Vremuri și prețuri…

Prin 1985 m-am întîlnit pe stradă cu un tip ce ieșise la pensie din aceiași intreprindere în care lucram și eu. Imediat după salut m-a întrebat direct, cu o curiozitate sinceră, naturală: Cum mai merge producția, cum mai merge Strungul? M-am abținut cu greu să-i răspund: Merge și fără tine! El era un comunist proaspăt lipsit de obiectul muncii și importanței de-o viață, eu lucram acolo că n-aveam ceva mai bun de făcut. Fiecare prețuiam altceva.

El era dedicat partidului, meseriei. Eu eram dedicat vieții cu tenis, muzică, țoale străine, cărți bune. Meseria era pe planul doi. Nu l-am înțeles. Probabil că nici el nu m-ar fi înțeles pe mine. Făceam parte din două lumi diferite. Prețuiam lucrurile diferit.

Nici eu nu sunt înțeles de copiii mei. Facem parte din două lumi foarte diferite. Eu din cea comunistă, ei din cea post-comunistă. Și asta am înțeles-o mult mai bine acum cînd sunt la jumătatea cărții Vremuri second-hand de Svetlana Aleksievici.

Dar mă bîntuie cîteva întrebări. Ce este mai tragic oare, schizofrenia schimbărilor ratate sau schizofrenia instituțiilor ce își ratează menirea. Instituții ale statului care pendulează între ascultarea orbească de șefi și legi desuete sau slujirea cetățeanului, adică în ultimă instanță slujirea statului ce este compus din cetățeni?

De ce după 30 de ani de la aruncarea la gunoi a comunismului viața unui om valorează la fel de mult ca în comunism, adică nimic? Cică Lenin ar fi spus: Omul, cel mai de preț capital. Chiar? Cînd? În somn? Avea un coșmar?

Prețul omului în România? Întrebați Poliția română!