termină. Normal că dai în boli ale sistemului imunitar. Și tot așa de normal este să încerci să-ți rezolvi statutul. Logic.

Dar de ce condamnă creștinismul așa ceva? În primul rând pentru că a condamnat și iudaismul. Dacă stăm să ne gândim totul pornește de la pământului promis, a moștenirii și a transmiterii acestei moșteniri. Onan a fost sancționat din cauza asta. Orice relație sexuală ce nu se înscria în normalitate era eliminată și cel deviant era suspendat pentru că aducea complicații inutile și punea în pericol moștenirea din Țara Promisă.

Mi se pare ciudat însă că în Vechiul testament poligamia nu s-a înscris niciodată pe această orbită. A urmat fărâmițarea pământului și necesitatea de a cuceri noi teritorii. Cam ca în Europa medievală.

Vechiul Testament nu ne explică trecerea de la mai multe soții la una singură. Noul Testament pomenește de o singură soție și un singur soț. Ne pune pe gânduri însă  rușinea Corintului, relațiile sexuale cu soacra. Dar în Noul Testament nu mai era vorba de moștenirea fizică a Țării Promise. Asta era deja confiscată. Isus nu pune accentul pe țară, pe pământ sau pe moștenirea lui. Totul s-a mutat în viața viitoare, în cer sau pe noul Pământ, unde se va afla Noul Ierusalim.

Deci care ar fi atunci statutul unui posibil creștin deviant (caracterizat astfel de creștinii tradiționali) și relația acestuia cu moștenirea veșnică? Poți să fii creștin și să te supui unei operații de schimbare a sexului? Să fii transvestit sau să îți suprimi pornirile? Să îl urmezi pe Cristos ca și homosexual tainic sau să spui cine ești și ce faci?

Evident, nu ne putem pune în locul lui Dumnezeu. Putem fabula, eventual intui aidoma lui Iov. Prietenii lui n-au fost prea destupați. Dimpotrivă. Oricum, puțin probabil că tocmai acum, în cazul nostru, o voce din ceruri va veni cu soluția. De obicei cei ce se confruntă cu problemele de mai-sus sunt și cei ce propun soluții. Nu dintre cele mai bune. E greu să te salvezi de la înec trăgându-te de părul propriu. Dar unii sunt deja specialiști incontestabili.

Cert este că relația cu Dumnezeu se bazează pe sinceritate. Pe adevăr. Plecând din acest punct, omul cu probleme știe că nu-l poate minți pe Dumnezeu. Și asta știe și Dumnezeu. Deci primul pas ar fi, indiferent de statutul individului, o recunoaștere a identității și neputinței personale. Din acest punct, contactul cu orice formă organizată de creștinism (biserică, adunare, misiune, centru, etc) face ca responsabilitatea să treacă asupra instituției.

Ce face instituția? Îi spune, ești păcătos, ești condamnat, n-ai scăpare? L-ar condamna la moarte. Nu îl acceptă deloc? Îl condamnă tot la moarte. Trebuie să te schimbi? Probabil aici este să zicem, balamaua logicii. Cu toate că de multe ori schimbarea este punctuală, de cele mai multe ori ni se cere o schimbare continuă. O metanoie.

Dacă n-ar fi așa ne-am fi putut opri la fostul legământ. Riscant. Și pentru că și biserica trebuie să se schimbe, probabil că din dinamica schimbărilor ar trebui să rezulte relația noastră cu cei ce sunt altfel decât noi. Azi nu mai avem de-a face cu romanii, fariseii, saducheii, irodienii sau cananiții. Dar ne-au rămas destui pe care statisticile îi caracterizează altfel decât pe noi.

Doar că de cele mai multe ori biserica nu acceptă riscurile. Evident de ce. Din dorința de a menține un fals sentiment de siguranță. Din dorința de a ne proteja. E ciudat cum instituția care-l reprezinta pe pământ pe Dumnezeu vrea să se protejeze. După ce a cucerit lumea, după ce a pierdut-o, ce mai vrea să protejeze? Oare dacă Isus ar fi venit să facă același lucru în Israel ar fi reușit? Ipotetic vorbind…

Dacă Isus… Isus a venit și a predat Israelul, nu l-a făcut mai războinic. Nu l-a protejat. După cum nu s-a protejat nici pe el. Două mile, nu una. Două obrazuri, nu unul. Fericiri atipice? Nenorocirea ca fericire. Moartea pentru viața veșnică. Viața asta pentru viața veșnică. Ce avem noi de protejat? Ce are biserica de protejat?

Evident biserica nu este Albă-ca-Zăpada. Nici Albul. Piticii rămân tot pitici?