De fapt am fost la încă un doctor înainte de cardio. Unul mai special. Dar n-a fost comic deloc! Cu aparatură multă și scumpă. Ba chiar stricăcioasă. Foarte aglomerată. Cu liste de așteptare. Sau cu plată în loc de așteptare. Dar sorții, soarta și consoarta m-au strecurat în față. Mi se întîmplă o dată la circa 2-3 ani. Este ceteul. Cel cu lichid de contrast. Adică cu iod. Nu cu Yoda.
Mi se iau hîrtiile: de handicap, de buletin, de trimitere, de celuloză. Mi se dă una bardacă burtoasă de plastic medicinal plină cu lichid pe care trebuie să-l termin cu înghițituri mici și foarte mici, precis în circa 30 de minute. După care mi se înmînează ritualic cu jurămînt de apărare cu prețul vieții, cheia de la sfînta toaletă a pacienților pre și post CT.
După 30 de minute mai cer o bere, dar în halbă mi se dă același lichid. Incolor, inodor, fără miros și fără gust pe deasupra! Cu povața că înainte de a începe cu înghițirea trebuie să ud faianța încuiat pe dinăuntru. Zis și făcut. Dorința dumneavoastră este poruncă pentru mine! Reîncep patrularea cu înghițituri mici. Probabil că dacă înghiți mai mult te matolești și nu se mai vede nimic pe aparat. Sau te clatini ca cetățeanul turmentat și aparatul face și el hîc. Vom vedea!
Pe cînd termin a doua halbă, surpriză! Apare duetul mușchi ănd breinț împingînd un cărucior de patru roți betege cu o babetă într-o rochie decoltată de seară. După atîta băutură acu-mi dau seama că țolul de scandal nu e din lamee, ci este un fel de anteriu de spital de o culoare apropiată de cea albă. Upu are prioritate. Probabil de dreapta. Așa că stau cu lichidul la ecluza inferioară aproape ieșind printre garnituri din cauza presiunii hidrodinamice la baza de jos a mațelor personale… Revizuiesc lecția de anatomie dintr-a șasea cu iepurele disecat! Mamăăă!
Dar după evacuarea doamnei de la balul de aseară vine tanti asistenta, mă poziționează, mă ia la întrebări, la multe întrebări. Mă pune să semnez pe vreo trei foi (să mai taie ăștia cîțiva copaci) și se asigură că nu sunt așa de alergic încît să-i fac figura și că toate tăieturile ce mi le-au făcut alții pe epiderma personală n-au ieșit din garanție. Ba trebuie să mă mai deschei la un fermoar strategic și să-mi las pantalonii, așa, mai jos, așa… bine! M-a ferit sfîntul și nu mi-am luat un chilot roz sau fistic. Rămîneam în memoria spitalului…
Deci, după programare conform trimitere CT pelvis-abdomen-torace, post splenectomie, post chimioterapie, post alimentar și post referendum, post instructaj și dezabiere tricou bumbac, cu metalicele luate în custodie ca să nu dereglez aparatu, iată-mă întins, dar nu rece, pe masa, patul aparatului de compiutăraizd tomografii. Cu ochii la tavanul alb, de care se legăna un mic fir prăfuit de păianjen. Cu ușa metalică închisă, cu lampa roșie de afară aprinsă. Interdicția de circulație intrase în vigoare. Nu mai mișcă nimeni. În afară de vîrtelnița huruitoare a aparatului ce mă înghițea sistematic de probă.
Într-o supremă cuplare om-aparat asistenta mă înțeapă în brațul stîng, branula este fixată cu leucoplast, brațele deasupra capului și cu Dumnezeu înainte! Sunt una cu haparatu ce mă înghite sistematic în timp ce-mi spune clar și răspicat: respirați!!! – cu un emoticon galben-verzui ce nu apare pe nici un alt divais. Și huruie ca un ozeneu aflat în distres tehnic departe de galaxia mamă. Mamăă!
Aceiași voce de femeie fermă (probabil o soacră foarte autoritară) îmi ordonă de data asta să-mi țin respirația, timp în care începe numărătoarea inversă. Pe cînd mai sunt patru-cinci secunde rămîn fără plămîni. Experiența aidoma celei cu gaz lacrimogen din armată cînd mi-am scuipat plămînii de atîta tușit. Am zis că nu risc. Cine știe ce mai presupune o astfel de examinare… Pe ușa vecină scria Pericol de iradiere!!!
Nici n-am mai simțit ridicarea temperaturii pînă la punctul de fierbere a sîngelui la injectarea substanței de contrast. Nici la pelvis, nici la bazin, nici la torace. Nesimțitul de mine! Deocamdată gata. Gata? Ei și după ce am supraviețuit experienței de abluctare în ozeneul spitalului de urgență sunt plasat pe hol între alți amatori și amatoare de experiențe tari. Mă joc dea tetrisul deluxe pe poki printre rețete de castraveciori murați, tentative nereușite de examene pentru obținerea carnetului de șofer și alte tentative, dintre care cea mai interesantă îmi păru una a unui tip venit special din Anglia ce voia să se examineze la noi, fără trimitere, fără bani, fără CASA, fără alte asigurări, fără mai știu eu ce. Nu vitamina C!
În orice caz aveam la îndemînă cheița de la toaleta vizitatorilor giast in cheis. Cei ce încă mai gustau din supa de izotopi radioactivi de contrast mă invidiau. Și după alte minute bune în locul branulei mi se pune un ghemotoc de vată bumbac calitatea II înmuiat în spirt pișcăcios. Îl apăs cu putere.
Și după alte minute rezultatul. Bla-bla-bla doftoricesc ca data trecută. Acum mai detaliat. Și cu un rînd în plus. Totdeauna rîndul în plus îmi provoacă neliniște: În fereastra osoasă osteocondensare nodulară de 13 mm la nivelul aripii iliace drt. Ăștia nu știu să vorbească românește? Nici să scrie!
Cine m-a pus să mă uit pe net să aflu ce-o mai fi aia! Acasă tăcere totală. În cele din urmă-mi pică fisa. Caut CT-ul de acum aproape trei ani, mă voi duce înapoi la spital și o voi ruga pe doamna doctor să se uite la el. Dacă cumva era și atunci? Dar poate nu era. Sau era mai mic? Cît de mic?
Zis și făcut. Doar că aparatul era stricat și doctorii nu mai veneau. În lipsa aparatului n-o să-i scaneze pe pacienți cu lanterna! Așa ca m-am perpelit cam vreo zece zile la foc mic și mijlociu. În cele din urmă ajung la cine trebuie și ce credeți că-mi spune?
Era și atunci. Nu așa de mare. Dar nu e ceva grav sau de speriat. Nu se știe ce este și crește lent. Dacă ar fi fost ceva foarte nasol, în aproape trei ani s-ar fi văzut și altcumva. Să văd ce spune medicul curant. El poate să-mi propună variante.
Ei, cît pe ce să recidivez. Între timp am fost la cardio. Ăla antrenament!
Pe cînd ieșeam de la CT, afară se bea pe rupte! Nu mai poate omu să aibă liniște nici în spital!
sursa: 
Pasarea Phoenix Remixed & co 