Tradiția, respectabilitatea și noi


Făceam parte dintr-o biserică baptistă cînd am auzit pentru prima dată că noi n-avem nimic de-a face cu tradiția. Și că n-o respectăm. Am fost întru totul de acord. Pînă mi s-au deschis ochii. Pentru că am dat de o altă tradiție sub numele de cod identitate. Alias respectabilitate.
Evident, era moka să spui că nu mai iei în considerare nici o tradiție (mai ales cea ortodoxă și implicit cea catolică, recte romano-catolică), dar să pretinzi că ai mandat să te tragi direct din apostoli. Și asta bineînțeles fără succesiune apostolică. Mișto! (O fi exprimarea asta o tradiție țigănească sau rromanes?) Biserica baptistă afirma (poate încă o mai face) că există o legătură directă între biserica apostolică primară/primitivă și instituția ei. Fără episcopi, care sunt diaconi. Fără o istorie de două mii de ani. Doar cu pretenția lucrării Duhului. Conform acestei pretenții ce poate fi însușită de către oricine, oricînd, oriunde, dacă deschide un exemplar al Noului Testament și pune în practică ceea ce făceau apostolii la începuturile Bisericii. Indiferent cum se numește această biserică, dacă este dependentă, foarte dependentă sau pur și simplu independentă sau foarte independentă.
Nu trebuie să studiezi prea multă sociologie ca să afli că omului îi trebuie stabilitate și că în lipsa regulilor (sau a tradiției, dacă vreți) omul este supus abuzurilor, arbitrariului și nesiguranței, devenind apatic în cazuri extreme. Se poate observa că atunci cînd regulile se schimbă omul este debusolat, stresat, reacționînd uneori haotic, precipitat sau neadecvat pentru că încă nu s-a adaptat la schimbare. Dacă regulile se schimbă brusc, în timpul jocului, își face apariția dezorientarea, nesiguranța sau violența.
Și ca toate acestea să fie excluse ni s-a spus să construim pe o temelie statornică, nu pe ceva ce poate fi luat la vale de un șuvoi, oricare ar fi acesta. Ca urmare, tradiția veche (ortodoxă, romano-catolică) se bazează pe o tradiție și mai veche (cea mozaică), ce n-a fost ștearsă cu buretele. A fost adăugată simplu, în Vechiul Testament/Legămînt. La care face apel și Biserica baptistă.
Evident bisericile mai noi trebuie să se distingă de cele mai vechi. Ca urmare ele neagă unele tradiții ale acestora, inventînd altele. Doar că de cele mai multe ori noile tradiții (sau mai bine zis noile achiziții ce devin tradiții) sunt tradiții mai vechi, reinventate, redenumite sau/și reinterpretate. Cum ar fi de exemplu sărbătoarea roadelor sau sărbătoarea mulțumirii. Cu fel de fel de produse agricole în fața amvoanelor, cu chefuri (banchete, mese de dragoste) de la care lipsesc de obicei băuturile alcoolice – ca să contrasteze cu tradiția ortodoxă. Oare de ce nu se postează cîteva mașini de poliție dotate cu cîteva sute de etiloteste la porțile bisericilor ce dau cina cu vin ca să facă încasări en gross? No, că le-am dat idei… Poate pun de-o tradiție…
Și astfel ajungem la respectabilitate. Noi nu atacăm alte tradiții, dar nu le respectăm. Noi nu suntem de acord cu tradiția (așa cum o definesc și o respectă/practică alții), pentru că… Și după pentru că urmează o listă de argumente înșirate din Vechiul sau din Noul Testament. Pentru că, știm, cu toții, că se poate argumenta orice, oricînd, oriunde cu Scriptura și cu modul nostru de interpretare al Scripturii. Chiar cu cel literal. Cu sau fără mitraliera de versete. Principalul e să fii carismatic. Să ai aplomb. Să te iei în gură. Fără să critici… Logic… Cu bun simț…
Așa se definește respectabilitatea noastră, cea de duminică. Și mai apoi de toate zilele. Pentru că de cele mai multe ori, deși-i desființăm pe alții și negăm că adunarea noastră este una închisă, ne-tradițională, realitatea este că adunarea noastră este foarte închisă, aproape ermetică.
Tot sociologia spune (și Biblia confirmă) pentru că a constatat, că n-ai cum să faci parte dintr-un grup dacă nu-i accepți valorile. Nu poți să fii și politist și hoț. (Ceea ce e bine, nu?) Nu poți sluji la doi stăpîni. Nu poți fii ortodox și catolic în același timp. Păcat că nu poți. Dar chiar dacă poți, unul dintre grupuri te va exclude. Nu poți fii baptist și penticostal că ești dat afară de undeva. Nu poți să fii respectabil în două direcții. Ceea ce în esență este de-a dreptul trist pentru că nu face altceva decît să dovedească cît de limitați sunt chiar și creștinii. Și aici nu mă gîndesc la ecumenism…
Dar dincolo de această respectabilitate definită de grup și de valorile sale, nu s-ar putea face ceva ce ar îngădui grupului să-și mențină indentitatea, dar în același timp să se deschidă? Păi există așa ceva la biserici. Ele sunt deschise pentru public. Nimeni nu stă la ușă să verifice legitimațiile. Nimeni nu te întreabă cine ești și ce crezi, practici sau nu crezi, nu practici. Într-o biserică poate intra și un ateu, un musulman sau un marțian. Cu sfînta sfintelor este o problemă, dar și nici asta nu e bătută-n cuie.
Ei, dar dacă în ciuda tradițiilor sau a lipsei acestora am pune respectabilitatea la locul ei. Adică am ține la ea mai puțin decît au ținut primii creștini? Dacă am pune-o pe locul doi sau trei? De exemplu, dacă adunările Bisericii, oricare ar fi aceasta, nu sunt secrete, ca în vremurile de prigoană, de ce n-ar fi la fel de ne-secrete adunările la care participă acum numai cei ce fac parte din acea Biserică?
Oare n-ar fi cea mai bună ocazie ca străinii să cunoască că suntem altcumva? Dincolo de spectacolul cu intrare liberă. Dincolo de regia, orchestrația, dicția, aranjamentele, prestația, costumele, tămîia, icoanele sau prapurii mai mult sau mai puțin moderni, adică dincolo de tradiția noastră și de respectabilitatea noastră la care ținem așa de mult? Căci dacă nu prin asta, prin ce suntem diferiți de fariseii secolului I? Dar de cei ai secolului XXI?
De Alexandru Nădăban Publicat în 2019

Cum mai ești?/Cum ești?


 

Păi cum să fiu? Dacă așa mă întrebi, așa o să-ți răspund: ANORMAL! Și așa încep privirile ciudate.

În primul rînd, o astfel de întrebare, după părerea mea prostească, este neavenită. În ce condiții? Ar fi cîteva:

În primul rînd, dacă o plasezi ca pe un fel de hau du iu du. Ce riști? Să ți se răspundă tot așa, da tu, cum mai ești?

În al doilea rînd, nu poți să întrebi pe cineva cum mai este, dacă acel cineva, indiferent cine este, nu îți este foarte apropiat. De ce s-ar destăinui în mijlocul străzii, la prima vedere, cum îi merge viața?

În al treilea, primordial pentru o astfel de întrebare, ce după părerea mea ar trebui ignorată, ar trebui ca cel ce pune o astfel de întrebare să se destăinuie, să-l lase pe cel pe care are intenția să-l investigheze, să vadă mai întîi ce este în sufletul său. Să se deschidă și să se facă vulnerabil. După aceea, se poate ca cel cu care poartă discuția să se destăinuie dacă i-a cîștigat încrederea… Dacă!

În al patrulea, n-aș avea curajul să întreb cum mai este cineva nici dacă mă rog pentru persoana aceea în fiecare zi. De fapt n-am curajul s-o întreb așa ceva nici pe soția mea. Poate pentru că vreau să respect intimitatea și integritatea fiecăruia. Ceea ce nu mă scutește să mă rog zilnic pentru fiecare.

În al cincilea rînd, dar nu ultimul ca importanță, o astfel de întrebare ce presupune un răspuns sincer, amplu și direct, este total neavenită. Tocmai pentru că presupune așa ceva. Hai, chiar crezi că ne aflăm amîndoi în confesional și o să încep automat cu bles mi padre for aiv sind? Zău așa…

Printre ultimele ca importanță poate, se înscrie respectul față de persoana căreia i-aș plasa o astfel de inchiziție amatorească: automat o astfel de întrebare presupune superioritatea celui ce o pune. Nu poți întreba așa ceva o femeie dacă ești bărbat. Nu poți întreba așa ceva dacă interlocutorul tău este mai în vîrstă. De ce? Pentru că presupune că ești mai înalt în grad. Și nu mi se pare.

Și poate ultima: atunci cînd pui întrebarea Cum mai ești? – impui ceva. Îți impui statutul de om fără probleme. De om bine. Rezolvat. Cine ți-a dat acest statut, cel cu care vorbești? Nu cred. De ce Isus răspundea cu o altă întrebare la întrebări de acest gen? D-aia!

Nu mai pune întrebarea asta. Nu mai minți că tu ești singurul OK. Nu TE mai minți. Ești doar un om… Ca mine.

Acum te-ai prins de ce răspund la o astfel de întrebare cu: ANORMAL? Ca să fii normal…

De Alexandru Nădăban Publicat în 2019

Cazul sinucigașilor… (2)


Ce-o fi sinuciderea? Care-i rezultatul sinuciderii? Cine își asumă responsabilitatea. Cauze și efect? Întrebări și răspunsuri. Eu, tu, el, ea. Noi, voi, ei, ele. Toată lumea. Și-n plus procuratura, școala (poate), familia. Societatea în ultimă instanță. De ce în ultima? Apoi, chiar doar apoi Biserica? Sau poate-ar trebui să inversăm ordinea. Poate. Cel puțin de dragul dezbaterii. Deci:

Eram prea mic cînd Sergiu, unicul fiu al vecinei de la etajul întîi, doamna Garcea, s-a sinucis. El avea vreo treizeci de ani, fuma, tăcut și neștiut. Venea și pleca. Pentru mine era doar o apariție la periferia existenței. Dar a dispărut în jalea maicii lui.

Nu știu unde era Biserica în anii aceia. Prin 1964-66… Habar n-aveam de ea. Nici ea de mine.

 

De Alexandru Nădăban Publicat în 2019

Cazul sinucigașilor… (1)


 

În cazul sinucigașilor de ce biserica îi trimite direct în iad fără să-si asume responsabilitatea? Căci dacă biserica ar fi fost implicată pozitiv, intim și activ, cel dezamăgit de viață, semeni și Dumnezeu nu și-ar mai fi luat viața.

Deci biserică?

Ai obosit?
Ai îmbătrînit?
Nu ești competentă?
Sau pur si simplu i-ai abandonat?

Cui?

Fără prieteni, fără sprijin, fără speranță. așa este cel aflat în pragul despărțirii de noi. De mine, de tine, de noi toți. Dar nu de Dumnezeu. Ș-atunci ce e de făcut?

Prea tîrziu să-l plîngem. Prea tîrziu să ne căim. De ce am ajuns prea tîrziu?

Și haideți să nu mai dăm vina pe diavol!

 

tu hum it mait consărn:


am început să citesc critica rațiunii pure.
prima tentativă după circa 50 de ani.
pariați cînd o s-o termin?
dacă pricep ceva după pagina a doua, ca la prima tentativă.
sau abandonez?
io zic că-mi ia un an. de obicei citesc 350 de pagini în două zile. dacă e ceva interesant un pic mai repede.
de ce critica rațiunii pure? de ce nu? poate ca un fel de altceva, o replică un pic tardivă la cursul de o oră ținut de peter hicks ce s-a intitulat peste 2000 de ani de filosofie într-o oră… prin 1992. sau 3…
ca o reacție la politica zilei, la politicieni, la oamenii care fac. nu la cei ce gîndesc. și la faptul că am impresia că gîndesc prea mult. de dau în depresie. din vari motive.
tocmai am ieșit dintr-una, așa că, mey the kant be uiz mi…
e soare și stau în casă? da, dar mă uit la carrie pilby ce m-a pus pe gînduri. nu. ea nu se uita la mine. dar are cam aceleași probleme. poate din alte motive…
a, să nu uit: stau în casă și din alte motive. nu acelea ale lui carrie pilby…
o să rîdeți. n-am voie să fiu la mai mult de 5 (cinci) pași distanța de o scurgere cu sursă de apă și hîrtie de un anumit tip. cea pe rolă… de data asta mei ză smecta bi uiz mi! pliiiz!!!
uiș mi lac!
De Alexandru Nădăban Publicat în 2019

Dacă Caragiale…


 
A dat Netflixul peste mine. Sau mai bine zis și peste mine. Și-n neflixarea mea am dat peste Rake. N-am ajuns pînă la capătul lui și am tras o concluzie: dacă Caragiale s-ar fi născut în secolul 20 ar fi fost australian. Și dac-ar fi fost australian, ar fi fost autorul scenariului Rake. În mod sigur!
 
Ce este RAKE? Rake este nimic mai mult sau mai puțin decît însumarea tuturor pieselor, schițelor, momentelor și poveștilor scrise sau nescrise ale lui Caragiale. Bineînțeles un pic mai modern, mai exotic și mai lung. Și uneori un pic mai explicit, că suntem în secolul XXI și suntem mai proști și dacă nu vedem explicit nu înțelegem, nu credem, nu ne imaginăm. Asta mai ales în cauza de sex sau poate din cauza sexului. Oricum, nu vă speriați, se poate viziona fără buline extrem de roșii. Doar cu buline pentru ochișori micuți și nevinovați. Lăsați, nu săriți în momentul ăsta la smartul copilului! Doar știți că e foarte inteligent și foarte curios. Pentru că curiozitatea este un semn de inteligență. Mai bine murea șarpele de bătrînețe și Eva de curiozitate…
 
Deci Rake este epitomul, dacă pot să mă exprim așa, păcătoșeniei omenești. Cleaver Greene personajul principal din serialul australian Rake este avocat. Dar bineînțeles ar fi prea simplu, de-a dreptul simplist, să fie doar, DOAR, avocat. De fapt rake sau un rake – după cum ne explică internetul, care se pare că de data asta nu greșește – este forma prescurtată a cuvîntului rakehell (adică un „hellraiser” un cuvînt intraductibil, dar ușor asimilabil, absent în folclorul român, dar nu și în viața contemporană). Rake este un afemeiat cu un comportament imoral la toate nivelele. El este identificat cu fiul risipitor ce și-a pierdut averea (de cele mai multe ori moștenită) pe jocuri de noroc, băutură, femei și distracție acumulînd pe deasupra și datorii.
 
Avocatul Cleaver Greene este divorțat, are un fiu adolescent, reprezintă tot felul de criminali pe care-i scapă de condamnare, fiind tot timpul în căutare de bani, băutură, droguri și femei disponibile pentru a-i satisface poftele. Scursurile societății se perindă în procesele prezidate de judecători fosilizați mînuiți de sforile nevăzute ale politicienilor la fel de stricați și corupți ca și delicvenții de drept comun apărați de Cleaver. Cleaver Greene este Rake, dar Rake este delicventul ascuns în spatele fiecărui politician, judecător sau procuror, polițist sau aagent al serviciilor aservite politic cu care Cleaver Greene se ia la întrecere.
 
Evident Cleaver Greene devine mai întîi interesant, apoi simpatic. De ce? De ce astfel? De ce cădem sau ne coborîm și noi la nivelul unui rake? Pentru că ne dăm seama că suntem păcătoși. Poate nu ca Cleaver Greene, dar cel puțin contemplăm din cealaltă parte a ecranului păcătoșenia lumii care se pare că n-are soluții. Dar Cleaver Greene, în păcătoșenia sa abjectă, dar personală, reușește să învingă repriză cu repriză sau dacă vreți, episod după episod, sezon după sezon ceva cu care și noi ne luptăm: sistemul.
 
Asta ne unge. Asta ne satisface. Asta ne face să fim de partea sa. El este un freedom fighter al secolului XXI. El este speranța mîntuirii din matrixul real de zi cu zi. Pentru că cu toții suntem dependenți, păcătoși înrobiți de sistem. Și pentru că din cînd în cînd Cleaver Greene are bunul obicei de-a enunța cîte o judecată-două de bun simț. De parcă este gura unui proroc ce anunță normalitatea și iminenta judecată. Dar nu o face șocant, ca un duș rece în mijlocul unui șuvoi de apă fierbinte. Nu. El o face blînd, ca trezirea dintr-un vis dis-de-dimineață în ciripitul păsărelelor și mîngîierea unei raze de soare. Pe nevăzute ne face dependenți de acest personaj care bate sistematic sistemul, cu toate că vrînd-nevrînd se indentifică cu el pînă la cel mai înalt nivel. De fapt, de la cel mai de jos pîna la cel mai înalt nivel.
 
De la șeful statului și prim-ministru, miniștri, judecători, la oamenii de media, apoi în picaj la delicvenți cu sau fără bani. O România-ntr-o Australie imaginară. Imaginată de un Caragiale ce pune sub semnul întrebării orice lege, orice comportament, orice taboo. Un Caragiale australian ce vrea să șocheze. Pe cine, pe noi? Nu le-am văzut pe toate în acești ultimi 30 de ani? Cine știe, vin alegerile din nou. Poate mai apare ceva nou…
 
Revenind la Caragiale, fără să fiu zdruncinat în credința mea în înviere, judecata finală, lumea de apoi și parousia, acest serial mă face să mă gîndesc dacă nu cumva reîncarnarea este posibilă. Oare credea Caragiale în așa ceva? Posibil? Probabil? Urmăriți serialul… Aștept sezonul 6! – dacă o mai fi…